Grecia altfel (III)

14 iulie – Bălăceală

E dimineaţă, iar eu mă trezesc obosit după o noapte scurtată de căldura din cameră şi de doi ţînţari nenorociţi pe care i-am vînat fără succes. Cheaun de somn, mă mut în living, unde dormeau copiii şi era mai răcoare, aerul condiţionat bătînd doar în camera lor. Cafeaua mă trezeşte şi reuşesc să observ pe frigider un aparat contra ţînţari şi pastilele aferente. Rînjesc mulţumit, ştiind că la noapte se lasă cu genocid, şi plecăm spre plajă cu maţele sparte de pepenele pe care-l cumpărase Miha c-o zi în urmă. Lipseau doar vreo două felii din stimabil şi parcă tot vreo două au mai rămas.

Ne-am bălăcit în vreo trei locuri, tot mutîndu-ne pe plaja pietroasă pînă am ajuns lîngă nişte stînci cu o spărtură ca o poartă, de unde nu ne-am mai urnit. Lume extrem de puţină, loc liniştit, iar apa plină de peşti. Fi-miu ocrotea un crab ce stătea într-o cochilie de melc cît o unghie ori plutea liniştit cu Miha, legănaţi de valuri. Fie-mea, cufundar înnăscut, se băga prin toate văgăunile şi pe lîngă toţi bolovanii care-i păreau interesanţi, zicîndu-mi la un moment dat că a văzut un peşte lung şi cu galben pe spate. Am mormăit un „aha, mişto”, acordînd mai multă atenţie cutiei de Mythos. Conţinutul avea în plan să se încălzească, aşa că problema a fost rezolvată rapid şi elegant prin înlocuirea lichidului existent cu nişte aer proaspăt.

În ciuda a ce aţi putea crede, nu mi s-a dezvoltat membrană între degete, aşa că a trebuit să-mi pun lăboanţele de scafandru şi ochelarii din nou. Trec vreo două minute şi dau la rîndu-mi peste peştele ăla lung şi spoit cu galben, rămînînd perplex. Era o anghilă de vreo 30-40cm care stătea într-o spărtură cu ochii beliţi şi gura căscată la mine, de parcă mă întreba: „ce vrei, fraiere?”. Chem copiii, le arăt, da’ se plictisesc repede de anghilă. Se duc înapoi lîngă mal, la peştii lor albaştri. Pretenţioşi, nene! Îi iau din nou la un înot scurt pe lîngă stînci, arătîndu-le o mică grotă în stîncă şi ajungînd apoi la o altă plajă aflată după stînci. N-am făcut prea mulţi pureci pe aici, un cuplu fiind ocupat cu tencuitul scorburii. Tipul a fost pe fază şi a tras umbrela către larg ca să nu-l vadă copiii cum îneacă scafandrul în decantor, iar tanti a descălecat ştiuletele în văzul tuturor celorlalţi de pe plajă. Amuzat, am declarat plaja ca fiind nasoală şi marea fără peşti iar ceata a făcut stînga-mprejur, lăsîndu-le nefericiţilor posibilitatea de a dresa maimuţa în continuare. Oricum, la ce gălăgie făceau copiii, nu cred că le-a mai trebuit.

Pe la prînz simt că mă cam încearcă un pîrjol pe spate şi ne mutăm spre apartament, pe parcurs suferind o dublă entorsă de şlap. Dacă nu ştiţi cum e aia, vă zic eu: sătule de pămînt, tălpile întorc privirea spre cer, să admire norii şi prostul de deasupra lor. Doar tălpile şlapilor, din fericire, nu şi ale mele. Ajungem în cameră, mîncăm şi picăm laţi. Toţi. Ne-am trezit seara. Înainte să mergem la tavernă am mai ras un Mythos mic; pur şi simplu stau îngrijorat cînd ştiu că berii îi e frig în frigider. Încă nişte peşte şi iar nani, dar de data asta cu Zyclon B pus la treabă.


15 iulie – Tur prin Messenia

Proprietara ne spusese încă din prima zi că sînt o grămadă de locuri de vizitat prin împrejurimi şi ne dăduse nişte pliante cu informaţii suplimentare odată cu recomandările. Miha fusese la cumpărături de dimineaţă, trîntindu-ne un tzatziki de ne-am lins pe degete. În cele cîteva minute cît lipsise făcusem planul de vizitat chestii (cam pe genunchi) cu gîndul că ne mai oprim noi pe unde pare interesant în afara caselelor, lagunei şi cascadelor.

Primul loc de pe listă ar fi trebuit să fie Koroni, dar ziua era cam scurtă şi n-aveam timp de toate ruinele. Ne-am văzut de drum spre Methoni, trecînd peste o creastă muntoasă. De jur împrejurul nostru era plin de măslini – livezi întregi, cît puteai vedea cu ochii. Peisajul s-a deschis brusc cînd am ajuns în vîrful pantei, lăsîndu-ne cu gurile căscate la culoarea apei şi la stîncile abrupte cu care se terminau malurile. Am oprit pentru o poză, prilej pentru a remarca prezenţa unei acvile în apropiere, iar după cîteva minute eram opriţi foarte aproape de castelul din Methoni.

Obişnuit cu ruinele de pe la noi, mi-a căzut faţa cînd am văzut fortăreaţa de 700 de metri lungime şi 180 lăţime, o construcţie medivală din secolul al XVI-lea în stil veneţian. Biletul de intrare a fost 2 euro pentru adulţi şi gratuit pentru copii. Intrarea se face pe un pod cu 14 arce, lung de 46 de metri şi care traversează două şanţuri de apărare în partea nordică. În sud, fix în mijlocul mării, străjuieşte un turn la care se ajunge trecînd prin poarta principală de acces şi peste un alt pod de piatră. Parcă păşeşeam înapoi în timp şi aproape că-mi puteam da seama cum trăiau oamenii acolo în urmă cu sute de ani.

N-am simţit cum trece timpul şi abia după vreo două ore am plecat către laguna Gialova, la bălăceală, renunţînd la fortăreaţa din Pilos. Acum regret că nu m-am mai oprit şi la aia, dar chiar n-aveam timp să vizităm tot ce era prin împrejurimi. Locul colcăie de istorie. Drept urmare nu m-am mai oprit pînă pe plajă, oarecum dezamăgit de faptul că laguna părea banală de aproape, comparativ cu fotografiile pe care le văzusem în pliante. Totuşi, era a doua plajă cu nisip, iar ieşirea către Mediterană se făcea printr-un gît îngust aflat între două stînci. Fiindcă versantul din stînga părea abordabil, n-am altceva mai bun de făcut decît să mă duc cu telefonul în mînă ca să fac nişte poze de sus. Desculţ. PROASTĂ ALEGERE! Nisipul fierbea, iar cînd am ajus sus nu mai era nici măcar un peticuţ de umbră făcut de vreun boschet, unde să-mi răcesc tălpile. Am tras două poze strîmbe şi-am început să mă gîndesc cum mă întorc. Mai degrabă aş fi mers pe cărbuni încinşi decît să trec iar prin iadul nisipos, dar nu aveam de ales. Dacă n-aş fi avut telefonul cu mine, coboram liniştit pe stînci pînă la apă, iar de acolo înot pînă pe plajă. A doua variantă ar fi fost să merg în mîini sau să sap un tunel. Iată-mă aşadar alergînd desculţ prin toţi mărăcinii, zbierînd ca un dement şi înjurîndu-mă la fiecare pas, pînă am ajuns pe plajă. Cred că am auzit sfîrîituri cînd mi-am băgat tălpile în apă.

Pe la trei am decis că e prea mult soare şi c-ar cam trebui să plecăm spre Polylimnio la cascade fără să ne prindă noaptea. Pusesem acasă coordonatele în GPS, iar acum mergeam către ultimul loc de interes al zilei. Am trecut prin nişte sătuce uitate de lume pe dealuri, am mers pe interzis pe un drum în lucru, urmărind cu stricteţe indicaţiile GPS-ului. Fără ăla eram fiul ploii, numai că ce pusesem eu acasă nu prea avea legătură cu realitatea şi am ajuns la dracu-n praznic, în mijlocul a nicăieri. Bonus, se apropia ora cinci. Bonus suplimentar: nu prea mai aveam apă de băut.

Cum proştii au noroc, după ce cobor vreo două serpentine opresc undeva pe stînga să văd harta mai în detaliu. Cu ochii căscaţi la rîpa pe marginea căreia oprisem, văd peste vale ditamai parcarea. Eram pe partea greşită. Zoom out în GPS, remarc existenţa unui drum aflat la cinci milimetri distanţă pe ecran şi vreo juma’ de kilometru în realitate. Modific coordonatele, pornesc indicaţiile şi mai conduc 10km pentru ăia 500m de care mă despărţea valea. Morala: data viitoare cască ochii înainte să pui deştiu’.

Ajungem în parcare, las rabla în ultimul loc rămas liber şi mă felicit pentru reuşită. De aici trebuia să mergem pe jos în jur de un kilometru pînă în fundul văii, unde începea poteca către cascadele din Ploylimnio. Aproape de vale dăm peste un izvor, înlocuind clocitura rămasă în sticlă cu apă proaspătă şi bucurîndu-ne de răcoarea plăcută care învăluia tot. Şi începe peisajul să iasă la iveală. Un pîrîu albastu, fix de culoarea Lacului Ochiul Beiului, plin de marmite, peşti şi peştoaice. Dacă pe plajă n-am prea avut ce admira, aici era plin de tipe. Plin, pe a-le-se!

Vreo trei căldări şi nişte perechi de ţîţe mai sus, poteca decentă ia sfîrşit într-o căldare deasupra căriea tronează o cascadă impunătoare, destul de similară cu cea din Nidri. Mă tenta rău o bălăceală, dar slipii mei fermentau prin maşină, iar la prepuţul gol parcă nu m-aş fi avîntat din cauza copiilor de prin zonă. Fac o poză la nişte ţîţe proaspete de prin apropiere, reuşind să prind şi cascada în cadru din greşeală, apoi îi zic nevesti-mii să-mi ţină cheile şi telefonul, că eu mă bag la o baie.

Ştiind să înot destul de bine, m-am băgat în bulboană. După cîteva secunde în care mi-am obişnuit hoitul cu temperatura din gîldău, apa nu mai părea rece, ci perfectă. M-am aruncat spre mijloc, un nene din băltoacă întrebîndu-mă dacă ştiu ce adîncime are. I-am răspuns că n-am nici cea mai vagă idee şi că nici nu-mi pasă. Dacă nu ştii să înoţi mori la fel de eficient şi-n trei metri, şi-n treizeci. De curiozitate, încerc să văd dacă pot atinge fundul şi eşuez lamentabil, însă declar că e adîncă şi mă îndrept către scara de lîngă cascadă, căreia nu-i înţelegeam scopul. Odată ajuns lîngă ea, m-am prins instantaneu la ce foloseşte: la vreo cinci metri deasupra era un prag excelent pentru sărit. Urc, îmi prind unghiile între una din trepte şi o stîncă, ajung la prag şi bag o săritură în cap. Nenea amintit mai devreme şi încă un tip, probabil proprietarii ţîţelor de pe malul opus, urcă şi ei, însă vor un prag mai în stînga şi mult mai sus decît cel de pe care sărisem. Mă invită să sar şi eu de acolo, numai că mi se pare cam prea aproape de cer şi replic că n-am atîta tupeu. Ăştia doi dau din umeri, sar pe rînd şi ies din apă fără să pară ologi. Îmi fac curaj, urc şi eu pe pragul ăla, însă că aproape renunţ să sar de la o asemenea înălţime. Instinctiv. Miha strigă la mine că mă filmează, iar mie-mi traversează fugitiv prin sfeclă o imagine cu mine lăţit pe luciul apei, cu canalizarea desfundată şi meniul zilei de ieri împrăştiat împrejur. Zîmbesc ironic la perspectiva unui spate luat artistic sau la o clismă involuntară, dar o privire aruncată în baltă e suficientă pentru a da decizia finală: capul mi-e mai drag decît picioarele. Deci ca mortu’, cu picioarele înainte. N-am atins fundul apei, dar pe drum la vale am crezut că scap marmelada din borcan şi după ce-am intrat sub apă am avut senzaţia că nu mai ajung la suprafaţă. Programul artistic s-a încheiat.

Ies din apă cu conţinutul neatins, îmi iau şlapii nedodaţi cu Vibram şi ne întoarcem către maşină, nu înainte de a speria un crab aflat în drum şi de a vizita încă două bulboane aflate mai jos de intrarea în potecă. Miha nu mai are chef să meargă şi, cum cheile erau la ea, pleacă încet către maşină. Eu cu copiii mergem încă vreo cîteva minute în aval, vedem ultimele bulboane, însă accesul către ultima se făcea pe o brînă cam îngustă şi extrem de alunecoasă. Părea cam periculos, aşa că am renunţat să mai merg pînă jos şi m-am întors cu copiii la maşină.

Se făcuse vreo şapte seara, iar pe drumul de întoarcere m-a depăşit absolut toată lumea, inclusiv poliţia. N-aveau nicio treabă oamenii, băgau tare să prindă camionul din faţă şi să stea în spatele lui, presupun. Am mai oprit de două ori pe marginea drumului, o dată pentru portocale şi o dată pentru pepene. 4 euro 10kg de portocale şi 5 euro pentru un pepene de vreo 8kg. Ca pentru ultima seară la tavernă, mi-am luat o specialitate locală, vită în sos de ceapă. Deşi nu-mi era cine ştie ce foame, mîncarea a fost atît de bună încît am dat farfuria linsă de ziceai că atunci fusese cumpărată din magazin. Ne-am întors în cameră şi ne-am apucat de făcut bagajele pentru a doua zi. Urma un alt drum lung.

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Plimbări familiale
8 comentarii la “Grecia altfel (III)
  1. Claudia spune:

    III-ul, parcă mai mult ca celelalte părți, reflectă idealul vacanței în familie: fiecare cu rolul lui, copiii copii, mama cu grija și la de-ale gurii, tatăl cu direcția plus berea plus idei năstrușnice :))
    N-am văzut încă albumul foto, mi-am propus să mă uit după ce citesc tot serialul, pe bune dacă n-am toate imaginile dinaintea ochilor, mai ales pe aia cu șlapii sau cu baia la cascadă!
    E super fain că scrii despre momentele astea, le veți prețui cu toții cînd va mai trece timpul. Felicitări pentru ce faceți cu copiii!

  2. ratza spune:

    Abia prin perioada din text începusem şi eu să mă mai relaxez cît de cît. Oricum, şlapii cu Vibram erau doar nişte şlapi amărîţi, luaţi de la o tarabă de prin Eforie acum vreo trei ani.

  3. Dragos spune:

    Fara cuvinte, Raducule. A fost o super vacanta cu toate problemele tehnice intampinate. Bravo ! Pozele ?

  4. ratza spune:

    Pozele o să le pun după ultimul episod. Mai am de povestit încă şapte zile, plus drumul spre casă.

  5. Dragos spune:

    O.K. Asteptam continuarea. Nu vrei tu, asa frumos, sa pui o poza recenta la avatar ?

  6. ratza spune:

    Nu am ce pune, eu apar extrem de rar prin poze.

  7. Cristi spune:

    Nu-mi amintesc când am râs atât de bine ultima dată. A, ba da, citind ceva pe blogul ăsta!
    Frumos, domne, frumos! Și ce aţi făcut, și cum povestești. Sunt în drum spre munte și îmi fac poftă cu textele tale. Iar drumul e luuung, noroc că mai am 3 părţi de citit :)
    Te salut!

  8. ratza spune:

    Facem și noi ce putem…

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s