Retezat

„Să mori tu că n-ai fost niciodată!”, „Mooaaamă, cred că e cel mai mişto munte de la noi!” şi alte expresii asemenea am primit aproape de fiecare dată cînd ziceam că n-am călcat prin Retezat, de parcă ar trebui să-mi placă şi mie ce le place altora. Nu mai ţin minte, v-am zis că sînt cam mizantrop? Mi se făcea scîrbă numai cînd mă gîndeam peste cîţi infatuaţi voi da în locul de campare de lîngă Lacul Bucura, însă am zis s-o fac şi pe asta şi să văd ce e aşa uimitor la Retezatul Mare. Ăla mic mi-a plăcut, poate o fi şi ăsta la fel.

Ca niciodată, pun tura la serviciu fără un traseu anume şi fără timpi de deplasare, cu excepţia drumului. Estimasem vreo patru ore între Sibiu şi Poiana Pelegii şi vreo două ore pentru poteca dintre Poiana Pelegii şi Lacul Bucura (ultima pur şi simplu în urma unei priviri pe hartă, fără să măsor ceva). Ideea era că stabilim la faţa locului pe unde mergem, în funcţie de ce ne atrage mai tare privirea.

Am avut un succes fulminant şi s-au înscris la tură o grămadă de inşi: Mihail, cu care mai mersem prin Doabre cînd am făcut pe ghidul, şi Mişu, angajat mai de curînd şi care urma să-şi petreacă tot concediul prin munţi. O grămadă mai micuţă, din care am plecat vineri doar eu cu Mihail, Mişu urmînd să apară sîmbătă pe la prînz. Din grămadă – grămuţă.

La 15:30 am rupt uşa firmei, evaluînd traficul şi încercînd să-mi dau seama care rută e mai bună spre Sebeş: prin Jina sau pe autostradă, după Cunţa? Ultimele două experienţe cu autostrada pulii lu’ Ponta au fost cam nasoale şi parcă n-aveam chef de stat în coloană. Ies clasic, prin Cristian, urmînd ca la Sălişte să văd dacă-i dau drept sau bag stînga. Trafic destul de decent, deci Cunţa să fie.

Parchez maşina în Poiana Pelegii după fix patru ore, o intersecţie ratată, un drum terci pe lîngă barajul de la Gura Apelor şi vreo 20km de forestier, pe care Fordache nu s-a simţit în largul lui. Sper să n-am iar parte de renumele pentru care e atît de cunoscut şi apreciat (Fix Or Repair Daily).

Constat că Fordache nu prea înghite drumurile mai… accidentate, spre deosebire de Corsa, care e închegată ca un tanc. Între cele două maşini nu prea există termen de comparaţie, Fordache simţindu-se bine la drum lung şi mers putoare, pe cînd Corsei îi place să fie plimbată prin toată gama turometrului, nicidecum constant. Ca să înţelegeţi diferenţele de abordare, Fordache e un domn. Calci acceleraţia pentru a-i spune:

– Aş dori să accelerez.

Fordache îşi dă jos pălăria de pe cap, salută respectuos, apoi începe dialogul:

– Stimate domn, am sesizat că aţi dori creşterea vitezei. Consideraţi ca fiind optim acest gradient al acceleraţiei?

– Stimate căcat, aş dori să accelerez, AZI dacă se poate!

Ca să-i confirmi boului că eşti sigur de tine, o calci o idee mai tare.

– Mulţumesc, am înregistrat dorinţa dumneavoastră. Să-l întreb pe bunul meu prieten, domul Rezervor, dacă ne poate satisface cererea dumneavoastră de a creşte debitul combustibilului în vederea trecerii la o viteză superioară celei curente. Sesizez că încă mai doriţi să acceleraţi, corect?

– DA!! (F***-** ****** **-*** de fregată obosită!)

Şi-o ţine cu dialog d-ăsta civilizat pînă cînd, într-un final, pleacă. Corsa, în schimb, e ca un adolescent bolnav de ADHD umflat cu cocaină, care n-are stare orice i-ai face, care oricum nu e atent la ce-i spui şi face cum are chef. Dialogul e ceva de genul:

– Aş dori să…

– GATA, COAIE, ÎI DĂM ÎN PIZDĂ!

-…frînez.

Trecem de la ţol festiv la ţoale de scandal, însă colegul preferă să doarmă comod şi cărăm două corturi, fiecare cu al lui. Ori a aflat că sforăi şi mă băşesc fără milă, ori spera la ceva activităţi hormonale nocturne… Luăm rucsacii¹ în spate şi ne îndreptăm spre Lacul Bucura pe cea mai fotografiată şi lăudată potecă. Poate m-am obişnuit prea tare cu boschetăreala prin locuri mai sălbatice, dar mi s-a părut fadă, fără caracter şi complet banală. O dată ce mi-am dat seama că nu face altceva decît să urmărească firul apei, n-am mai stat să mă uit la detalii şi-am reţinut doar că are o zonă cu rădăcini, una bolovănoasă şi una printre jnepeni.

După fix o oră de urcuş ajungem la locul de campare de lîngă lac, întîi trecînd pe lîngă ele spre izvor. Am salutat de pomană la lumea din jur, fiind ori surzi, ori străini, ori melteni. Singuri care au răspuns au fost cei de la Salavamont. Luăm apă, torn în mine o sticlă de jumate şi ne întoarcem către tabără, unde găsim vreo două locuri mai netede. Începem să ne montăm corturile.

Mă cam ia tremuratul din cauza vîntului, iar colegul îmi spune că n-are decît hainele de pe el şi pelerina de ploaie, în timp ce stătea zbîrlit în tricou. Noroc că-mi luasem eu bluză şi pantaloni de fleece. A ales doar pantalonii, deşi era un zgribău serios. Eu mi-am tras geaca pe mine (p-aia n-o dădeam) şi am pus de-un ceai care ne-a încălzit aproape imediat. Ne-am mai holbat un pic la stele, apoi sac de dormit şi dormit lemn pînă dimineaţă.

Dimineaţa se traduce prin ora cinci fără ceva, iar lemn prin căldura care-mi evadase din hoit. M-am foit pe toate părţile, încercînd să mă încălzesc, pînă mi-am adus aminte de bluza de fleece în cafre mi-am băgat picioarele. La propriu. Sistemul de încălzire compus din ciorapi de lînă, slănină şi ţuică rămăsese acasă, iar slănina din dotare n-a prea ajutat. Pînă pe la şapte şi ceva, cînd a început să mijească lumina afară, m-am tot răsucit de pe o parte pe alta.

De fiecare dată cînd mi-e frig mă taie şi cîte-o pişare soră cu extorsiunea unui degajament într-o apă. Împotriva protestelor mele, mort de frig, a trebuit să mă duc să stropesc trandafirii şi să trăiesc momentul ăla ciudat în care grosimea degetelor e mai mare decît lungimea şi ar fi fost bună o pensetă. În timp ce tremuram incontrolabil lîngă stînci, mi se plimbă prin faţa ochilor o superbă imagine, rodul ideilor mele cretine legate de cum se vede scena din exterior. Rîd ca vita.

Se trezeşte şi colegul, iar eu pun de un pilaf, să avem energie peste zi. Alfu că tovarăşul de drum e vegetarian şi nu prea le are cu carnea. În partea mea de pilaf am băgat o legumă spulimentară, prăjită frumuşel în propria grăsime. Încă mă gîndeam dacă să iau cortul sau să-l las. L-am lăsat acolo, deşi nu mă prea încînta ideea.

Pe la nouă jumate plecăm în traseul stabilit sub formă de circuit: Bucura – Portiţa Bucurei – Peleaga – Bucura. Mi se părea destul de lung şi ziceam că e OK pentru o zi, dar Mihail participă la maratoane de ceva vreme şi m-a cam luat la alergat de la prima oră a dimineţii. După 40 de minute şi vreo patru capre negre speriate eram în Portiţa Bucurei, ud muci de transpiraţie şi nu prea încîntat de peisaj. Adică e frumos, nu zic nu, dar n-are acel ceva care să mă facă să revin. Poze, trap spre Bucura I, poze, văd Retezatul  în faţă, însă renunţ să fac un drum pînă acolo şi înapoi doar pentru un vîrf. Intuiţia îmi spunea că se vede mai mişto de pe Peleaga, către care mergeam în acelaşi ritm de trap.

În Curmătura Bucurei am făcut prima pauză mai lungă, trăgîndu-mi sufletul printr-o ţigară. Transpiraţia de pe mine susura încetişor şi mă gîndeam că aşa o să alergăm toată ziua. Bine, atunci hai să-mi intru în ritm şi să încerc să ţin pasul cu Mihail. Ce să ţii pasul, după o treime de an de stat pe tuşă… Am cam tras de mine, iar cînd intrasem în zona aia în care simt că aş putea merge oricît – pauză, că sîntem pe vîrf. Pînă la cort mai făceam vreo oră maxim, ori abia era 12:30. Clar, traseul trebuie lungit. Cineva din mulţimea de pe vîrf mă întreabă dacă ştiu pe ce marcaj poate coborî spre Poiana Pelegii. Scot harta, iar traseul omului părea interesant, mai ales că pe harta mea apărea fără marcaj. Îl întreb pe Mihail dacă lungim pe acolo şi e de acord.

Coborîm pe o potecă plină de praf şi bolovani pînă în căldarea în care e Lacul Peleaga, urmînd traseul sugerat de tip. Trecem pe lîngă lac şi mai facem o pauză pe rămăşiţele de potecă dintre lac şi stîna de sterpe din fundul căldării. Colegului îi e cam somn, aşa că pînă mai bat eu un cui în sicriu are timp să-şi admire pleoapele pe interior.

Poteca de aici nu e aşa bătută ca restul şi fundul văii arată ceva mai pe gusturile mele. Fără vreun avertisment, din marginea potecii răsare ditamai tufanul plin de zmeură.

– Ştii că te întrebai ce facem dacă ajungem prea devreme? Iete ce facem: eu nu plec de aici pînă nu rad toată zmeura.

Am luat toate tufanele la rînd pînă aproape de stîna de La Cotroană, unde doi ciobani ieşiseră cu oile la păscut şi ţineau din scurt cîinii, să nu se dea la turişti. Mai jos de stînă e o cascadă marfă care mi-a amintit de Boroncioaia din Latoriţa, o cădere pe două fire, destul de înaltă şi gălăgioasă. Cum n-o prea vedeam de copaci, mi-am lăsat rucsacul şi am coborît vreo 10-12 metri în prăpastia de sub potecă, pînă am văzut-o mai bine. Cînd ajung înapoi la rucsac, Mihail nicăieri. Mă uit eu pe acolo, nu-l văd şi o iau agale către Poiana Pelegii, crezînd că s-a plictisit să aştepte. Ei bine, nu. De fapt era în spate. L-am aşteptat pe un bolovan neted, unde a mai tras un somnic mic în timp ce-i decorticam cu nesimţire fisticul din pungă.

Pauza ia sfîrşit şi intrăm din nou în poteca aia prăpădită, trecînd pe lîngă cabana Salvamontului. Pe Mihail îl apucase iarăşi alergatul, deşi nu înţelegeam unde dracu’ se grăbeşte aşa, în condiţiile în care poteca era plină de ţîţe şi buci de toate formele şi dimensiunile. Trecea pe lîngă ca racheta, în loc s-o lase mai moale, să se dea obosit şi să admire peisajul (cum făceam eu).

Chiar şi aşa, n-am mers direct la cort, abătîndu-ne din drum spre Lacul Lia, însoţiţi de doi tipi şi o tipă (bunoacă, de altfel) care au avut nefericirea să fie pe lîngă noi. Cînd eram foarte aproape de lac m-au întrebat dacă ăsta e Bucura, făcînd ochii mari la auzul numelui de Lia. Cum adică LIA?! Păi Bucura era înainte. Le arăt variantele: ori urcă înapoi spre intersecţia potecilor, ori urcă pe firul apei către Bucura. Tipul şi tipa se duc pe lîngă lac să facă poze, celălalt tip urcă abitir prin bolovani, spunîndu-ne că mai era cu un grup. Ca să citez un mare clasic: ghinion. Eu cu colegul ne-am văzut de lacuri şi după vreo juma’ de oră de holbat prin zonă am ajuns înapoi la corturi.

Colegul se întinde pe izopren pentru un alt pui de somn, aşa că-mi trag şi eu izoprenul pe un bolovan care arăta fix ca o canapea. După cîteva minute, Mihail vine cu pepenele pe care-l cărase cu o zi înainte. Bag vreo trei felii şi-mi trece foamea de tot, iar ăsta dispare la cort. Nu-mi era foame deloc şi parcă aş mai fi mers pe undeva. Bine, de fapt aş fi mers la o tură de noapte, că n-am mai fost la una din asta de ceva timp.

Fumam relaxat şi mă gîndeam cît de bine ar fi mers o ţuică pe vîntul ăla băşit. Patru puştani de la un cort distanţă mă întreabă dacă nu am ţigări de vînzare. Le zic că n-am de vînzare, dar dacă vor să fumeze le dau cîte una, că mai erau destule pentru toţi şi a doua zi oricum plecam spre casă. Uşor uimiţi, iau vreo două sau trei şi mă întreabă dacă nu vreau ceva la schimb. Le zic că nu, dar în timp ce mă îndreptam spre izopren aud cuvîntul magic:

– Domnu’, da’ nişte ţuică nu vreţi?

– Bă, la asta nu zic nu.

Din ţuică în ţuică şi din fum în fum mi-am dat seama că sînt băieţi de comitet, extrem de apropiaţi în mentalitate şi gîndire ca mine, de retrăiam momentele cînd eram la vîrsta lor. Am rîs pînă ne-a luat dracu’, povestind tot felul de tîmpenii în timp ce ne holbam la femeia satelit. Dacă nu ştiţi ce e aia „femeie satelit”, vă zic eu: bunăciunea campingului, aia către care-şi îndreaptă toţi antenele.

Tot povestind diverse despre ture şi trasee, nu ştiu cum a venit vorba de ture de noapte, moment în care toţi s-au arătat interesaţi, dar cu mine au venit doar doi: Ovidiu şi Sebi, Dan şi Edi rămînînd în tabără în eventualitatea în care am fi păţit ceva. Stabilim traseul şi ora limită de întoarcere, luăm cu noi o sticlă de apă, hartă, busolă şi frontale, apoi direcţia Salvamont, să le spunem ce intenţii avem: cruce galbenă pînă pe Peleaga şi înapoi, cel tîrziu la 1:00 sîntem în tabără. În caz că nu ne întorceam pînă atunci, colegii din tabără dădeau alarma.

Booon… Plecăm în traseu pe lîngă izvor, eu ştiind aproximativ că traseul vira dreapta către muchie, prin grohotiş. Îmi încolţeşte un gînd în cap, iar la un moment dat profit de faptul că deschideam coloana şi o iau oblu spre Peleaga, fără să-mi mai pese de traseu. Văzusem la prînz că panta nu e cine ştie ce pentru urcuş şi-mi asumasem riscul – cam mare, ce-i drept – de a merge direct spre vîrf. Amîndoi au mers bine pînă la un punct în care tălpile lui Ovidiu cam derapau şi a trebui să cotesc un pic spre nord. Grohotişul de aici era perfect: bolovani mari, ţepeni, cu aderenţă foarte bună. Îi dau unul din beţe lui Ovidiu, care derapa din cauza bocancilor, vede diferenţa între cu şi fără băţ, iar la vreo cîteva minute distanţă ieşim o idee mai sus de Colţii Pelegii. De aici pînă pe vîrf a fost simplu. Dă-i cu poze, zbiară să audă ăia din tabără, o ţigară la poştă, frontale stinse şi holbat la Calea Lactee şi luminiţele din localităţile de sub noi… Am stat pe vîrf vreo jumătate de oră, minunîndu-mă ce sfătos pot fi cîteodată, chiar şi cînd nu mi se cere sfatul.

Începem coborîrea, de data asta pe marcaj, pe o potecă cu mult mai infectă faţă de drumul drept pe care urcaserăm pe Peleaga. În vale, cînd mergeam pe firul văii şi eram foarte aproape de izvor, Ovidiu calcă într-o mocirlă şi intră pînă la genunchi. Constatăm lipsa oricărei prezenţe umane în tabără. Toţi (adică toţi, inclusiv cei de la Salvamont) dormeau duşi. Nu ne-ar fi căutat nici dracu’ în caz de ceva, lucru de care eram conştient încă de la plecare, de cînd alesesem ieşirea din potecă. Rupţi de oboseală, ne-am băgat la somn. De data asta am fost prevăzător şi m-am blindat înainte să mă bag în sac.

Mai trece o noapte oarecum răcoroasă. Totuşi, parcă se face dimineaţă mai repede. Mie încă nu-mi era foame, dar decît să mai car în cîrcă toată mîncarea pe care o mai aveam, am zis că mai bine o car în maţe. Bag o cafea, strîng cortul ud, îmi iau rămas bun de la băieţi, apoi bag iar un trap cu Mihail pînă la maşină, trecînd pe lîngă altă serie de bunăciuni. Nici pînă azi n-am înţeles unde se grăbea, dar nici n-am întrebat. I-am dat înainte spre parcare şi m-am băgat la o baie scurtă în Peleaga.

În caz că vă întrebaţi unde a dispărut Mişu, celălalt partener de tură, abia acum ajunsese în parcare şi se chinuia cu un rucsac cît toate zilele, greu cu spume. Voia să-şi petreacă tot concediul de două săptămîni în munţi, iar acum, cînd scriu toată tărăşenia asta, probabil se bucură de aer curat şi miliardele de stele care erau pe cer.

E drept că bine în poze şi la palmares , dar pe mine nu mă interesează nici una din cele două. Pur şi simplu, Retezatul nu are acel ceva care să mă facă să revin prea curînd. Presimt că următoarea tură va fi diferită. Încă nu ştiu prin ce, dar voi afla.


¹ Prefer forma incorectă „rucsaci” în detrimentul celei consacrate, „rucsacuri”.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Retezat
  1. Claudia spune:

    Eu cred că te-a alergat colegu cam tare de n-ai apucat să-l vezi, să-l simți, la Retezat mă refer. Du-te într-un iunie până să înceapă sezonul, să fie și vegetația în plin avânt și-ai să ai cu totul altă impresie. Iar pentru că nu vorbesc din auzite, fă o tură solitară în zori, când se crapă de ziuă…

  2. ratza spune:

    Nu e genul meu de munte, la fel cum nu-mi plac nici Făgăraşul sau Piatra Craiului în mod deosebit. Şi-n frati-su mai mic am cam alergat, dar ăla mi-a plăcut la nebunie.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s