Grecia altfel (I)

9 iulie: Paramythia, Loutsa, Monodendri

După un somn decent, rezultat în urma drumului lung, m-am trezit a doua zi în hotel, ceva mai relaxat relaxat. Ziua începuse perfect, maşina refuzînd să se mai închidă. Deşi nu optasem pentru mic dejun, proprietarul hotelului a încropit unul din partea casei fiindcă eram singurii oaspeţi. Mîncam pe terasă, cu ochii pierduţi pe creasta montană din faţă, similară cu Piatra Craiului, şi cu gîndurile vuind. Ce fac dacă mă lasă maşina? Pot s-o repar pe acolo? Cafeaua m-a trezit între timp, iar în sfeclă s-a făcut ceva mai linişte. Am plecat către tîrgul săptămînal din Paramythia, practic o piaţă îngrămădită, plină de fructe proaspete. Cu 10 euro în minus şi cîteva kile de diverse, ne-am îndreptat spre o dugheană la care se învîrteau leneş hălci de oaie deasupra jarului. Am băgat în mine pînă mi-au plesnit maţele, o fuguţă la izvor să luăm apă şi dunga către Loutsa, pentru o baie.

Plaja era o combinaţie de nisip şi stînci undeva într-o margine, cu apă turcoaz şi nu foarte adîncă, prilej pentru ăi mici să plescăie şi să se uite după peştii care înotau fără griji. Fără să ne dăm seama, cu toată crema de factor 50+, ne-am prăjit de ne-a luat dracu’ şi ne-au sfîrîit tălpile pînă la maşină. Nisipul fierbea. Hai către Monodendri, la răcoare. Desigur, pe drum am mai făcut o oprire la izvor, să dăm jos sarea de pe noi şi să bem apă serioasă, nu porcării la pet cu 1 euro sticla. Apa plată e decentă, însă aia minerală carbogazoasă e sub orice critică. Am băut sifon mai bun de atît.

Pe drum au început iar problemele, trezindu-mă că rabla refuza să mai urce pe serpentine. Pauză la monumentul femeii zagoriene, ridicat în cinstea femeilor care au ajutat soldaţii din al doilea război mondial să reziste în faţa invadatorilor. Monumentul e impresionant, o statuie de bronz de 6 metri înălţime şi vreo două tone greutate. Cu motorul mai rece, am continuat drumul încercînd să menţin un echilibru între turaţia motorului şi efortul depus de acesta.

Vreo jumătate de oră mai tîrziu eram în Monodendri, un sătuc cocoţat pe la vreo mie de metri altitudine. Diferenţa dintre construcţiile kitch de pe la noi şi ce am văzut aici e de domeniul fantasticului. Lespezi mai subţiri sau mai groase, veritable cărămizi cioplite din calcar, folosite pentru aproape tot: drum, case, garduri, acoperişuri. Totul pare că se ridică din munte, muguri de civilizaţie care pot avea 10 ani, 100 sau 1000. Armonie deplină, nimic în plus, nimic în minus. Nici hotelul nu făcea excepţie, interiorul arătînd absolut bestial, datorită contrastului dintre lemn, zidărie şi şemineul imens care trona în living. Camera era pe două nivele; copiii la parter, hîrcile la etaj.

Era deja seară, dar ne-am dus să vedem canionul adînc, cu pereţi care coboară aproape vertical către pîrîul sezonier, acum secat complet. Priveliştea e greu de redat în cuvinte. Stînci de calcar scăldate în arămiul asfinţitului şi presărate cu vegetaţie, o vale imensă, o mînăstire afaltă chiar pe buza prăpastiei şi o potecuţă îngustă care sfida hăul, pe care m-am dus singur şi cu mari emoţii. Încă am oroare de brîne.

Fiindcă se lăsa întunericul, am plecat către hotel, dormind lemn într-unul dintre cele mai confortabile paturi în care m-am întins vreodată. Nici nu ştiu cînd am adormit.


10 iulie: Monodendri, Pădurea de Piatră, Canionul Vikos, Podurile

A trecut ceva vreme de la ultimul somn pe care l-am avut atît de comod şi relaxant. Cu greu m-am urnit către micul dejun, mai ales că eu nici nu prea bag în mine dimineaţa, dar a meritat. Practic am băut cea mai bună cafea făcută în Grecia: aromată, cu o tentă uşor acidă, nu foarte tare. Să tot bei.

La recomandările Sofiei, tipa de la hotel, ne-am urcat în maşini să vedem canionul de sus, trecînd printr-o zonă unică, Pădurea de Piatră. O grămadă de turţuri de calcar, din lespezi aşzate una peste asta, stau înşirate pe platoul aflat la vreo 6km distanţă de hotel. Ne-am căţărat şi pozat în toate felurile pe şi printre ele, iar sus, aproape de vîrful muntelui, am avut parte de o panoramă impresionantă asupra canionului. M-am dus din nou pe o brînă, de data asta ceva mai lată, pînă cînd şi aceasta s-a oprit brusc în buza prăpastiei. La întoarcere am avut „plăcerea” să constat că stînca era surplombată sub mine, terminîndu-se undeva foaaaarte departe, jos, prilej de a mai vulcaniza vreo două cusături. În timp ce mă întorceam la grup, Lau înălţase drona deasupra canionului şi filma liniştit în ciuda vîntului care plimba animalul zburător în toate felurile, stresînd algoritmul de stabilizare.

Am luat-o către vale, să vedem podurile antice recomandate tot de Sofia. Pe tot firul apei străjuiesc vreo 40-50 de poduri din anii 1700-1800, singurele care făceau legătura între satele risipite prin munţi. Drumul vechi e extrem de alambicat pentru a crea confuzie în calea invadatorilor, iar dintr-un sat se vedeau cel mult alte două, o amplasare strategică în vederea minimizării distrugerilor. Am vizitat doar cinci din poduri, cele aflate mai aproape de şosea. Sînt realizate din piatră brută, la fel ca restul construcţiilor, arcuite frumos, iar fiecare dintre ele avea în apropiere cîte o moară. Timpul a trecut mori peste fără milă, astfel că au mai rămas funcţionale doar trei dintre ele, doar podurile rămînînd mărturie a unor vremuri de mult uitate.

În Kipi ne-am oprit la masă, iar la plecare ne-am tras sub unul din poduri, singurul care avea apă cît de cît, cu gîndul la o bălăceală. Doar copiii au beneficiat de ea, Lau filmînd cu drona pe albie, printre copaci, eu mergînd puţin în amonte în căutarea unui loc mai adînc. Nu am găsit nimic convenabil pentru bălăcit, în schimb m-am hlizit un pic la nişte peşti care înotau haotic, rupţi de căldură, şi vreo doi şerpi sperioşi care au fugit mîncînd pămîntul după ce mi-au simţit prezenţa. Erau şerpi de apă, Natrix Tesselata, inofensivi. Copiilor cred că le-ar fi plăcut, dar n-au mai apucat să-i vadă.

Spre seară am ajuns din nou în Monodendri şi ne-am plimbat prin sătucul de piatră, vizitînd din nou canionul, mînăstirea Sfînta Parascheva şi teatrul de vară. După o zi plină ne-am oprit la o tavernă aflată fix în mijlocul satului, sub un arţar imens. Aveau un porc făcut la jar de m-am lins pe degete. Voiam să mai iau o porţie, chit că eram plin, atît de bun a fost. M-am rezumat la încă un Mythos, după care hotel. Fiind duminică, ultima noapte petrecută acolo şi lume destul de puţină, Sofia ne-a mai povestit o droaie de istorie şi ne-a mai recomandat cîteva locuri pentru a doua zi. Timpul a trecut prea repede, însă şemineele din camere, traseele din munte şi frumuseţea locului ne fac să ne gîndim la un sejur de iarnă în zonă.


11 iulie: Dodoni, Parga

Cu gîndul la căldura care urma, am plecat destul de devreme din Monodendri, astfel încît să vizităm situl arheologic din Dodoni înainte de prînz şi să prindem şi cîteva ore pe baltă. Preţul biletului de la Dodoni e de 6 euro, iar situl e măricel. Fusese cîndva un important centru spiritual, avea parlament, oracol, sanctuare şi teatru. O mare parte a sitului e ocupată de teatru, unul dintre cele mai mari şi cel mai bine conservate din Grecia. Din ce am citit pe panourile informative aflate lîngă fiecare rămăşiţă a vreunei construcţii, putea găzdui aproape 18.000 de spectatori, un număr impresionant chiar şi pentru zilele noastre. Deşi datează din mileniul al doilea î.Hr., s-au găsit inclusiv vestigii şi artefacte din era miceniană. Dezvoltarea maximă a fost atinsă prin secolul 6 î. Hr, iar pe la sfîrşitul secolului 4 d. Hr. a fost abandonat.

Vizita s-a terminat după vreo oră prin soarele arzător, îndreptîndu-ne către Parga şi trecînd a patra oară prin acelaşi toll. Evident, pe drum am început să am din nou bucurii de la coteţ şi numai relaxat n-am mers. Am ratat intrarea normală către Paramythia, dînd un ocol de vreo 20 km pe următoarea ieşire din autostradă. Drumul nu era mai scurt prin Paramythia, dar voiam să trecem pentru ultima oară pe la izvor pentru apă. Încă o oră şi nişte figuri, şi iată-ne în Parga, într-o pensiune aflată la vreun kilometru de centru, cocoţată pe un deluşor. Zonă liniştită, market aproape, service chiar în curte. Era seară şi mecanicii erau ocupaţi cu vreo patru maşini, aşa că am lăsat pe a doua zi o vizită să văd dacă pot face ceva cu coteţul.

Drept urmare, plajă. Centrul forfotea de oameni, iar străduţele sînt înguste şi în pantă, bucurîndu-mă sincer că nu mi-am luat cazare pe acolo. Numai de odihnă n-aş fi avut parte. Nici plaja nu era mai brează, era plin de lume şi gălăgie, aşa că i-am zis nevesti-mii că mă duc să bag o tură pînă în insuliţa aflată la nici 100m de mal. Aici e o bisericuţă şi un zid care nu ştiu de cînd datează şi ce rol avea, dar pe malul de pe continent am observat nişte ruine mult mai mari pe care le-am lăsat pentru seară. În loc să mă întorc pe unde am venit, am intrat în apă prin partea sudică a insulei şi am înotat pînă la mal de m-am săturat. Drum pînă în cameră, halit ultimele provizii luate pentru drum, apoi somnu’ de frumuseţe pînă pe la vreo cinci, pe răcoare.

Spre seară am plecat către centru, să mîncăm un peşte şi o caracatiţă printr-una din zecile de taverne care stăteau înşirate pe marginea bălţii. N-am găsit caracatiţă, dar mi-am luat nişte sepie la tigaie, bună cu crengi. Fie-mea şi nevastă-mea au rămas în centru la o îngheţată, iar eu cu fi-miu am plecat spre castel să vedem ce era de capul lui.

Ca să ajungem sus a trebuit să urcăm o alee îngustă, înclinată cu simţ de răspundere, plină de magazine şi de oameni veniţi să caşte gura şi/sau portofelul. Castelul e deschis gratuit, iar vizita se face pe propria răspundere. A avut o istorie destul de zbuciumată, începînd din secolul 11, aparţinînd localnicilor între secolele 11-13, veneţienilor între 13-19 şi mai apoi turcilor, avînd rol de protecţie. Deşi demolat de turci de vreo trei ori prin secolul 16, ultima reconstrucţie (prin 1570 şi ceva, parcă, nu mai ştiu exact data care era trecută pe un indicator) a creat fortăreaţa perfectă, invincibilă pînă prin 1800. E mare ca suprafaţă şi plin de tuneluri, spre bucuria ălui mic care se băga prin toate cotloanele şi încăleca toate tunurile abandonate care-i ieşeau în cale. Cred că ne-am întors abia după vreo oră şi ceva, de-am ajuns la pensiune pe întuneric.


12 iulie: Parga – Krioneri beach

Ducîndu-ne spre plajă mai dimineaţă, ca să nu mai leşinăm sub soarele ăla dement, în loc să mergem pe drumul principal am cotit-o pe o străduţă lăturalnică şi am ieşit într-o plajă mai mică, mai plină de stînci şi mai nepopulată. Luasem labele şi ochelarii să mă zgîiesc după peşti, uitînd să mă dau cu cremă. Cît am înotat eu prin baltă, cu spatele în sus, m-am pătruns aşa de bine că-mi simţeam părul crescînd mai spre seară.

Marea era doldora de viaţă, mult mai variată ca dimensiuni şi nuanţe decît în Lefkada: dorade, guvizi, calcani, bibani, sardine, melci, crabi şi încă vreo cîteva specii de peşti ale căror nume nu-l cunosc. Vreo trei ore m-am uitat după ei, ajungînd pe mal năuc din cauza valurilor care mă tot plimbau în sus şi în jos. Populaţia se mai înmulţise pe plajă într timp, lîngă noi făcîndu-şi apariţia trei cupluri de cocalari români care vorbeau tare şi înjurau liniştiţi, fără să le pese că sînt copii mici în apropiere. Ştiţi voi, ţăranul clasic care are impresia că e cineva dacă a ieşit din ţară. Cel puţin n-au avut seminţe, ori le-au scos după ce am plecat noi.

Era trecut de ora două. Învăluit de răcoarea din cameră, mi-a scăpat un corn în pernă şi ne-am trezit pe la cinci şi ceva. Lau îmi trimisese un mesaj cu o tavernă la care voiam să mîncăm cu încă două cupluri, colegi de serviciu şi cunoştinţe comune. Ora rămăsese stabilită la nouă seara, dar la şapte eram sătui de stat în cameră şi am plecat să ne plimbăm prin oraş, zgîind ochii pe la tarabe. În cameră căutasem vreo două ore pe net tot felul de forumuri problemele maşinii, dîndu-mi seama că problema era de la pompa de benzină, mai exact motor pe ducă. Ieşim din curtea pensiunii, văd iar că au service şi mă duc să întreb cam cît m-ar costa o pompă nouă, măcar s-o am de rezervă pe drum. Unul din mecanici vorbea o engleză aproximativă, deşi mult mai bună ca a proprietarei pensiuni, explicîndu-mi că ei nu fac decît schimburi de ulei şi echilibrat roţi. Mi-a dat un nume de service prin Preveza, nume pe care l-am uitat după cîteva secunde. Am abandnat ideea şi ne-am văzut de drum către Parga, unde am ajuns după vreun sfert de oră de mers lălăit.

Fiindcă mai aveam o grămadă de timp pînă la cină, am zis să mergem toţi la castel pentru a prinde apusul în vîrful stîncii pe care era cocoţat, urmînd o altă serie de poze. Grasu’ băga grupa mare pe poteci, lăsîndu-mă cu gura căscată cînd am remarcat cîte lucruri şi locuri ţinuse minte. Zburda pe poteci şi le explica nevesti-mii şi fiică-mii ce văzuse cu o zi în urmă, plus detaliile pe care i le spusesem eu.

După vreo oră am coborît către centru pe aleea cu de toate, căscînd ochii la toate chestiile expuse pentru vînzare, fie ele kitsch sau adevărate opere de artă. Exact înainte să ajungem jos am dat de Laura şi Cristi, soţul ei, o parte din gaşcă. Dă-i şi urcă iar păntoaca aia nesimţită. Găsim cotineaţa aia de tavernă cu pretenţii, îi spunem chelnerului că sîntem vreo 12 inşi în total, ăla face ochii mari şi uneşte vreo patru mese pe terasa îngustă, de nu mai avea nimeni pe unde să treacă. Apar şi celelalte două familii (Lau cu Cristina şi Robert, Claudiu şi Monica), dăm comanda şi aşteptăm. Şi aşteptăm… După vreo oră apare mîncarea, de parcă aveau cîteva sute de clienţi şi cerusem cine ştie ce fel împopoţonat. Am plecat de acolo cu nervi, dar mi-a fost lecţie: la pomul lăudat te duci cu sacul spart.

Evident că pe drumul spre cameră mi-am adus aminte că benzinăriile se deschid tîrziu dimineaţa, ori noi avem de mers vreo 480km pînă în sud şi voiam să plecăm pe la opt. Descui coteţul şi mă duc să iau benzină de la un BP aflat la vreo 300m de pensiune, curăţînd portofelul de vreo 50 de euro. Practic de aici am luat cea mai scumpă benzină din tot concediul, lucru explicabil avînd în vedere că localitatea e plină de turişti. Pe drumul înapoi am remarcat lipsa luminii pe partea dreaptă, iar după ce am oprit în parcarea pensiunii am reuşit să încui maşina după vreo nouă sau zece încercări. Coteţul începea să se descompună…

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s