Grecia altfel (IV)

16 iulie


Micene

Mă aştepta un drum lung pînă la următorul punct de cazare şi mai aveam un punct intermediar, aşa că am plecat pe la opt jumate. Cum Lau voia să ajungă la Sparti iar eu la Micene, ne-am despărţit încă o dată. De altfel, de aici înainte nu mai aveam să mergem deloc împreună, avînd puncte de interes diferite, ci doar să ne întîlnim prin locurile unde aveam cazările şi să lîncezim seara la bere.

Neştiind ce mă aşteaptă şi chit că maşina era cam zob, m-am băgat pe autostradă, măcar să nu mai am trafic din faţă. Proastă alegere. Timpul înseamnă bani şi-am plătit la taxe de m-am săturat, din 20 în 20 de minute, pînă să ies din munţi spre Micene şi să merg liniştit pe un drum pustiu printre măslini. E drept că am ajuns repede; după vreo două ore şi un pic eram în parcarea sitului, căutînd fără speranţă un loc de parcare şi înjurînd pleiada de boi şi vaci care parcaseră pe cîte două-trei locuri. După vreo două ture m-am enervat şi am căutat un loc care să nu incomodeze autocarele, cumva pe mijloc. Nici nu opresc bine, că mai apar vreo trei maşini care parchează lîngă mine, iar cînd să încui şi să plec ne trezim cu unul din şoferi că vine spre noi şi ne spune că n-avem voie şi să mutăm maşinile. Eu încă încercam să încui jigodia… Mă sui în ea şi plec spre vale, găsind un loc pe margine. Pun parasolarul, că era moarte de om afară, încerc iar să încui, îi bubui vreo doi pumni în yală, trîntesc uşile fără simţ de răspundere sau vreo fărîmă de milă şi pînă la urmă se încuie.

Erau vreo două sute de metri pînă la intrarea în sit, destul cît să transpir muci. Biletu’ cam piperat, 12 euro de adult, moca pentru copii, un bun prilej pentru Miha să-mi zică să nu îi iau şi ei, că nu dă atîţia bani să vadă nişte pietre. Da, cum să nu? Şi pe urmă să-mi aud cine ştie ce… Scap de 24 de euro şi intrăm, în ciuda protestelor. S-a mai calmat după ce a văzut că în preţ e inclusă vizita muzeului şi am început să căscăm ochii la toate panourile explicative de pe drum. Mai mult eu, fiindcă auzisem de sit prin şcoala generală şi de atunci am tot visat cum ar fi. Zidurile ciclopilor şi Poarta Leilor erau cele două chestii pe care voiam să le văd neapărat şi să înţeleg ce e aşa senzaţional la ele.

Păăăăi… Mi s-au spulberat toate aşteptările! Cei care mă cunosc ştiu prea bine că nu sînt uşor de impresionat. Cu tot ce citisem, cu toate pozele văzute, nimic nu m-a putut pregăti pentru dimensiunea pe care o au bolovanii din zidurile ciclopilor. Sînt absolut imenşi, unii cît o dubiţă, alţii cît un Matiz, puşi unii peste alţii cu un minim de potriveală. Am rămas cu gura căscată, nefiind capabil nici să le fac nişte poze decente. Prin derogare de la modul tipic în care scriu, fără fotografii inserate în text, aveţi mai jos o comparaţie de dimensiuni. Ţineţi cont că nevastă-mea are 1m74, apoi uitaţi-vă la bolovanul ăla, care era cît prăpădita de Corsa. Erau alţii şi mai mari, dar n-aveam cum urca la ei să le fac o poză pentru comparaţie.

Cyclops

Ciclopi vs. pokemoni (Mîncachu, Vorbărachu şi Ofticachu)

LionsGate

Poarta Leilor (în plan apropiat: leoaica şi iezii)

Aşa cum ziceam, situl e imens, doar acropolisul avînd un perimetru de vreo 900m, fără mormintele regilor şi casele pulimii, aflate în afara fortificaţiei. Poziţionarea pe stîncă făcea cetatea de-a dreptul impenetrabilă, plus că aveau o a doua poartă de acces undeva în zona nordică şi un rezervor de apă subteran. La ăsta n-am avut acces, dar vreo oră şi ceva am bîntuit prin toate cotloanele posibile, inclusiv prin mormintele regilor, nişte construcţii monstruoase sub pămînt, de 20m/20m, ranforsate cu bolovani nu la fel de mari ca ăia ai ciclopilor, dar suficient cît să nu-i mişti de jos de unul singur.

După vreo două ore ne-am adus aminte de muzeu şi-am intrat şi-n ăsta, rămînînd din nou cu gura căscată. Construit pe două nivele, în el se păstrau o mulţime de vestigii şi artefacte începînd din epoca de piatră. Vîrfuri de săgeţi, bijuterii confecţionate din sticlă, fildeş, bronz şi aur, figurine şi vase din ceramică, sculpturi, basoreliefuri, fresce, monede şi arme – toate completau imaginea pe care mi-o făcusem asupra modului în care trăiau oamenii pe atunci. Mai mult, puteai fotografia orice în muzeu, cu două condiţii: fără bliţ şi fără persoane în cadru. Evident, cu gura căscată la artefacte şi citind explicaţiile de lîngă fiecare, numai de poze nu-mi ardea.

Am ieşit din muzeu după aproape o oră, constatînd că ne e cam foame. În maşină nu mai era saună, ci cuptor. Dă-i şi flutură uşile, talpă la vale cu geamurile lăsate jos, să căutăm un loc cu ceva umbră. Ne-am oprit sub un arţar imens din Micene, molfăind liniştiţi. Un localnic ne vede şi ne îndeamnă să trecem peste drum şi să mîncăm la una din mese. Era taverna lui, însă nouă ne era prea lene să mai mutăm tot calabalîcul pentru cinci minute cît am mai stat. Direcţia Delphi.

Pun năroada din GPS să-mi zică pe unde s-o iau şi începe asta cu nişte explicaţii de nu ştiam dacă să rîd sau s-o înjur. Am renunţat la serviciile dumneaei, urmărind indicatoarele către Corint. Dumnealor au binevoit a mă dirija spre autostradă, unde am mai plătit vreo trei taxe. Mi se acrise să tot plătesc, aşa că am văzut negru concomitent cu poarta de taxare aflată la nici 30km de ultima. Gata, zic, pînă aici! Opresc undeva pe dreapta, după ce mi s-au luat banii, desigur, pun drăcia de GPS la lucru şi schimb setările ca să evite zonele cu taxă. Pe prima ieşire din autostradă mă trag la dreapta, pe marginea mării, unde dau peste melci mediteraneeni, ieşiţi la promenadă cu maximă durere-n cur de coloana făcută în spatele lor. 30-40km/h, eventual cîte-o frînă pusă la întîmplare în timp ce se zgîiau la stînci şi apă. Le-am zis de neamuri, m-am răcorit, n-am mai ţinut cont că e linie continuă şi am croşetat vre0 zece minute. După – drum complet liber.

Cînd zic „drum liber”, imaginaţi-vă că nu am nici cea mai vagă idee pe unde am luat-o la indicaţiile lu’ tanti Gepeseea, de-am ajuns în curtea unuia în timp ce vaca insista să continui. Zoom out, văd că proasta alege cel mai scurt drum posibil, însă nu găsesc nicio setare care să-i împiedice astfel de apucături. Mă uit totuşi pe hartă şi dibuiesc cam pe unde ar trebui să merg. Întorc, găsesc drumul principal, iar de aici am mers singur cuc pe şosea vreo oră şi ceva. Singur cuc, prin zone din ce în ce mai sărăcăcioase, faţa nevăzută a Greciei, de-am crezut că am ajuns iar în Bulgaria, în Evul Mediu. Ăştia rupeau scaunele în maşină sforăind care mai de care, iar eu stăteam cu ochii pierduţi în drumul ăla tembel, lipsit de orice strălucire. N-am mai suportat şi am schimbat isonul, punînd nişte muzici d-ale mele, o blecăreală aleasă pe sprînceană. Parcă nu mi s-a mai părut aşa lung.

Au făcut ochi pe rînd, peisajul se schimba în bine cu cît mă apropiam de Parnassus, însă mă lua groaza cînd vedeam că se apropie ora cinci şi mai aveam de mers vreo 40km prin serpentine. Cu ochii înfipţi melodramatic în peisaj, uit acest detaliu timp de vreo juma’ de oră. Tot vedeam indicatoare cu ski şi ne întrebam pe unde dracu’ e pîrtia, că nu părea loc propice pe nicăieri. Ei bine, am găsit-o azi pe hărţi, dar de unde apăreau informaţiile şi pînă la pîrtie îţi mor doi cîini pe drum. De bătrîneţe.


Delphi

Rîdeam noi pe la indicatoarele cu pîrtia, gîndindu-ne cam cum ar arăta skiorii fărîmiţaţi prin bolovani, cînd se face ora cinci şi ghici ce! Da, mă, se pune iar căcatul ăla de motor în cap! Mai aveam vreo 10km pînă în Delphi, în urcuş, iar rabla refuza să mai tragă. M-au trecut toate transpiraţiile pînă să ajung la hotel, mai ales pe ultima urcare din centru, o stradă cu sens unic şi atît de îngustă că nu vedeam vreo posibilitate să treacă cineva pe lîngă mine dacă ar fi murit coaja de tot. Cu chiu, cu vai, reuşesc să dau de hotel şi să parchez jaful pe trotuar, direct lîngă o pubelă de gunoi, unde-i era locul. După ce a refuzat de cîteva ori să se încuie şi şi-a primit şuturile şi muile aferente, i-am zis fierului cu voce tare, plin de obidă, că-i dau foc dacă moare pe drum. Nu glumeam.

Intru în hotel şi dau de-o recepţionistă plictisită de viaţă, sora lu’ Tutankhamon. Am io aşea o presimţire că n-o să-mi prea placă aici… Ni se dă camera, plătesc ca să nu mai stau dimineaţa după cadavru, aştept cîteva minute să vină cu restul şi urcăm cu calabalîc minim în cameră. Băi, şi ce cameră! Beznă, lambriuri pe pereţi, mobilier din ’74, o baie aşa de mare că-i făceam uşa ţăndări cu o băşină etc. „Bun venit în Eforie Nord!” îmi trece mie prin cap, simultan cu o aprigă mîncărime-n cur să ies în balcon, care arăta absolut înfricoşător! Îmi inspira aceeaşi siguranţă şi încredere ca un politician corupt oarecare, să zicem Dragnea. Pînă jos era drum luuuung, iar genunchii aplaudă fericiţi de două ori în timp ce simt o dilatare suavă a unui sfincter. Mă retrag spăşit în cameră, înainte ca dilatarea să se transforme din suavă în severă, în rîsetele nevesti-mii.

Dacă tot e devreme, hai să mergem la sit, să vedem ce program au, eventual să umplu o sticlă cu apă la izvorul pe care-l ochisem pe margine. Trecem pe lîngă muzeu, ajungem la poartă, aceeaşi poveste cu 12 euro. Plătesc, intrăm şi mă holbez iar la toate bucăţile de ziduri, coloane şi ce mai era pe acolo. A fost mişto, mai ales că era răcoare şi apusul colora frumos ruinele de pe acolo. Chit că era mare şi destul de variat, situl m-a impresionat cu mult mai puţin decît Micene. Singurele lucruri pe care l-am găsit ceva mai interesante au fost inscripţiile de pe aproape toate blocurile de marmură folosite la temple, un zid din piatră cioplită neregulat, astfel încît bucăţile stăteau interesant una peste alta, şi un alt zid făcut dintr-o combinaţie de cărămidă şi piatră, posibil opera romanilor.

Puzzle

Puzzle pentru sclavii neascultători

Cocalari

Cocalarii există din cele mai vechi timpuri

Fiindcă situl e destul de ramificat şi în pantă, am ajuns la muzeu după vreo oră jumate petrecută printre ruine. L-aş cataloga ca fiind divers, însă nu la fel de spectaculos ca cel din Micene. E drept că aici sînt mai multe artefacte legate de artă, da’ eu sînt mai ţăran şi mă interesează cum trăiau oamenii, nu popii. Au fost totuşi cîteva exponate care mi-au plăcut, în special migala unei sculpturi care înfăţişa un bărbat în mantie, fiecare cută fiind incredibil de naturală. Lu’ ăsta nu i-am făcut poză, că mi-era lene, chit că era permis la fel ca-n Micene: fără bliţ, fără persoane în cadru.

Ieşim din muzeu, iar Miha şi copiii se duc la o îngheţată pînă trag eu o fugă la izvor pentru apă. La întoarcere mă întîlnesc cu Lau, Cristina şi Robert, şi-mi spun că au fost prin nu ştiu ce sătuc din munte, pe drumul către pîrtia de ski. N-au găsit pîrtia nici cu drona, în schimb a făcut nişte clipuri meseriaşe. Îi zic de starea maşinii, el îmi zice că dimineaţă a pus ochii pe un drum sinuos, printre munţi, aşa că iar continuăm fiecare de capul lui.

Ajung la copii şi nevastă, numai că mi-e cam foame şi aş băga ceva la maţ printr-o tavernă. Miha alege una la întîmplare, cu terasa spre golful Corint şi doar cîteva mese ocupate. Primim meniul, ne uităm ce e pe acolo şi ne cad ochii pe miel în sos de lămîie. Vine chelnerul, care întîmplător era proprietarul restaurantului, îi dăm comanda şi bem liniştiţi apă (unii) şi Mythos (alţii).

Stăm noi aşa, liniştiţi, cu privirea pierdută în peisaj, însă după vreo zece minute vine ăsta cu mîncarea. Mie, cînd îmi zici de miel, îmi zici de o făptură costelivă care e delicios după ce nu mai zbiară după mă-sa. Mă aşteptam să văd vreo 4-5 coaste din alea de subnutrit şi două linguri de sos pe lîngă, primind în schimb un copan cît ciolanul de porc cu fasole de la restaurantele tiriştilor. MONSTRU! Al meu cu cartofi, al lu’ Miha cu orez.

Cred că abia ajunsesem pe la jumătatea animalului cînd a venit chelnerul să ne întrebe dacă ne place, zîmbind satisfăcut în timp ce ne îndopam fără aer. Îi zic că e OK şi se cară. Bineînţeles că era excelent, de i-am dat şi ăstuia farfuria linsă în timp ce-i ziceam cu un aer pretenţios că a fost oribil. A rîs sănătos şi ne-a întrebat dacă n-am vrea un desert. Pîndisem un kataifi de cînd ajunseserăm la greci, dar n-am văzut pe nicăieri prin meniuri. Doar baclava (şi nici d-asta nu prea aveau toţi), miere cu iaurt (mersi, de 4 euro îmi fac singur şi mănînc de behăi), sau fructe (iarăşi, de 4 euro bag în mine cîteva zile). Îi zic omului că desertul meu favorit e kataifi, dar că n-am văzut în meniu. Ăsta nu mă lasă nici să-mi termin fraza, că-mi pomeneşte de ceva similar, numai că are în plus o cremă de iaurt şi că e la fel de bun. Din nou, a avut dreptate. Era un fel de kataifi, însă nu la fel de dulce, şi mult mai răcoros datorită stratului de cremă cu iaurt fistic şi ce condimente  mai fi pus înăuntru, că n-am recunoscut nimic.

Am plecat sparţi de acolo, foarte entuziasmaţi de camera superbă pe care o aveam şi a cărei băi a fost inundată de un duş scurt, făcut la lumina unui opaiţ electric. Înainte să adorm am realizat că Deplhi e genul de localitate prin care treci într-o zi şi vizitezi, eventual mănînci, apoi îţi vezi mai departe de drum fără să rămîi peste noapte. Abia aşteptam să vină dimineaţa şi să scap de hotelul comunist.

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s