Grecia altfel (VI)

18 iulie – Meteora şi drumul spre Halkidiki

Din nou am avut parte de un pat extrem de comod, în care am dormit lemn. M-am trezit relaxat, am mai spulberat vreo doi kataifi, iar pe la nouă fără ceva am plecat cu maşina să vizităm două din mînăstiri, Varlaam şi Schimbarea la Faţă. Fiindcă era încă devreme, parcarea era goală şi am putut trage maşina undeva la umbră. Mergînd spre poarta mînăstirii am dat de clasicii vînzători de nimicuri şi am fost din nou întrebaţi de unde sîntem. La auzul răspunsului, vînzătorul a continuat în limba română, pe care o vorbea chiar binişor, cu extrem de puţin greşeli gramaticale şi aproape fără accent: „da, poftiţi, primesc lei”. Ne-a suprins omul. Am cumpărat o carte cu istoria mînăstirilor şi cîteva mărunţişuri pe post de suvenir, întreptîndu-ne către mînăstire.

Vizita se face pe bază de bilet, 3 euro de adult, dar în interior erau amenajate două muzee: unul combinat, de istorie/etnografic şi unul monahal. Primul cuprinde tot felul de porturi tradiţionale, uniforme, arme de prin cele două războaie mondiale şi cele duse de greci împotriva turcilor, monede şi documente, iar al doilea conţine obiecte de cult bisericesc, majoritatea fiind sculpturi delicate şi foarte complexe în diferite materiale: os, lemn, piatră, bronz şi scoici. Cele din urmă par a fi însăşi definiţia migalei, nu-mi pot închipui cîtă răbdare şi atenţie îi trebuie cuiva să realizeze aşa ceva.

Următorul loc vizitat a fost bisericuţa, o mică basilică ridicată în stil bizantin şi extrem de plăcută. O armonie deplină – nimic în plus, nimic în minus, nimic săritor în ochi – din care înţelegeam perfect ce fel de pace caută monahii. Ce nu înţeleg e cum îşi pot menţine pacea interioară printre atîţia oameni veniţi să caşte gura. În biserică nu sînt permise nici fotografiatul şi nici filmatul, însă cîteva picturi mi-au atras atenţia datorită modului în care erau realizate. Toate aveau ca subiecte două animale sau păsări, dispuse astfel încît animalele de pradă alergau într-o direcţie, cu colţii înfipţi în cîte o victimă. Victima alerga în cealaltă direcţie, însă privind în spate era muşcată de animalul de pradă din faţă, pe care nu-l vedea. Păreau ele diferite, însă toate reprezentau aceeaşi metaforă: mîndria omului care-i vede pe alţii greşind, fără să-şi vadă propriile greşeli, însă bucuros că el e nepătat şi are iluzia că fuge de păcate. Bine, înţelesurile cred că sînt mai multe şi mai profunde de atît, însă m-a cam pus pe gînduri…

După muzeu am plecat către scripetele cu plasa de sfoară, folosit în antichitate pentru a ridica diverse materiale de lucru, mîncare sau chiar călugări. N-am avut curaj să mă aplec, pînă jos fiind aproape 100m. Scripetele şi sfoara stau acolo doar ca vestigiu istoric, reminiscenţă a unor timpuri nu de mult trecute, sistemul actual folosind un scripete electric şi cabluri de oţel. De asemenea, între mînăstirea cocoţată pe pintenele pietros şi munte există un funicular, unul din călugări folosindu-l chiar cînd eram în zonă. E nevoie de ceva tupeu să stai cocoţat acolo…

De la Varlaam, unde am stat aproape o oră, ne-am îndreptat către Schimbarea la Faţă, cunoscută şi ca Marele Meteor. Aici deja era puhoi, un amalgam de oameni din toate părţile lumii, majoritatea nerespectînd regulile de îmbrăcăminte care erau trecute pe panouri încă de jos, de la ieşirea din Kastraki: mînecă şi pantaloni lungi sau fustă la femei, fără pantaloni scurţi sau tricou. Nişte reguli de bun simţ, dar care le păreau atît străine cît şi – probabil – ofensatoare celor citiţi, combatanţi aprigi ai libertăţii. E chiar aşa greu să respecţi dorinţa cuiva care, la urma urmei, te invită la el în casă? Aşa s-ar părea, luînd în calcul zecile de indivizi şi individe care vorbeau gălăgios, mergeau pe unde-i tăia capul şi/sau veniseră ca la plajă.

În fine, ce treabă am eu cu alţii… La fel ca la Varlaam, şi aici e taxă de intrare, există două muzee, un funicular şi scripetele. Bisericuţa e la fel de frumoasă, doar că mai încăpătoare, iar în muzeu am avut ocazia de a vedea diverse fotografii realizate în timp. Unele realizate între anii 1902-1907 mi s-au părut senzaţionale. Erau fantastic de clare şi extrem, extrem de bine păstrate. Iniţial am crezut că sînt replici, dar unul din supraveghetori mi-a spus că sînt originalele, aşa cum au fost ele făcut în urmă cu mai bine de 100 de ani, şi că pot privi cu atenţie la cum e hîrtia. Am rămas mască.

În plus faţă de Varlaam, mai sînt prezente cîteva lucruri impresionante: butoiul, atelierul de tîmplărie şi osuarul. Butoiul e imens, realizat din lemn de stejar şi capabil să păstreze 12.000 de litri de vin. N-am mai văzut nicăieri tipul respectiv de construcţie, cu bîrne şi pene sănătoase de lemn, folosite pentru a ţine doagele laolaltă. În atelierul de tîmplărie sînt expuse unelte folosite de călugări de-a lungul timpului, iar osuarul conţine rămăşiţele monahilor. Nu se îngrămădea nimeni să-l vadă, dar după ce am ajuns noi acolo a şi apărut un grup de francezi care se înghesuiau să se uite la ce ni se părea nouă interesant, în acelaşi timp cu noi. Pe bune, ăştia acţionează ca oile, nu sînt capabili să gîndească de unii singuri, exact ca-n Delphi. La fel făcuseră şi la osuar, bulucindu-se cu toată lumea cînd intrasem în mînăstire, dar acum era pustiu şi am putut să ne uităm nestingheriţi.

Pe aproape de prînz eram la pensiune, unde am plătit şi am plecat mai departe către Halkidiki, cu părere de rău că n-am stat mai mult timp. N-am mai pus-o pe Gepeseea să-mi dea indicaţii, mai ales că ăştia dormeau iar rupţi, ducîndu-mă pe un drum aiurea, după indicatoare. A fost o alegere bună, fiindcă iar eram singurul tîmpit de pe şosea, mergînd liniştit pe serpentinele pline de stejari pînă am ieşit în autostradă, mult mai scurt decît dacă m-aş fi luat după telefon. Din păcate, după vreo treizeci de kilometri de autostradă parcurşi cu viteza consacrată de 80km/h, maşina dădea iarăşi semne de descompunere. Aerul condiţionat se oprea din cînd în cînd, complet aleator, pînă n-a mai mers deloc, apoi motorul a început să meargă oribil şi nu găseam un loc să opresc. Erau 35ºC, cel mai cald de cînd eram în Grecia, autostrada urca, iar eu am presupus că e din cauza căldurii. Mai mult, mă cam luase şi pe mine moleşeala din cauza căldurii din maşină, aşa că la prima ocazie ivită am tras pe dreapta să mă întind la un pui de somn. Nu-mi era somn, dar am stat cîteva minute cu ochii închişi, încercînd să-mi relaxez privirea. Cobor din maşină, salt capota ca să se răcească adunătura de fiare mai repede şi verific uleiul. Joja uscată. Zic că n-am aşteptat destul, mai trec vreo cinci minute, mă mai uit o dată, uleiul cam la juma’ de milimetru sub minim. Sap prin portbagaj, găsesc bidonul, îl torn pe tot, dau cheie şi valea.

Motorul tace o perioadă bună de timp, înainte să-l apuce clămpăneala pe aproape de Thessaloniki. Ăştia erau cu vezicile fisurate şi mă bag în prima benzinărie pe care o găsesc, distrus de căldură. Cît s-au dus ăştia la decantor şi îngheţată, m-am apucat să repar montajul cu care comandam aerul condiţionat. Ce, nu v-am zis? Prin mai sau iunie am reuşit să rup butonul original al maşinii, de care trebuia să tragi ca să pornească prăpăditul ăla de compresor. L-am lipit, dar toleranţele nemţilor nu includeau şi stratul de maglavais, iar compresorul mergea non-stop, chestie nasoală pe pante, unde chiar aveam nevoie de cuplu. Am rezolvat problema elegant, cu un bistabil cu porţi logice şi un releu, comandate cu un pushbuton din ăla antivandal, recuperat din dracu’ mai ştie ce. Ca să-mi meargă porcăria asta, înfipsesem papucii în mufa de la lăutari, iar unul din ei sărise şi făcea contact cînd avea chef. După ce l-am pus la loc am început să beneficiem din nou de răcoare, cît să se închege zoaiele pe noi.

Fiindcă ne apropiam de Thessaloniki şi de aici mai departe nu ştiam ce localităţi tre’ să urmăresc, am invocat-o pe Gepeseea, care mi-a sărit în ajutor. Uitasem că-n urmă cu două zile modificasem setările să evite bucăţile cu taxă şi iar mă trezesc cu asta că mă bagă prin toate localităţile, înainte să mă scoată iar în autostradă. Într-o curbă la stînga, uşor de luat şi cu suta, în condiţiile în care eu mergeam cu 60, mă trezesc cu maşina că ia mai multă stîngă decît îi dăsusem eu, îndreptîndu-se spre o şoferiţă care venea din faţă. Îndrept uşor de volan, maşina nu reacţionează vreo secundă, apoi mă smuceşte violent spre dreapta, mai-mai să zbor de pe şosea. Îi crăp o frînă ţărănească, mai mult de sperietură, şi revine pe trasa iniţial în timp ce eu mă debarasez de cojile nucilor sfărîmate cu sfincterele. M-am albit, crezînd că am probleme şi la direcţie. Asta îmi mai lipsea! Opresc într-o parcare în care am ajuns întîmplător, urca rabla pe o bordură şi mă bag pe sub, să văd ce dracu’ e în neregulă. Trag de roţi, se mişcă şi volanul. Le dau cîte un picior sănătos – nici urmă de joc. Dau din umeri şi plecăm mai departe. Cînd ieşim din localitate spre autostradă, la un pod, remarc acelaşi comportament, dar acum mergeam în linie dreaptă. Se face dintr-o dată lumină şi-mi iau un pietroi de pe suflet cînd văd şleaurile lăsate de camioane. De asta vira maşina fără mine, nimeream cînd în stînga, cînd în dreapta, iar eu ţineam de volan relaxat ca un ţăran cu ghiul de bronz. Doar că dintr-o parte, nu de sus.

Ajungem pe centura Thessaloniki, unde am avut iarăşi prilejul să fiu îngrozit. Pînă şi camioanele mergeau mai repede ca mine, aşa că a trebuit să-mi calc pe suflet concomitent cu acceleraţia şi să merg oarecum în rînd cu lumea. Mi-am auzit şi-un claxon de la o tipă care era să mă bubuie din spate cînd am virat brusc stînga din cauza unui handicapat cu numere de Tulcea care s-a găsit să oprească brusc în faţa mea. În orice caz, am mers pe centură extrem de tensionat, cu ochii girofar. Mi-a prins bine, fiindcă la scurt timp după ce am trecut de pe continent pe Kassandreia, un alt cretin îmi iese în faţă.

Ehee!, cum trece timpul şi se apropie ora cinci, ora cînd Corsa se opreşte la un ceai. Ce pauză mai bună să faci decît într-un Lidl, la răcoare, cumpărînd relaxaţi haleu şi ingrediente pentru gătit? Fi-miu, proaspăt trezit din somn şi mofturos ca prostu’ de tac-su, urlă că el vrea să stea în maşină. Bine, mă, stai în maşină. Era umbră, aşa că l-am încuiat şi ne-am băgat la cumpărături. Ia şi d-aia! Ia şi d-ailaltă! Ia şi Mythos! Bagă  şi-un iaurt! Ouă luăm? Luăm, dacă le găsim. Cît a stat Miha cu fie-mea la coadă, eu căutam ouă prin supermarket, găsindu-le cu greu pe lîngă făină.

Gepeseea a intrat iarăşi pe tărîm necunoscut. Neştiind drumul şicrezînd că sînt prin cîmp, s-a apucat de indicaţii care de care mai cretine, cu tot felul de ieşiri şi viraje numai de ea ştiute. I-am pus căluş, ţinînd drumul principal pînă la o intersecţie mai babană în care am virat dreapta şi i-am dat din nou posibilitatea să vorbească. De aici pînă la hotel n-am mai avut parte de nimic interesant, dar m-a luat valul în loc să opresc la destinaţie şi am mai mers vreo sută de metri după ce mi-a zis tanti că am ajuns unde-i spusesem. Întorc, găsesc un loc liber, parchez, văd şi maşina lui Lau, mă lupt cu închiderea, mă duc la recepţie, iau cheia şi mergem în cameră. Se vedea diferenţa de preţ, totul fiind absolut nou, marmura fiind prezentă peste tot: terasă, interior, baie, hol etc. Cînd căram pentru ultima oară lucrurile în cameră am dat peste Lau şi ai lui care tocmai se întorceau de la plajă, cam nemulţumiţi de starea ei. Noi ne-am apucat de gătit ceva rapid, cu gîndul la o baie. Deşi nu mai ţin minte ce am făcut cu nevastă-mea de mîncare (ceva minor şi pe fugă, oricum), ştiu că am rămas perplex să văd că tocătorul şi cuţitul erau noi nouţe, nefolosite de nimeni. Ori eram noi primii bucătari, ori era hotelul atît de nou. Parcă-mi place mai mult prima idee, totuşi…

Plecăm duda prin localitate, să vedem pe unde găsim de-ale gurii şi vreo tavernă mai răsărită pentru seara următoare. Dăm un ocol pe plajă şi pe dig, aleg un alt drum către cameră, ajung în curtea unuia şi fac cale întoarsă, Plaja arăta destul de deplorabil, dar am zis că poate e din cauză că e seară. În orice caz, pe drum înapoi văd o tavernă care se laudă că n-au decît chestii din baltă, ori eu pîndeam o caracatiţă de vreo zece zile, ca să nu zic de anul trecut. Ronţăiala de acasă parcă nu umpluse maţele şi ne trîntim în tavernă, cu ochii în meniu. Văd caracatiţa în meniu şi comand fără să stau pe gînduri, în timp ce Miha îşi ia din nou inele de sepie, pane. Am rămas dezamăgit, caracatiţa fiind de fapt refrigerată, iar tentativa de sos de sub ea era doar ulei de măsline cu ceva condimente, făcînd-o destul de greţoasă şi nasoală la gust. Nu se potrivea deloc. Noroc cu sfîntu’ Mythos, vinul roşu şi ardeii copţi de lîngă. Evident, am plecat din nou cu maţele sparte spre somn. Abia aşteptam plaja.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale
2 comentarii la “Grecia altfel (VI)
  1. Sorin spune:

    Ba, las-o dracu, tu scrii mai iute decât citesc eu.

  2. ratza spune:

    Experienţa, Sorine!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s