Grecia altfel (V)

17 iulie – Delphi, Thermopile, Meteora

Se face în sfîrşit dimineaţă, adunăm boarfele împrăştiate peste tot, apoi coborîm la micul dejun, inclus în preţul camerei. Nu vă imaginaţi cine ştie ce: cîte un croasant de căciulă, gem cît să ştergi cuţitul, ouă fierte, pîine prăjită, nişte suc de portocale şi o cafea. Păi nu v-am zis că eram la Eforie? Aşa. Scăpăm repede de mîncare, în timp ce mai povesteam cu Lau pe unde fusesem fiecare din noi. Cînd să predau cheia, surpriză! Cică să plătesc camera. Îi aduc aminte fosilei că am plătit cu o seară înainte şi că s-a dus prin vecini să schimbe banii ca să-mi dea rest. Scoate un „aaa!” mirată, se strîmbă îmi zîmbeşte fals şi zice că e în regulă. Aşteptam să-mi dea o chitanţă sau ceva, da’ mi-a fost repede clar că n-o să se întîmple. Ne-am luat tălpăşiţa de acolo, îndreptîndu-ne către a doua parte a sitului.

În ziua precedentă nu văzusem sanctuarul dedicat Atenei şi unde se afla renumita gaură din pămînt prin care ieşeau aburii traşi pe nări de oracol. Parchez maşina aproape de izvor, umplem toate sticlele, iar cînd să trec strada văd maşina lui Marian, un prieten din Vîlcea cu care mai ies cu bicicleta. C-o seară înainte vrusesem să ne întîlnim la o bere, dar nu prea ne-a ieşit planul. Se ducea la o tură prin împrejurimi, iar noi ne vedem în continuare de Delphi, coborînd treptele către sanctuar. Trei coloane au fost restaurate pentru a da turiştilor o idee de cum ar fi arătat în vremurile de glorie. Cred că e cel mai fotografiat loc din zonă.

N-am văzut gaura aia fantastică şi nici n-am simţit cine ştie ce miros, drept urmare am încheiat vizita după vreo 15-20 de minute, înainte să apară grupul de adolescenţi francezi care mă scoseseră din sărite cu o zi în urmă. Am uitat să vă zic de hormoneii ăia care înconjurau absolut fiecare panou informativ, gălăgioşi şi fără prea mare interes legat de ce scria acolo. Eu preferam să nu urmez puhoiul de lume din împrejurimi, ci să caut locurile mai libere, ca să citesc explicaţiile în linişte, dar cu ăia n-aveam cum. Unde mă duceam eu – ţop şi ei! Vă daţi seama că n-aveam chef de meclele lor şi dimineaţa.

Cu vizita încheiată, urcăm în maşină şi mă îndrept către un alt punct legendar pe care am vrut să-l văd de mic: Thermopile, locul în care s-a desfăşurat celebra bătălie dintre greci şi perşi. Pînă acolo am avut de parcurs un drum superb printre munţi, pustiu şi ăsta. Parchez maşina într-o parcare aflată peste drum de monumentul regelui Leonida, coborîm şi mergem să vedem statuia impresionantă a regelui, cu scutul pe mînă şi suliţa ridicată ameninţător. Îmi plăceau răspunsurile laconice date de rege, de exemplu cel dat unui soldat care se plîngea că nu se mai vede nici soarele din cauza săgeţilor trase de perşi: „Nu e mai bine să luptăm la umbră, atunci?”, ori fantasticul „molon labe!” adresat lui Xerxes, regele perşilor, care i-a cerut lui Leonida să predea armele şi a primit drept răspuns „vino şi ia-le”. Din punctul meu de vedere, „molon labe” reprezintă un act de bărbăţie şi curaj prin care era clar că nu cedează fără luptă, iar despre măcelul care a urmat puteţi citi prin cărţile de istorie.

Trecînd strada înapoi către maşină am realizat că mizerabila aia mică e un fel de soldat spartan pe moarte, dar care refuză să se predea. Am zîmbit involuntar şi i-am tras o poză pentru posteritate, cu titlul „THIS IS SPARTA!!”. A fost momentul în care m-am împăcat cu gîndul că s-ar putea să mă lase oriunde şi nu i-am mai acordat niciun fel de atenţie, urcînd spre resturile cetăţii de supraveghere de pe un mic dîmb aflat la vreo cincizeci de metri de parcare. În afara unor resturi de zid şi a unui monument închinat ultimului soldat rămas în picioare nu e mare lucru de văzut, dar mi-au atras atenţia potecile bine bătute care păreau să ducă spre ceva. Deşi am mers vreo zece minute pe una din ele, în pas alergător, n-am văzut nimic care să mă intereseze şi am renunţat. Am găsit totuşi o ţestoasă cu care s-au distrat copiii înainte să-i dăm drumul înapoi în pădure.

Ne urcăm în maşină spre izvoarele termale sulfuroase din zonă, neştiind ce anume vom găsi. Şi ce să vezi? Lîngă izvoare erau nişte clădiri pline de  ciori înapoiate  invadatori  imigranţi refugiaţi islamişti, vreo şase dube de poliţie şi o grămadă de ninja femei îmbrăcate în burka. Sînt destul de pacifist de fel, dar cînd e vorba de familie mă transform în animal şi acum stăteam cu ochii în patru pentru vreo eventuală tentativă de agresiune, că nevastă-mea şi fie-mea erau la cracii goi şi tîmpiţii ăştia nu ştiu multe. Cei cîţiva tipi care au trecut pe lîngă noi aveau privirile goale şi răutăcioase şi aveau un fel arogant de a se comporta, însă n-a schiţat niciunul nimic.

De la maşină pînă la izvoare erau vreo sută de metri, drum lung al dracului cînd stai încordat, că parcă nu mai ajungem la apă. Da’ şi cînd ajungem… Băi, nene, ne izbeşte un damf de băşină din aia dată după ouă, densă de-i simţi gustul, de mi-a risipit gîndurile în patru zări şi mi-a tulburat peisajul. Frate, ştii cum puţea? Citim indicaţiile de pe gard – cică maxim 10 minute în zonă din cauza riscului ridicat de leşin. Era un gaz inofensiv, hidrogen sulfurat, care nu face altceva decît să te trimită la nani. Definitiv. Albia verde a pîrîului (că era ditamai animalul, nu un fir pişpiriu), apa albăstruie, rocile gălbui şi vaporii care se ridicau leneş dădeau impresia unui loc din altă lume. N-am stat decît vreo două minute, cît să fac cîteva poze şi să citesc panourile alea indicatoare.

Iar la maşină, spre Meteora. Nu cred că trecuse mai mult de jumătate de oră şi ăştia iar rupeau scaunele sforăind, în timp ce eu îmi vedeam de drumul aproape drept care trecea printr-o altă zonă sărăcăcioasă aflată pe podiş. Cum să zic, podişul e forma de relief pe care o detest dintotdeauna. Îmi dă un sentiment de repulsie şi mă deprimă fără un motiv anume. Apelez din nou la armele secrete, Iced Earth şi Ensiferum potrivindu-se la marele fix, de n-am mai simţit nici oboseală, nici deprimare – nimic. Inclusiv maşina a mers excelent, fără vreun zgomot sau figuri, de-mi venea să iau motorul ăla în braţe.

Aproape de Trikala s-au trezit şi ăştia, cînd Gepeseea s-a apucat de dat indicaţii contradictorii, neştiind de centura pe care mă aflam. Dată fiind starea mea de spirit, am lăsat-o să se contrazică de una singură, zicîndu-i nevesti-mii că aşa e cînd pui femeile să-ţi dea indicaţii despre drum. :) Chiar şi aşa, pe la două şi un pic eram la pensiune, o altă bijuterie de cameră. Baia era toată în nuanţe de verde şi părea vie, de parcă erai prin pădure. Totodată am remarcat faptul că grecii folosesc marmură de parcă ar da cu var. Scări, holuri, băi, trepte prin oraş – nu contează.

Lăsăm iar calabalîcul şi ne proptim în taverna de lîngă, să mîncăm. Plin ochi de lume, bietul chelner săpa şanţuri cu luat/livrat comenzi. Comandăm o vită la grătar cu nişte cartofi, tzatziki, dovlecel pane, sepie pane şi nişte souvlaki pentru copii (care n-a mai venit). Obişnuit cu fripturile de pe la noi, mă aşteptam să vină ăsta cu un petec de carne, plin de zgîrciuri. Ce vorbeşti, mă? Vita era cît toată farfuria, aproape juma’ de kil de carne, bine făcută (am uitat să-i zic s-o facă în sînge), Miha primise ditamai monstrul de platou, iar cartofii erau un morman. La sfîrşit, cînd ne-a adus nota, i-am zis că a uitat de souvlaki, dar să nu-l mai aducă, neavînd cine să-l mai mănînce. S-a scuzat, a intrat înăuntru pentru cîteva minute, apoi s-a întors cu nota corectată şi cu un platou de fructe. Ăştia chiar nu pricep cînd le zici că eşti sătul. Am plecat de acolo cu maţele sîngerînd.

N-aveam chef de stat în cameră, iar Miha şi fi-miu sînt moartea pasiunii cînd îi pui să meargă undeva pe jos. M-am dus cu fie-mea spre mînăstiri, dînd peste alte două ţestoase. Priveam uimit la grotele cocoţate pe stînci, întrebîndu-mă cum reuşeau călugării să urce la ele. Pe cîţiva din bolovanii verticali tronează ruine care sfidează verticalul, în special un turn care pare înfipt în stîncă. Tot mergînd pe drum, dau de un indicator către mînăstirile de sus, o potecă pentru turişti care s-a dovedit a fi formidabilă. Era în întregime pavată cu piatră de rîu adusă probabil cu cîrca, fiindcă rocile din împrejurimi sînt exact ca cele din Beţel, Doabre sau Curu’ Pămîntului. Prima bucată trece printr-o pădure de stejari tineri, pentru ca mai apoi să apară arţarii şi iedera. Pe la jumătatea traseului am întîlnit un arţar bătrîn, cu ramuri întortocheate şi truchiul de peste doi metri. În dreptul său, pe cealaltă parte a potecii, se conturează intrarea într-o peşteră născută din prăbuşirea unor bucăţi de rocă.

Continuînd să urcăm pe potecă pînă aceasta se bifurcă, ducînd către Mînăstirea Sfîntul Varlaam în dreapta şi Mînăstirea Schimbarea la Faţă către stînga, cunoscută şi ca Meteora Mare. O pun pe fie-mea să aleagă, neavînd idee în ce parte să mergem, şi ne îndreptăm spre stînga, pe unde vegetaţia era mai variată. Panta creşte, pe un alt arţar îşi face de cap o veveriţă, iar după alte cîteva minute ajungem exact la poarta mînăstirii. Era închisă de vreo jumătate de oră pentru vizitatori, plus că nu eram nici îmbrăcaţi prea corespunzător. Am rămas totuşi ceva timp acolo, uitîndu-ne la construcţiile de domeniul fantasticului, aceste veritabile porţi către Cer care păreau a ieşi din stînca propriu zisă într-o armonie deplină cu tot ce era în jur.

Ne întoarcem către cealaltă jumătate a familiei. Fie-mea se apucă să le povestească ce a văzut, cu o logoree ce putea fi oprită doar cu ajutorul unei lopeţi sau vîsle, de mi-a făcut căpăţîna chisăliţă. Printre micile pauze de povestit şi bîlbîit, apucă şi Miha să spună c-ar vrea să mergem un pic prin oraş. Plecăm toţi agale către Kalabaka, aflată la vreo doi kilometri de Kastraki, unde eram cazaţi. Marginea străzii era plină de magazine cu de toate: suveniruri, haine, încălţăminte, bodegi, patiserii… Mi-aduc aminte de kataifi şi intru într-o patiserie oarecare. Îl văd în vitrină, iar balele îmi curg instantaneu. Fără să mai stau pe gînduri, ochesc o tavă şi o cumpăr fără să mă intereseze cît costa. Avea aproape un kilogram şi, dacă n-aş fi avut o fărîmă de stăpînire de sine, l-aş fi terminat în întregime în seara aia.

Ceva mai jos de patiserie am dat de un magazin de ţoale şi, cum se apropia ziua de naştere a fie-mii, ne-am băgat înăuntru să vedem dacă-i găsim ceva pe post de cadou. Toată lumea ne întreba de unde sîntem, iar în clipa în care am zis că sîntem români, vînzătoarea a schimbat engleza pe română (ambele varză, dar cu româna stătea mai bine) şi a revărsat un puhoi de întrebări: de cît timp sîntem în Grecia, cu ce am venit, pe unde am fost etc. Cînd i-am povestit traseul pe care-l avusesem pînă acolo şi ce mai urma, a căscat ochii mari. În majoritatea locurilor nu fusese nici ea, de unele nici măcar nu auzise, dar părea entuziasmată de cum povesteam eu pe scurt ce şi cum.Mai tare a fost cînd ne-a întrebat cum ne cheamă, fiindcă a repetat uimită numele fiică-mi de cîteva ori ori, consecutiv, parcă nevenindu-i să creadă: „Ioana. Ioana? Ioana?! Ioana!”. De altfel, toate numele noastre au stîrnit aproximativ aceeaşi reacţie, atît asupra vînzătoarei cît şi a unui gură-cască grec. Am înţolit-o pe viitoarea sărbătorită, iar eu mi-am tras un tricou cu „molon labe”, expresia regelui Leonida care îmi place să cred că mă defineşte.

Se lăsa seara, iar în drum spre cameră am văzut stîncile colorate în auriul asfinţitului. Îmi părea rău că n-am plecat mai devreme, să urcăm cu maşina pînă sus şi să vedem apusul în toată splendoarea. La fel de rău mi-a părut şi că n-am rezervat decît o zi, fiindcă următoarea era extrem de scurtă. Aşadar, o scurtă vizită în cameră să mîncăm, am rărit vreo trei kataifi, şi-apoi în maşină, spre vîrf. Se lăsase întunericul, drumul era aproape pustiu, iar în vale licăreau luminile oraşului. Am dat roată şi ne-am întors pentru somn. Voiam ca a doua zi să ajungem sus devreme, înaintea hoardelor de vizitatori veniţi din toate colţurile lumii, şi să ajungem la ultimul loc de cazare pe lumină, înainte de ora fatidică.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s