Grecia altfel (II)

13 iulie: Drumul spre Chrani

Ştiind prea bine starea mşinii, dimineaţa am plecat destul de stresat. Aveam de condus 480km între Parga şi Chrani, cel mai sudic punct în care am ajuns vreodată. Cu toate temerile mele, maşina părea să meargă binişor. Ce-i drept, cu 70-80km/h, viteză care avea să rămînă standardul pentru tot restul concediului. Rarele momente în care treceam de sută erau la vale, sub efectul mărinimos al gravitaţiei.

În loc să trecem prin Preveza, pe unde mai debarcam nişte caşcaval în punctele de taxare, am decis de comun acord cu Lau să trecem prin Arta. Traseul se lungea cu vreo 15km, însă era drum european pe care se circula mai bine.

Undeva înainte de Filippiada vedem o dugheană cu tot felul de fructe şi legume, iar nevastă-mea mă roagă să oprim. Cîmpul pe care creşteau era chiar lîngă, cîteva persoane trecînd strada de cîteva ori cu tot felul de lăzi pline. Am luat de toate: pepene, roşii, ardei, castraveţi, dovlecel, numai bune de mîncat pe drum şi/sau la destinaţia de peste zi. Nu mai luaserăm cine ştie ce mîncare cu noi, cu gîndul că s-o găsi vreo tavernă pe marginea drumului.

O foarte mare parte de drum a fost european şi autostradă. M-am lăsat furat de peisaj şi am uitat complet de maşină, care n-a întîrziat să-mi aducă aminte de modul în care funcţiona, începînd din nou cu figurile. Ne apropiam zdravăn de podul Rio-Antirrio, singura legătură între Grecia continentală şi peninsula Peloponez, în afară de istmul Corint. Sincer, nu ştiam la ce să mă aştept, chit că citisem despre pod. Mi-era să nu mă lase Corsa fix deasupra golfului, după ce plătisem 13 euro taxa de pod. Ieftin ca braga, să-l tot treci dintr-o parte în alta.

Nu m-a lăsat, dar la vreo 30km după por ne-a venit nouă foame. Cum şoseaua mergea foarte aproape de golf, erau o grămadă de indicatoare către diverse plaje şi ne-am gîndit că la atît amar de plajă tre’ să existe şi vreo dugheană cu un gyros sau souvlaki. Am luat-o la dreapta către o plajă oarecare, complet aleator. Parcăm maşinile, facem ochii roată şi vedem un fel de bar pe către care ne ducem destul de înfometaţi. Tree Bar se numea, probabil datorită pinilor dimprejur, plini de cicade. Meniul era exclusiv în greacă, însă ştiu alfabetul de la matematica din facultate (l-am folosit pe tot, în special ξ, de-mi cădeau mîinile cînd îl desenam) şi am găsit repede tzatziki, souvlaki şi Mythos. Dăm comanda, apa şi berea vin după vreo zece minute, mîncarea canci. Tot vedeam chelneriţa cu tava cînd pe plajă, cînd pe mal, servind înaintea noastră persoane care veniseră după noi. Şi nu o dată, ci de cîteva ori. Timpul trece, chelneriţa trece pe oriunde altundeva decît pe lîngă mesele noastre şi nici măcar nu se uită înspre noi ca să-i fac semn. După o oră de aşteptat, ne-am ridicat de la masă şi am plecat, lăsînd fix banii de bere şi apă. N-avea decît să plătească mîncarea din banii ei sau s-o dea cui voia. Lau şi Cristina au zis că mai rămîn.

Am plecat mai departe singuri pe la trei, cu maţul gol, surzi de la zgomotul cicadelor. Urmam drumul european şi încercam să merg cot la cot cu restul participanţilor la trafic, lucru care a însemnat ignorarea tuturor limitelor de 50km/h pînă în Kalo Nero, unde am rămas singur cuc pe şosea. Nu mai era nici dracu’ împrejur, ăştia dormeau rupţi de foame şi oboseală, iar eu îmi zgîiam ochii la dealurile acoperite de măslini cît vedeai cu ochii.

Intru iar pe autostradă, merg vreo 20km, familionul trezindu-se pe rînd. Toţi rupţi de foame, mai puţin eu, care funcţionez pe bază de apă şi cafea cînd am de condus mult. Pe margine era plin de gunoiae, mormane întregi, de începuserăm să ne facem griji că poate n-am ales un loc prea strălucit. Pînă la urmă am trecut de zona respectivă, lîngă şosea apăreau dughene cu portocale şi pepeni, numai că se apropia ora fatidică şi eu abia aşteptam să ajung la cazare, să opresc rabla şi să mă destind după cele aproape zece ore de cînd eram pe drum.

La intrarea în Messini, într-un giratoriu, încep semnele de sughiţ. Cîteva minute mai tîrziu, în timp ce urcam o pantă printre măslini, din nou. Motorul dă semne că s-a plicitist, apoi îşi revine doar cît să-mi dea emoţii cînd depăşeam un tractor. Nu mai ajungeam la destinaţie odată! În mod normal aş fi oprit pentru jumătate de oră, însă foamea şi distanţa rămasă mult prea mică m-au făcut să-mi forţez norocul şi să merg mai departe în speranţa că ajungem. Au fost cei mai lungi 20km făcuţi vreodată, de-am crezut că nu se mai termină.

Iată-ne pe malul golfului Messini, şoseaua de cîţiva metri despărţind pensiunea de mica plajă de vizavi. În viaţa mea n-am fost cazat atît de aproape de mare! Corsa ajunsese în cel mai sudic punct pe care l-a văzut vreodată. Răsuflu uşurat, mai uşurat decît dacă aş fi cărat-o în cîrcă pînă acolo, mulţumit că totul era în regulă şi că locul arăta formidabil. Proprietara pensiunii ne-a dat o grămadă de informaţii din care n-am ţinut minte mare lucru altceva decît că e un market prin apropiere şi că putem lua din plantele de afară pentru gătit (coriandru, busuioc, rozmarin şi ce o mai fi fost pe acolo). Era aproape şase seara şi mă cam luase şi pe mine foamea. Cer o recomandare pentru o tavernă bună, primesc numele, mergem vreo cinci minute pe jos şi ne înfigem în tzatziki, humus, vinete, peşte şi souvlaki ca sparţii, de-am plecat de acolo cu maţele sîngerînd. Atît de bună a fost mîncarea.

Se impunea o baie de seară, în apa limpede şi caldă din golf. La vreo jumătate de oră după noi apare şi Lau. Ne-a povestit amuzat cum au decurs lucrurile în barul unde sătusem nemîncaţi o oră. Comanda a venit după vreo douăzeci de minute după ce plecaserăm noi, iar la masa unde am aşteptat o oră de pomană îşi făcuse apariţia o altă familie de vîrsta noastră, şi tot cu doi copii. Chelneriţa a rămas perplexă cînd le-a dus comanda noastră, famila respectivă explicîndu-i că nu era comanda lor. Chiar şi aşa, tot ăia au fost serviţi înaintea lui Lau. Probabil am dat întîmplător peste proverbiala lene a grecilor. Aşadar, liber la bălăcit.

Am uitat să zic că temperatura varia extrem de puţin, 25…27ºC noaptea şi vreo 29-31ºC în timpul zilei, iar umiditatea stătea la 90-100%. Puţinii ţînţari de afară erau leşinaţi din cauza căldurii, aşa că după bălăceală am deschis o bere, Miha a feliat pepenele şi stăteam liniştiţi pe o bancă între palmieri, ascultînd leneş valurile care se spărgeau de mal pînă s-a făcut vreo zece şi am simţit cum îmi cad ochii în gură de somn. Abia aşteptam să se facă dimineaţă şi să mă coc cu simţ de răspundere.

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s