Grecia altfel – epilog: 4000km în coteţ

21 iulie: Drumul spre casă

În seara de dinainte adunaserăm toate bagajele, plătisem hotelul, deci dimineaţa n-am mai avut altceva de făcut decît să înghesuim toate nebuniile prin portbagaj şi pe la picioarele copiilor, pe mai aveam loc, şi să ne vedem de drum. Şoaseaua a fost destul de liberă pînă foarte aproape de Thessaloniki. Trei benzi pe sens, bară la bară, mers cu nici 5km/h. Motorul, care pînă acolo torsese ca un motan, de-mi venea să-l iau în braţe, o luase iar razna şi ţăcănea de mă scotea din minţi. Eram şi pe banda din mijloc, rămas înţepenit acolo după ce depăşisem o troacă şi nu mai avusesem cînd să mă trag înapoi pe prima bandă înainte să mă înfig în frîne. După vreo jumătate de oră şi un kilometru am găsit motivul îngrămădelii: pe ăia de la drumuri îi apucase curăţatul de crengi pe marginea autostrăzii. Un camion stătea pe banda din mijloc, în paralel cu utilajul care toca lemn. Din trei benzi mai era una singură care funcţiona, reuşind să trec de gîtuire datorită talentelor de meltean pe cae le mai scot din cînd în cînd la suprafaţă. Pe scurt, fiindcă semnalizam degeaba, că nu mă lăsa nimeni, la un moment dat am virat cu nesimţire la stînga. Poker face. Play dumb. Adică… na, cui o să-i pară mai rău de maşină: mie, căruia nu-i mai pasă de coteţ, sau ălora de pe banda a treia care aveau maşini mai scumpe decît apartamentul meu? Nici claxoane nu mi-am auzit.

Pe undeva, pe la ieşirea din Thessaloniki, într-o bombă de benzinărie, opresc pentru un piş-stop. Îmi aduc aminte de Gepeseea, pe care o pun iar să-mi dea indicaţii şi merg liniştit, printr-un trafic scăzut, bucuros că nu prind aglomeraţie prin Bulgaria. Merg aşa vreo oră, cu gîndurile pierdute, pînă îmi dau seama că nu recunosc nici o bucată de drum. Un indicator de pe margine îmi spune că mai am cîţiva kilometri pînă la graniţa cu Macedonia, iar eu fac ochii mari. Macedonia? CUM, FĂ?! Îmi dau seama că greşeala îmi aparţine în totalitate, fiindcă în benzinărie alesesem drumul care avea cea mai scurtă durată de timp, fără să mă uit ce aleg. În plus, spre Bulgaria trebuia să merg prin Siridokastro, ori aici văzusem indicatoare către Polikastro. Cum nu mai ştiam exact numele corect, dacă se termina în -kastro am zis că e OK.

Tot răul spre bine, însă, fiindcă de-a lungul planificării rutelor de concediu mă uitasem inclusiv la traseul pe care eram acum şi ştiam că nu e nevoie de paşaport nici în Serbia şi nici în Macedonia. La urma urmei, ce aveam de pierdut? Abia mai vedeam nişte locuri în plus, ori mie îmi plac drumurile pe care n-am mai fost. Mai mult, drumul european care leagă Grecia de Macedonia e lat, cu mult mai puţin trafic decît cel spre Bulgaria şi mai frumos, de nici nu mi-am dat seama cînd am ajuns la graniţă. Vameşul a luat actele noastre şi ale maşinii, ne-a salutat într-o română fără pic de accent, de-am rămas mască, a verificat datele şi după vreo zece minute puneam pentru prima oară roata în Macedonia, pe cel mai denivelat drum asfaltat pe care am fost vreodată. Nu are gropi, e pur şi simplu vălurit ca toţi dracii.

Macedonia e o ţară absolut superbă, deşi spun asta doar din perspectiva unuia care a văzut-o în treacăt, de pe autostrada care o traversează aproape integral, dintr-un capăt în altul. Dealuri pline de vii, relief variat, cu munţi şi păduri, lacuri, o mulţime de situri arheologice aflate chiar şi lîngă şosea, case drăguţe şi muzică foarte apropiată de muzica populară bănăţeană. Am făcut o singură pauză de dezmorţire, cu puţin înainte de a ajunge la graniţa cu Serbia, unde s-a dezlănţuit lumea a treia. Imaginaţi-vă un punct de frontieră cu vreo cinci sau şase benzi, toate pline de maşini conduse de şoferi nerăbdători care fac slalom de pe una pe alta în încercarea de a ajunge primii la ghişeele vamale. Aici am pierdut aproape o oră aşteptînd să ne vină rîndul la verificări, din care mai bine de jumătate a trecut pînă să vină vameşul înapoi cu actele. Unde s-o fi dus cu ele… n-am idee.

Nu mai fusesem niciodată în Serbia, însă pare extrem de asemănătoare cu România, atît ca peisaj, cît şi ca floră şi arhitectură. Am condus din nou încet din cauza zgomotelor extrem de suspecte de la motor. Limita de viteză e mai mică în exterior ca la noi, chiar şi pe europene fiind de doar 80km/h, iar localităţile nu au numele trecut pe plăcuţele care indică faptul că te afli într-una din ele. Din fericire, cea mai mare parte din drum a fost şi aici autostradă. N-am oprit deloc, voind să ajung în România pe lumină.

Încercam să-mi dau seama dacă mai merită să intru din nou în Bulgaria pentru vreo 60km, cît mai erau între Vrska Cuka şi Vidin, însă alternativa unui drum prin Negotin şi o droaie de alte localităţi care mai erau între Zajecar şi Drobeta Turnu Severin ar fi lungit timpul inutil, mai ales că vinieta de la bulgari era încă valabilă şi motorul dădea semne de linişte. Astfel, am ales să trec prin Bulgaria, o ţară care-mi produce silă, scurtînd însă drumul către România. Şoseaua era din nou pustie, iar după vreo zece minute de la ieşirea din Zajecar eram la graniţa cu Bulgaria, avînd în faţă o dubă condusă de nişte dubioşi, puşi de vameşi să deschidă portbagajul la verificat. În timp ce rîdeam de ei, m-am trezit cu o tanti vameşa că vine să mă pună şi pe mine să deschid portbagajul. Vrusesem s-o întreb dacă are impresia că încape vreun refugiat în portbagaj în alt mod decît tranşat, dar cum ăştia nu prea au simţul umorului mi-am muşcat limba şi m-am conformat. A dat ochii peste cap cînd a văzut cît de ticsit era şi m-a întrebat dacă am cumpărat ţigări din Macedonia sau Serbia. După ce i-am zis că nu, vameşul care ne luase actele a venit la maşină să ni le dea înapoi şi ne-a urat drum bun în română. Pînă la Calafat i-am dat în goarnă de i-au sărit mucii, trecînd de vamă în nici cinci minute.

La ieşirea din Calafat către Craiova drumul era în lucru, oamenii asfaltau şi era ditamai coada de maşini. Neştiind cît de lungă e coada şi nici cît o să dureze, n-am mai stat la discuţii şi am luat-o de nebun pe un alt drum, prin cîmp, condus de GPS. În afară de ţeapa pe care mi-a dat-o femela din telefon la întoarcere (de-am mai vizitat două ţări, că aşa e cînd te iei după toate proastele) la un moment dat a dispărut semnalul de GPS. Complet. Nu mai era vizibil nici măcar unu! Oricum n-aveam unde mă duce altundeva decît în faţă, dar nici sateliţii n-au tupeu să se uite prin Oltenia, vă daţi seama? Bine, nici măcar nu trebuie graniţă între ţări, ştii că ai ajuns în România după concentraţia ridicată de tîmpiţi de pe şosele, fie ei pietoni, căruţaşi, biciclişti sau şoferi. Nicăieri n-am văzut o lipsă mai mare de simţ de autoconservare ca în sud, fiind cît pe ce să iau pe capotă un biciclist beat pulbere, o căruţă care ieşea din cîmp fără greţuri şi un Logan care tăia curbele. Aia ca să nu mai zic că după Craiova era să mă bage un handicapat cu o dubă în şanţ, ori să amintesc de toţi retardaţii cu xenonane montate să lumineze stelele. Deci aşa stau lucrurile, a? Ia d-acilea! I-am rupt ficaţii prin toate gropile şi denivelările de pe căzătura aia de drum dintre Cetate şi Craiova, fără s-o iert pînă în Balş. Pauză de pizza, apoi încă un măcel pînă acasă, unde am ajuns după vreo oră de ignorat orice restricţie de viteză.

Ajuns noaptea la ai mei, după 920km şi 13:20 de codus, în minus cu un tampon de la motor, frîne spate cu eficienţă redusă, două becuri arse, închidere care funcţiona cînd avea chef şi pompa de benzină pe moarte. I-am trîntit o palmă pe plafon şi un „bravo, fă!”, aşa mai printre dinţi. Cum, necum, tănculeţul devenit coteţ ne-a adus pe toţi acasă. Am spălat-o a doua zi drept mulţumire, iar acum mă aşteaptă să mai deversez nişte caşcaval din portofel şi să-i schimb piesele defecte. Spre binele şi integritatea ei, sper să fie doar cele pe care le bănuiesc, altfel o transform în hamal şi va avea o moarte chinuitoare.


Mic îndreptar pentru crize de nervi

Acum, că povestea s-a încheiat, să vă explic de ce am stat eu stresat aproape toată perioada concediului. Ştiţi cum e să pleci pînă la mama dracului cu o maşină în care n-ai fărîmă de încredere, fără vreo garanţie că nu te lasă în mijlocul a nicăieri, pe urmă să stai cu ştiuletele înghesuit la pîrţ cînd maşina începe să facă figuri şi n-ai nici cea mai vagă idee de la ce e? Nu ştiţi, normal, că nu sînteţi idioţi ca mine. Doar eu am capacitatea asta, deşi la prima vedere ar putea părea că am fost dotat atît cu creier cît şi cu instrucţiuni de utilizare a acestuia. Am condus peste 4000km în două săptămîni, cu nevastă-mea şi copiii îngrămădiţi în Corsa, fiindcă nu m-a dus capul să bag un drum mai lung prin ţară după ce am luat-o din service, înainte să plec în concediu. Da’ toate la timpul lor, să le povestesc în ordine cronologică. De ce să anticipăm?

Prin iarnă a început motorul să toarcă drăguţ, ca un diesel adevărat, deşi e un amărît de 1,2 litri, benzină. Din cauza nepricepuţilor cu aere de mecanic de prin superbele servisuri din ţară m-am apucat să caut singur sursa problemelor, ajungînd să înţeleg din ce e făcut şi cum funcţionează un motor. În urma unui studiu destul de lung, stresat şi de alte probleme, am descoperit că distribuţia ar cam trebui schimbată. Spre deosebire de curea, cea pe lanţ e mai rezistentă, însă metalul e metal şi în timp se mai lungeşte şi există riscul să sară peste un dinte şi să pună tot motorul în cur: supape îndoite, pistoane sparte, biele care vor să vadă şoseaua etc. Era mult de muncă s-o schimb singur, plus că aveam nevoie de nişte cale cu care să pun distribuţia la punct, cheie dinamometrică şi altele care costă o grămadă de bani. Privind în urmă îmi vine să mă scuip în ochi şi să-mi dau un şut în cur cînd mă gîndesc cît de prost am fost, dar pe viitor o să ţin minte.

Aşadar, în loc să fac o investiţie care mă scutea de vizite pe la diverşi şi care s-ar fi amortizat extrem de repede, am ales să duc maşina la un service şi să schimbe ei distribuţia. După cum am zis, era de muncă şi nu aveau cum termina într-o zi, că demontezi juma’ de motor pînă ajungi la lanţ şi întinzătoare. O las acolo într-o vineri oarecare din aprilie, urmînd s-o iau sîmbătă după-masă. Vorba aia, nu m-am născut în maşină şi două zile fără ea nu e mare brînză, nu? Două zile, a? Mumu! Mă duc sîmbătă pe la prînz să văd în ce stadiu e, că mai aveam nişte treabă prin oraş cu taică-miu. Motorul dezmembrat, nu lucra nimeni nimic la Corsa. Vine un mecanic.

– Avem o problemă, spune omul cu o oarecare îngrijorare, ceea ce în traducere liberă însemna „fraiere, am pizdit-o şi tre’ să mai scoţi nişte bani pentru greşeala noastră”.

– Ce s-a întîmplat?

– S-a rupt un şurub în blocul motor şi un bolţ în chiulasă.

Nu puteau scoate resturile şi tipul care se pricepea la aşa ceva venea doar luni, ori eu trebuia să mă întorc în Sibiu duminică. Deja vedeam negru, atît de nervi cît şi din cauza depunerilor din motor, prezente peste tot sub formă de mîl, depuneri cauzate de aditivul pe care tot ei îl recomandaseră ca să amortizeze sunetul distribuţiei pe ducă. În fine, las moarta acolo, neavînd ce altceva să fac, şi ne duce tata. Am recuperat-o după vreo săptămînă, exact înainte să plec în Narăţu, chit că la schimbul de ulei turnaseră tot bidonul de 5 litri în timp ce în maşină trebuie maxim 3,5 şi mă lăsaseră fără 900 de lei. Mă rog, mergea de puteam să jur că nu pornisem motorul, aşa că eram mulţumit.

Prin iunie, de Rusalii, nevastă-mea zice să tragem o fugă pînă la părinţii ei. La întoarcere a început să ţăcăne motorul ca la balamuc, mult mai rău ca înainte de schimbarea distribuţiei, de parcă alimentam cu pietriş. Mă gîndeam că n-au strîns ăştia toate şuruburile, dar cum se manifesta aleator şi doar după ce mergeam mai mult timp turat am avut bănuiala că ăia de la service au băgat alt ulei şi am presupus că e din cauza lui (mi se mai aprindea martorul cîteodată). Totuşi, motorul mergea perfect şi oricum mă apropiam de schimbul de ulei, deci nu am acordat cine ştie ce importanţă. În schimb, cînd intram pe centura Braşovului, la unul din giratorii, maşina vine în cap exact cînd acceleram. Crezînd că am băgat a treia în loc de a-ntîia, scot din viteză, bag iar, o calc la fund şi… nu se întîmplă nimic vreo două secunde, pe urmă turîndu-se ca turbata. Păţesc la fel şi-n giratoriul dintre Bartolomeu şi Ghimbav, chestie care-mi dă emoţii. Dacă mi se întîmpla în vreo depăşire? Nu vă zic ce cuminte şi regulamentar am mers pînă acasă; pînă şi nevastă-mea m-a întrebat de ce conduc ca un mort.

Pe cele cîteva drumuri pe care le-am mai făcut în exterior, ducîndu-mă cu bicicleta în diverse locuri, am avut plăcerea de a mă bucura de ambele comportamente nasoale cînd mi-era lumea mai dragă, fără un tipar anume. Ceva era pe moarte şi nu ştiam ce. Dă-i şi sapă iar, să vezi ce are. Corsa se comporta fix ca o femeie. Ştiţi voi, cînd o întrebi ce are şi-ţi răspunde că nu are nimic. Desigur, nimic nu e în regulă, dar ea nu are nimic, pe principiul „dacă nu ştii de ce sînt supărată, nici nu-ţi spun”. A, da? Atunci du-te-n morţii mă-tii de jaf. Mi se pune pata să schimb coteţul cu ceva mai răsărit, tot un hatch, tot benzină, maxim 1,4 litri. În caz că nu ştiţi, mi-am încălcat toate principiile şi criteriile de selecţie, sfîrşind prin a cumpăra o fregată diesel, pe care nu am reuşit s-o înmatriculez în timp util în ciuda a tuturor încercărilor mele. Fără talon n-ai nicio şansă să ieşi din ţară. Vorbisem cu un prieten să iau maşina lui în caz că nu reuşesc să termin hîrţogăraia, variantă care a picat din cauză că şi el avea nevoie de ceva reparaţii. Polo lu’ frati-miu nu, că-i trebuie distribuţie nouă, Clio lu’ taică-miu nu, că-i trebuie distribuţie nouă, Corsa cumnată-mii nu… Ce fac, mă, nene?!

M-apuc cu frati-miu de Corsa mea, în speranţa că-i vin de hac. Am descoperit cu testerul că sonda lambda e moartă şi după ce am dat jos capacul de la culbutori am remarcat că şuruburile de la axele cu came fie n-au fost strînse la cuplu anul trecut, fie mecanicii n-au pus pastă blocatoare. În mod normal trebuiau schimbate, dar ce mecanic să-şi bată capul cu aşa ceva? Vorbim de acelaşi service care a considerat că garnitura de la capacul culbutorilor nu merită să fie schimbată şi că siliconul e mai bun, de-am rîcîit vreo oră la el cu vreo lună înainte. Dă frati-miu comandă de sondă, chinuie-te s-o schimbi, desfă capcaul de la culbutori, strînge şuruburile, vîră-i o cheie. Nu se mai auzea nimic, iar turaţia de la relanti stătea acum ţeapănă, fără a mai fluctua sau a mai da semne că moare cînd cuplam aerul condiţionat. Îi dau nişte tălpi nesimţite în împrejurimi, o stresez cu şi fără AC – nimic! Mergea perfect. Bă, da’ ştii cum? Aţă! Declar molimă locală, închid prăvălia şi iau decizia să plec la greci cu Corsa, ferm convins că sonda era vinovata.

Bani de alte reparaţii nu mai aveam. Bugetul pe care-l prevăzusem pentru vacanţă scăzuse simţitor, înghiţit de Fordache şi piesele schimbate la ambele maşini. Sperasem că nenorocitul ăla de talon ajunge pînă în ziua plecării, dar calul trăsurii de la poştă era obosit şi sătul de paie; talonul a ajuns luni, cînd nu doar că eram la greci, ci deja plecam spre al treilea punct de cazare. După ce că eram pe sponic, aş fi pierdut 165 de euro pe rezervările pe care trebuia să le anulez.

Aşa. Ce ziceam de maşină, că merge perfect? Bună glumă. Bună de tot! Imediat după ce am trecut de Craiova a început iar cu clămpănitul, deşi discret. M-am sesizat din oficiu, am dat muzica mai tare şi m-a durut fix în cur vreo 400km, pînă la bulgari. Undeva pe urcuşul dintre Montana şi Sofia maşina a venit din nou în cap, rupîndu-mi tamponul din dreapta, ăla care face legătura dintre motor şi caroserie. Prins în doar două puncte în loc de trei, motorul avea acum loc să se plimbe nestingherit prin maşină. Dacă nu mă ţineam la el, schimbătorul de viteze ar fi putut schimba posturile de radio. Pfff… F***-** ***** **-** de coajă! Bă, băiatule, şi cît mai e, abia sîntem la 10% din traseu!

Din fericire am ajuns la greci fără alte incidente, însă doar pentru a primi o sperietură soră cu moartea pe aproape de Thessaloniki. În timp ce depăşeam un camion pe urcuş, maşina vine iar în cap, de-am zis că-mi scapă iar marmelada din borcan. Nu doar că a venit în cap, pur şi simplu refuza să mai tragă şi se scutura în toate modurile posibile. De la 100km/h ajunsesem să merg cu 80. Apoi 60km/h. Greu şi cu sughiţuri. Începe şoseaua să coboare, băgăm vreo două pauze, crezînd că se încinge ceva şi trebuie să aştept să se răcească, fac plinul la o benzinărie, luăm juma’ de oră pauză pentru copii, să molfăie la îngheţată, apoi ieşim în Egnatia Odos, pe autostradă. Am mers mai calm, pe un urcuş a dat iarăşi vreo două sughiţuri şi cu chiu, cu vai, ajungem la prima cazare, unde maşina a refuzat să se mai încuie. Pumni în uşi, basculante de morţi şi răniţi, siguranţă scoasă etc pînă am reuşit s-o închid. A doua zi, cînd trebuia s-o parchez pe o stradă înclinată din Paramythia (unde abia am găsit loc de parcare şi m-am bucurat că nu eram cu Fordache), cu frîna de mînă trasă complet şi în treapta întîi începuse s-o ia la vale. Aşaa… uşurel, cît să-mi scoată ochii din orbite şi încă un set de morţi din plămîni.

În Parga au murit becul de poziţie şi faza scurtă. Din nou, nu se mai închidea. Practic începea să se dezmembreze. În fiecare zi, în absolut fiecare nenorocită de zi, cum se aproapia ora 17, cum aveam probleme cu motorul, în sensul că părea să se înece sau să rămînă fără benzină şi nu mai trăgea sub nicio formă. Ajunsesem să detest ora aia din tot sufletul şi să fac pe dracu-n patru ca s-o evit. N-ar fi fost o problemă pe autostradă, unde toţi mergeau în acelaşi sens şi mă puteam retrage pe banda de urgenţă fără să deranjez, dar alta era situaţia pe drumurile înguste pe care le urcam cu prima sau a doua treaptă în timp ce ţineam de schimbător să nu se uite prin portbagaj sau pe drumurile din exterior unde mi-era frică să mă bag în depăşiri ca să nu mor înghesuit ca la pomană. Indiferent că eram pe drumul plat dintre Parga şi Chrani, pe drumul de munte dintre Meteora şi Grevena, ori prin înghesuiala de lîngă Thessaloniki, era lege: la cinci io mă opresc şi fac o pauză, că vrei sau nu.

Se contura un tipar: cum treceam de 90km/h, cum începeau figurile cu măcinatul de pietre şi săritul în cap. Ajunsesem să merg cu 70-80km/h, cel mult 90 în rare cazuri, văzînd că aşa se comportă cît de cît decent. Am înjurat la mecanicii pînă mi s-a acrit şi-am luat pauze de condus în fiecare zi de ziceai c-am plecat cu autobuzul şi am staţii pe traseu. De altfel, nici n-am mai putut merge împreună cu Lau, doar nu era să-l ţin în spate cu 80km/h, cum ajunsesem să merg ca să nu mai aud clanţa-clanţa. Abia în ultima săptămînă de concediu m-am mai relaxat şi eu cît de cît, după ce mă prinsesem cum stau lucrurile, dar vine ea şi vremea mea de relaxat!


Albumul foto:

https://plus.google.com/photos/114887214163202953556/albums/6319828321218946481

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Crize de nervi, Plimbări familiale
3 comentarii la “Grecia altfel – epilog: 4000km în coteţ
  1. tummalaulu spune:

    Eu am plecat in concediu cu masina absolut functionala, fara nicio problema mai grava de un stop ars si m-am intors fara ea, de m-am jurat ca-n urmatorul concediu mai plec doar cu charter-ul…

  2. ratza spune:

    Păi? Dă-ne şi tu nişte detalii.

  3. tummalaulu spune:

    S-a busit electronica cutiei de viteze (automata). A decedat fara niciun preaviz. Asta se intampla prin Muntenegru, cu aproximativ 50 de km inainte de a ajunge la cazare. Norocul nostru ca au apucat-o pandaliile pe singura bucata plata pe care am vazut-o in tara aia, la 2 metri de un loc unde am putut trage pe dreapta. Acolo a si intepenit masina, pentru ca s-a blocat cutia in modul P. Urcatul pe platforma a fost un chin. Si de privit, si de realizat. Asta a fost prima zi in Muntenegru. A doua zi a continuat la fel de bine…Aia de la service au facut semnul crucii peste cutia de viteze si-am ajuns la reprezentanta in Podgorica (doar vreo 100 de km mai departe de cazarea noastra). 100 de km petrecuti cu un gagiu care vorbea mult, dar pe care nu-l intelegea nimeni, pentru ca na…sarbo-croata nu-i chiar o limba de circulatie internationala. Acelasi diagnostic sumbru si la Podgorica, plus un „nema sansa” sa plecati de aici cu masina cand vreti voi. 10-15 zile sa vina piesa Toate bune si frumoase, lasam masina acolo, ne vindem si-un rinichi, doi pentru piesa, dar cum mama naibii ne intoarcem noi acasa?! Ca suntem sase oameni, cu sase biciclete dupa ei si-o singura masina functionala. I-am pus pe altii sa vina dupa noi, asa ca am plecat 6 si ne-am intors 8.
    2200 de euro mai incolo plus un drum cu avionul la Podgorica si am reintrat in posesia unei masini functionale la care ma uit acum ca la o bomba cu ceas…

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s