Pastel de toamnă

Micile plăceri ale vieţii, aceste frînturi de veşnicie care trec atît de repede, diferă de la om la om. Fiecare din noi are cîte ceva care-l face să se simtă viu. În cazul meu, acel ceva e natura, în special muntele. Mă revigorează, îmi pune ordine în gînduri şi-mi dă o stare interioară de pace pe care nu o pot explica. Îmi aduce aminte cum să fiu om.

Îmi plac sălbăticia şi locurile mai puţin umblate, iar în primăvară le promisesem celor cu care am fost în Doabre că o să-i duc şi-n Narăţ. Planul era să reparcurg întreaga bandă roşie dintre Claia cu Brazi şi Foarfecile Brezoiului dintr-o bucată, zona de interes fiind stîncăriile din jurul Narăţului şi placa neamţului. Pe scurt: urcare pe Valea Satului, pus corturile în Tîrsa, roată pe la Coşurile Narăţului şi stîncării, Claia cu Brazi şi înapoi în Tîrsa. A doua zi urma o coborîre lungă pe Sturii lui Pavel, Pietrele Goale, Şaua Dăneasa şi Valea Dăneasa. Dacă ne-am fi mişcat destul de bine, parcă aş fi dat ocol inclusiv pe Foarfeci, în ciuda zonei destul de abrupte şi fracturate. Totuşi, vremea din săptămîna de dinaintea turei fusese cam ploioasă şi părea să-mi zădărnicească planurile. Luînd în calcul ziua mai scurtă ca-n aprilie, faptul că totul e alunecos pe vale şi că trecem apa de vreo şaizeci de ori, plus oamenii noi (unii la prima vedere), am ales urcarea clasică pe Vultureasa în loc să respect traseul iniţial.

Pe la zece, zece trecute fix, ne adunaserăm zece inşi în parcarea din Brezoix: Adriana, Andra, Gabi, Andrei, Florin, Lucian, Victor, Vlad, plus eu cu Boss pe post de ghizi. După datul mîinilor şi pupatul regulamentar al fetelor am informat lumea de modificarea traseului. Lăsînd la o parte faptul că pe Valea Satului n-am fi văzut mare lucru şi că e plin de frunze ude, timpul ne era mult prea limitat pentru a sfîrşi tura pe lumină şi în deplină siguranţă. Aşadar, la 10:30 băteam Brezoiul la trap către muchie.

Nici nu intru bine în pădure cînd îl aud pe Boss:

– Ce faci, bă? Unde dracu’ te duci? Scoate capu’ din piept!

Cu ochii în frunze, mă dusesem cîţiva metri buni în dreapa, fix în direcţia opusă a potecii. Hai c-am început bine, zic. Se anunţă o tură interesantă. Cobor înapoi în potecă, şi urc relaxat spre primul luminiş, cu Boss imediat în spatele meu, dar cu restul dispăruţi din raza vizuală. Boss mă ia iar la şuturi:

– Raţă, mergi bă mai încet, că-i pierdem.

– Gata, frate, se rezolvă.

Mă proptesc pe unul din bolovani şi aştept să ne adunăm în timp ce mă uit la pădure, mulţumit. Am convingerea că nu puteam nimeri un sfîrşit de săptămînă mai bun. Contrastul dintre nuanţele calde ale foiaselor şi verdele izbitor al pinilor risipiţi printre stînci, răcoarea plăcută fără pală de vînt şi norul care împiedica soarele să ne rupă ochii erau melanjul perfect. Nu aveam ce dori mai mult.

Ceva mai în faţă ies din nou din potecă şi urc în serpentine largi pe panta plină de grohotiş în loc să iau toţi boscheţii la rînd, ajungînd în primul punct de belvedere al zilei. Stau cu Boss pe un boloban, cu cracii atîrnaţi deasupra prăpastiei şi ne uităm spre muchia fracturată de peste vale, aşteptînd cîteva minute după restul lumii. Încep să glumesc şi să spun c-o să ajungem pe beznă, iar după cîteva minute de voie bună şi pozat reluăm traseul spre colţii Vulturesei, prima bucată mai dificilă a zilei.

Grupul se mişcă relativ încet pe brîna de dinainte de colţi, stînca fiind alunecoasă şi cu o rupere zdravănă spre vest, înainte de strunga micuţă dinspre Turnul Mic. Rămăsesem ceva mai în spate să ajut oamenii să treacă de porţiunea respectivă. Ştiind binişor zona, ocolesc poteca pe sus şi ies pe bolovanul de deasupra, ajungînd în milocul grupului şi uitîndu-mă la ei. Adriana remarcă acest aspect.

– Tu cum ai ajuns acolo?

– Pe lîngă potecă.

Mai dau o mînă de ajutor, rămînînd în spate cu intenţia de a vedea dacă Turnul Mic poate fi ocolit şi prin stînga. Pare că s-ar putea, dar revin în potecă pentru a nu urca inutil în caz contrar. Ocolesc cîţiva inşi ca să găsesc ruta cea mai accesibilă pe sub Turnul Mare şi să mai pot da o mînă de ajutor la spălătură, nu înainte de a lăsa cîteva bucăţi din cadavru prin mărăcinii din potecă. Unii o urcă direct pe spălătură, alţii o ocolesc pe sub şi mai facem o pauză în care-i anunţ că de aici începe boschetăreala.

Şi începe, nene! Crengi peste tot, căzături, treceri prin desiş, tot tacîmul. În ciuda obiecţiilor lui Boss, încerc o variantă prin stînga, unde ştiam că e o brînă. Nu sînt aşa mulţi copaci şi trec uşor, însoţit de Victor, întîlnindu-ne cu ceilalţi după cîteva minute. Ceva mai în faţă dau de altă zonă care-mi făcea cu ochiul şi plec din nou prin stînga, să explorez. De data asta n-am ales prea bine varianta, alegîndu-mă cu spini prin palme şi vreo trei metri de căţărat prin iarbă şi pămînt.

Sîntem pe ultimul ţanc de dinaintea urcuşului spre Verdeşu, iar eu anunţ solemn că boschetăreala s-a cam terminat. Fiindcă ne mişcam destul de încet, întreb grupul dacă facem momentul democratic sau nu, asta însemnînd ca o parte să meargă înainte cu Boss, iar eu să rămîn în spate cu ceilalţi. Boss obiecteză, iar decizia e să continuăm împreună. Bine, continuăm împreună, numai că ne e clar tuturor că Narăţu, Coşurile, Verdeşu sau placa neamţului ies complet din discuţie din cauza întunericului care se apropia cu repeziciune.

Urcam pe panta care m-a scos din sărite dintotdeauna, povesteam diverse şi-mi aduceam aminte de tot felul de păţanii in turele trecute. Cum mergeam noi aşa, langa, remarc amuzat că momentul democratic s-a întîmplat de la sine şi că mai sîntem doar şase în loc de zece. Fetele se simt uşurate cînd le spun că mai avem doar curbă de nivel şi o coborîre pînă în poiană, numai că eu încep să simt presiunea timpului şi mi-e clar că vom ajunge pe întuneric la zona de corturi. Boss remarcă amuzat că o să ajungem acolo şi nici nu găsim focul făcut.

În mica şa de dinainte de coborîre am un moment de cumpănă şi nu ştiu ce variantă să aleg: direct pe muchie, să urmăresc marcajul incomplet sau să coborîm drept prin vîlcel. Aleg marcajul, care se dovedeşte a fi la fel de plin de căzături ca celelalte două variante, urmat în foarte scurt timp de o şuntare verticală prin rugi de mur. Deşi nu mai e mult pînă în Tîrsa, dau jos rucsacul ca să scot frontala. Surpriză! Frontala nicăieri. Era acasă, rămasă în rucsacul mic. Nu-mi făceam cine ştie ce probleme legate de traseu, nici măcar nu mă uitasem la ceas, numai că Andra îmi spune că au trecut cele douăzeci de minute pe care le dădusem eu pentru coborîre şi mă întreabă cît mai avem. Îmi dau seama că timpul ăla era dat pentru ritmul meu de mers, dar poiana e foarte aproape şi-i auzim pe cei deja ajunşi acolo. Mai trec cîteva minute, iar după opt ore de la plecare ajungem la locul de campat.

Toată lumea monta corturile, cu excepţia mea şi a lui Boss. Am avut ceva emoţii cu făcutul focului din cauza lemnelor care musteau, dar coaja de mesteacăn adunată cu cîteva ore în urmă nu dă greş niciodată. Deşi extrem de timid la început, focul a început să prindă viaţă, iar cînd ardea suficient de bine încît să nu mai aibă nevoie de supraveghere ne-am apucat şi noi de cort. Restul serii a trecut în bancuri şi poveşti însoţite de vin, ţuică, vişinată şi Stroh, sperînd ca spiritul lui Ion Banu să ne ierte şi să nu ne considere ca făcînd parte din mazdropii pentru care punea marcaje rare, aproape imposibil de urmărit. Ori eu… eu aveam emoţii mari pentru drumul de a doua zi.


N-am mai dormit atît de bine de foarte multă vreme, fiind prima dată cînd am dormit neîntors, la modul cel mai propriu al cuvîntului. Am adormit pe stînga, m-am trezit pe stînga. Se făcuse lumină, din celelalte corturi nu se auzea nimic, iar afară era frig şi bătea zdravăn vîntul, însoţit din cînd în cînd de măzăriche. Cu frigul în oase şi gînduri de foc, m-am dus glonţ către vatră, doar-doar mai găsesc nişte cărbuni cu care să fac focul mai uşor. Mai erau destui în spuză, unii încă aprinşi. Spre deosebire de seara precedentă, cînd adunasem crengile orbeşte, acum vedeam bine ce aleg. Nu erau nici astea chiar uscate, însă focul a prins din nou viaţă după o scurtă sesiune de fumegat. S-a trezit şi restul lumii, iar la 11 am luat-o din loc.

Spuneam că mă macină nişte emoţii în legătură cu traseul, în special în trei puncte cu schimbări serioase de direcţie: înainte de Poiana lui Pavel, muchia de după Pietrele Goale şi nimeritul potecii către Şaua Dăneasa. Mai fusesem o singură dată pe acest traseu şi, măcinat de durerile de cap date de migdale, nu eram chiar convins c-am ţinut bine minte locurile, iar de repere clare nici nu poate fi vorba.

Poiana Tîrsa a devenit plină de rugi, iar firul potecii abia se iţeşte din lăstăriş. Odată ajunşi în pădure, virăm la dreapta în primii metri în loc să coborîm către firul Văii Satului, ţinîndu-ne după punctul roşu de pe copaci şi după poteca destul de vizibilă şi decentă. Începe să ne fulguiască din nou fix cînd ajungem la Poiana lui Pavel, prima zonă cu cîntec din program. Ţineam minte că trebui să trecem printre două stînci, dar nu-mi părea cunoscută niciuna. Las grupul în spate şi mă duc să investighez ceea ce părea a fi poteca noastră. Nu era. Imediat după stînci se termina peisajul. Dragi colegi, verticalizăm. Calc pe ceea ce părea a fi potecă de capre, iar aproape de culme dau din greşeală de marcajul lui Banu şi de potecă. În dreapta, către Sturii lui Pavel, văd şi stîncile ţinute minte ca reper din urmă cu mai bine de doi ani.

Poteca a devenit evidentă, iar în scurt timp am ajuns sub Pietrele Goale. Dacă data trecută am urcat cu rucsac cu tot, de data asta l-am lăsat frumuşel în potecă şi am urcat pe vîrf. Un punct de belvedere magic în jurul căruia totul pare rupt din Rai: pădurea pestriţă de pe Sturii Putoroasei, Roştea şi Curu Pămîntului, Oltul care se vedea departe, pînă spre Drăgăşani, Cozia acoperită de nori, Ţara Loviştei scufundată în fum, Făgăraşii înzăpeziţi, interminabila creastă a Lotrului, Buila şi, desigur, fabuloasele zone fragmentate ale Vulturesii şi Narăţului. Îmi pare sincer rău pentru cei care n-au mai vrut să urce, au ratat o bijuterie de peisaj.

Ne continuăm drumul cu ochii larg deschişi, fiindcă de aici înainte dispare orice urmă de potecă, începe o coborîre brutală, iar pădurea îşi intră în drepturi. Nu-mi rămînea decît să sper că voi nimeri marcajele în cele două zone delicate. Precum bine ştiţi, de ce ţi-e frică nu scapi. Coboram vertiginos pe muchie, încercînd din răsputeri să-mi aduc aminte măcar de un reper notabil sau ceva de care să mă pot lega. Nu recunoşteam absolut nimic. Vorba lui Boss, parcă nu mai fuseserăm niciodată, dar în faţa noastră a apărut un fel de val de pămînt care-mi părea cunoscut. Crezînd că era vorba de locul în care făcusem pauză de ronţăială acum doi ani, ne-am oprit pe stîncile din spatele dîmbului pentru ciucalată şi pozat, Valea Oltului fiind destul de vizibilă printre crengi. Bonus: ieşise soarele.

Atît Boss cît şi eu ţineam minte că, la un moment dat, poteca face un „S”, practic două schimbări bruşte de direcţie. Din păcate, niciunul din noi nu ştia exact unde şi s-a întîmplat inevitabilul. La un moment dat am realizat că nu mai avem nici marcaj şi nici texte pe copaci, ambele dispărute subit, în ciuda atenţiei cu care le căutam. Cu alte cuvinte, muchia pe care tocmai coboram nu era cea corectă, deci trebuia s-o luăm clar la stînga. Problema era pe unde. Ciupercarii grupului, rămaşi o idee mai în spate, urmaseră muchia greşită mai mult decît noi şi ne-au regăsit în urma fluierăturilor şi strigatului. Chiar şi aşa, problema rămînea în continuare: pe unde ajungem în muchia vecină? În timp ce eu am urcat aproape perpendicular pe muchie, prin rădăcini, muşchi şi bolovani acoperiţi de frunze, Boss a investigat o variantă pe sub stîncării. Din fericire, am ieşit exact lîngă marcaj, iar restul grupului a ajuns în muchie pe varianta lui Boss, mult mai facilă ca cea aleasă de mine.

Încă nu scăpasem de emoţii, fiindcă mai urma o zonă delicată cu traversare spre stînga, fără să am habar unde începe. Tot coborînd, ajungem în adevăratul loc în care făcusem pauză de mîncat şi-mi era acum extrem de clar că prima schimbare de direcţie e imediat mai jos. După nici cinci minute dau de copacul cu săgeată, dar următoarele marcaje ne conduc prin nişte căzături cumplite şi aleg varianta din stînga, ieşind din nou din potecă. Cîteva zeci de metri mai jos găsesc trecerea spre Şaua Dăneasa şi răsuflu uşurat. De aici înainte era floare la ureche cu orientarea, în ciuda pantei nesănătoase care ne scotea în Valea Dăneasa. Aş putea să jur că pe la jumătatea coborîrii mi-am auzit unghiile de la picioare plîngînd cu sughiţuri. Cred că n-am fost singurul. În orice caz, în firul văii ne-am luat o pauză ceva mai prelungită de masă, realizînd că n-am mîncat nimic toată ziua, în afară de două batoane de ciocolată şi că sticla de apă e plină ochi. Băusem doar un gît de la Boss, undeva după Pietrele Goale.

Pauza ia sfîrşit şi coborîm agale pe firul văii. Poteca e bine bătută în unele locuri, în timp ce-n altele se topeşte pur şi simplu. De altfel, era cît pe aici s-o pierdem înainte de a ieşi din vale, dispărînd printre rugii de mur. Imediat după rugi ajungem într-o poiană, poteca devine drum în toată regula, încep să răsară case prin peisaj, iar cîinii ne latră din toate curţile. Doar doi kilometri ne mai despart de ultimul urcuş al zilei, cel în maşini.

Cu riscul de a mă repeta, deşi pare un munte micuţ care nu iese cu nimic în evidenţă de la distanţă, Narăţu e magnific cînd e văzut de aproape. Nu sare de 2000m altitudine. Nu e fotogenic ca alţi munţi şi poate că doar mie mi se pare un loc cu dichis. În orice caz, cu cît mă apropii mai mult în încercarea de a-i dezvălui tainele, cu atît mai mult mă surpinde. De fiecare dată, fără excepţie.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Pastel de toamnă
  1. Lucian Serban spune:

    Nu stiu cum este vara aici, dar toamna ii da un farmec aparte… Multumim frumos pentru aceasta tura deosebita!

  2. ratza spune:

    Vara e cu urzici şi fără prea multă vizibilitate. Iarna e cu derdeluş. De asta preferăm primăvara sau toamna, cînd e colorat frumos.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s