Mocăniţul

Alaltăieri mi s-a mai oferit o ocazie de a-mi pune caracterul la încercare, practic al doilea concurs de MTB la care am participat anul ăsta, totodată şi ultimul. 20km lungime, vreo 300m de diferenţă de nivel, aflat foarte aproape de locul în care stau, organizat de cei de la Tură în Natură. N-aveam nicio altă scuză în afara condiţiei fizice deplorabile, rezultat al unui cutremurător volum de lene, dar ar trebui să rezist la pedalat 20km şi dacă m-ai trezi din somn.

Sîmbătă m-am dus la recunoaşterea oficială a traseului şi am făcut ce ştiu să fac la perfecţie: cu excepţia a două sau trei fraze, am tăcut tot drumul şi m-am bucurat de natură, pierdut în veşnicele mele introspecţii. Deşi ritmul de mers a fost unul extrem de relaxat, am rămas siderat de halul în care mă mişcam. În clipa în care am realizat că sînt un cadavru pe roţi, mi-am dat seama că nu voi mai concura cu ceilalţi, ci mă voi bate cu mine însumi pînă cînd mentalul o să bată fizicul, fie şi doar pentru a vedea cum e.

Vine ziua concursului, după o săptămînă ploioasă de octombrie, avînd următoarele scopuri:

  1. să trag de mine pînă peste limita fizică;
  2. să ajung cu bicicleta întreagă;
  3. să scot sub o oră jumate.

Din motive încă necunoscute mie, am luat startul din al doilea sau al treilea rînd, cot la cot cu grupul elitelor din care nu fac parte, ştiind că imediat după start urmează singura căţărare notabilă a traseului, de vreo 2,5km. S-a plecat destul de tare şi am ţinut ritmul pentru două-trei minute cel mult. Ştiind configuraţia terenului, am lăsat pasul mai mic ca să-mi drămuiesc energia. Ei bine, după cîteva secunde mi-am adus aminte de scopul numărul 1 şi-am început să pedalez în ritm susţinut, în zona anaerobică, refuzînd să cobor lanţul de pe doi pe unu, în ciuda tuturor avertismentelor primite de la corp. Bineînţeles că la jumătatea căţărării am clacat din cauza lipsei de oxigen, iar senzaţia a fost o premieră pentru mine. M-am dat jos de pe bicicletă şi simţeam că respir degeaba. Privirea mi se înceţoşase, iar la fiecare bătaie a inimii vedeam nişte cercuri concentrice exact ca cele făcute de o piatră aruncată în apă, doar că pulsau la viteză mai mare. Cel mai ciudat a fost faptul că nu-mi mai simţeam deloc corpul, deşi mergeam în continuare.

Porţiunea ceva mai brutală de căţărare ia sfîrşit, iar pe bucata mai domoală îmi revin suficient cît să pot ajunge în vîrful dealului pregătit pentru coborîrea pe care o ţinusem minte de la recunoaşterea traseului. Aici aveam două opţiuni: ori să nu risc şi să cobor încet, rămînînd în schimb fără aderenţă din cauza argilei care se lipea groaznic, ori să risc să-i dau talpă la vale ca să zboare plotoagele de pe roţi şi să recapăt un control cît de cît. Am ales-o pe a doua, exact ca la primul meu concurs, dar suta de metri pe care o lăsasem între mine şi concurentul din faţă s-a scurtat dramatic, puţin lipsind să nu mă proptesc în el cînd s-a oprit în marginea şleaului, în urma unui derapaj. Omul mi-a făcut loc, iar cînd începusem să gonesc către baza pantei mă trezesc cu un alt concurent că virează dreapta prin faţa mea, chiar la baza pantei. Prinsesem o viteză destul de serioasă, cu scopul de a sări peste ultimul muşuroi de pe potecă. Frîna pe care am pus-o instinctiv în încercarea de a-l evita pe cel din faţă s-a dovedit a fi una dintre cele mai proaste frîne puse vreodată. Eram practic în aer cînd roţile mi s-au blocat instantaneu, făcînd ca botul bicicletei să coboare brusc¹. Am izbit muşuroiul cu roata faţă blocată şi cea din spate încă în aer, pregătit pentru arăturile de toamnă. Doar printr-un mare noroc am aterizat întreg pe porţiunea plată, pe roata faţă şi încă frînînd.

Pare că a durat o grămadă de timp cînd citiţi explicat aşa, dar în realitate totul a durat cel mult două secunde. Recunosc că m-a cam traumatizat experienţa, iar următorii doi sau trei kilometri i-am parcurs extrem de încet, cu mintea pierdută în evenimentul proaspăt petrecut, de care abia acum lua aminte. M-am trezit doar cînd am fost depăşit de una din fetele care luaseră startul cu cinci minute după băieţi, începînd din nou să pedalez mai serios prin nămolul de pe drum, de data asta păstrînd efortul la limita superioară a respiraţiei. Aşa am mers tot restul drumului, fiind pentru prima dată în viaţă cînd limita nu-mi mai e pusă de forţa picioarelor. Mi-a fost cît se poate de clar că mi-am obişnuit corpul cu rezistenţa pe termen lung².

Nici nu mi-am dat seama cînd am ajuns în cel mai înalt punct al traseului, de unde urma o coborîre lungă şi rapidă. De lungă parcă n-a fost chiar aşa lungă, dar rapidă a fost cu siguranţă, cel puţin în cazul meu. Ajutat de bijuteriile de anvelope şi furcă³, am luat mîinile de pe frîne şi am lăsat bicicleta să curgă la vale, nestigherită. Ba am mai şi încercat să pedalez pe unde se putea coborî tare, pedalînd în gol pe ultima treaptă de viteză. Nu mai am kilometraj, că l-am pierdut pe la Petrimanu, dar am ceva ani de pedalat, am mai coborît pe acolo de cîteva ori şi pot spune cu certitudine că am avut peste 65km/h pe păşunea respectivă.

După vreo douăzeci de bălţi şi fix 1,7km am ajuns la ultima căţărare a zilei, practic un drum pe care-l cunosc ca-n palmă, fiind una din zonele în care mai ies din cînd în cînd la alergat sau cu bicicleta. Spre dezamăgirea mea, pentru cîţiva metri m-am dat bătut şi am coborît de pe bicicletă. Un urcuş care nu-mi pune niciun fel de probleme în mod normal mă face să mă dau bătut? Bineînţeles că m-am enervat din cauza slăbiciunii şi am urcat înapoi în şa, pedalînd furios pînă înainte de coborîre (şi un pic pe ea).

Traseul se continua printr-o livadă şi era mult mai lin decît poteca cu geometrie variabilă, plină de bolovani şi şleauri pe care coborîsem cu o zi înainte crezînd că e cea oficială. Cea pe care mă aflam acum era aproape fără denivelări şi i-am dat iar în goarnă pînă aproape de bază, unde era o rupere destul de ţeapănă a peisajului, cel puţin pentru viteza cu care veneam eu. Am trecut cu bine, în zbor, ajutat de ceva frînat şi furca comprimată complet la aterizare. De aici urma ultima coborîre a zilei pe macadamul pe care urcasem, moment prielnic să mai trec o dată de 65km/h. A trecut repede şi am ajuns la finiş după 1:21:22, locul 24/46 la categorie şi 57/138 la general.

Pot spune că acest concurs mi-a scos la iveală caracterul. Dacă ar fi să mă caracterizez printr-un sinur cuvînt, acela ar fi „mediocritate”, fără drept de apel. Orice aş face, oricum aş întoarce lucrurile, indiferent de domeniu, persist în a fi un om mediocru. Pardon, cel mult mediocru. Lupt cu mine în mod constant să devin mai bun, pierd bătălie după bătălie, cad, mă ridic şi o iau de la capăt în încercarea de a-mi învinge lenea. Pînă acum am eşuat lamentabil, dar nu mă dau bătut.


¹ – Fenomenul se produce din cauza inerţiei. Fiindcă masa roţilor nu e deloc neglijabilă, forţa de frînare se transformă în cuplu, iar bicicleta are tendinţa de a menţine sensul de rotaţie avut de roţi şi se roteşte cu tot cu ciclist. Chiar dacă nu e la fel de rău ca o frînă bruscă pe sol, e extrem de sesizabil în timpul zborului.

2 – Energia = Putere * timp, iar Puterea = forţă * viteză. Aceeaşi energie poate fi consumată fie dezvoltînd o putere mare pe termen scurt, fie o putere mai mică pe timp îndelungat. Parcă deja se leagă toate, nu? Iată de ce pot pedala relaxat distanţe peste 100km, dar cîteva sprinturi sau căţărări mă aduc la stadiul de legumă.

³ – Anvelopele sînt Schwalbe Nobby Nic Pro 2.1×26, umflate la 2,4 bari (35psi). Furca e Rockshox XC32 SoloAir 100mm setată la 6,5 bari (95psi) şi rebound relativ rapid. Deşi e grea, furca se comportă absolut perfect pentru stilul meu de a merge şi-mi dă o senzaţie formidabilă de siguranţă. N-am simţit niciodată că roata faţă pierde aderenţa cu combinaţia dintre cele două.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Ţoaclă
4 comentarii la “Mocăniţul
  1. cristi spune:

    La povestit excelezi, maestre!
    Și nu de ieri, de azi… ;)

  2. ratza spune:

    N-aş zice că excelez. Sînt o grămadă de alţii care scriu cu mult mai bine decît mine.

  3. cristi spune:

    Căpos om! Învață să primești și tu un compliment :))
    Sunt mulți cei care scriu mai bine decât tine, dar ai și tu loc de ei!

    PS: sper că ăștia de la zaplo te răsplătesc pe măsură. M-a căpiat reclama aia blestemată!

  4. ratza spune:

    Adblock, prietene. Foloseşte-l cu încredere, nu monetizez reclamele.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s