Cenaclul literar „Flacăra”

Mi s-a cam acrit de făcut planuri, fiindcă modul ăsta de viaţă nu mă reprezintă absolut deloc. Îmi place să trăiesc momentul aşa cum vine el, nu să-mi pierd timpul cu elucubraţii legate de ce va fi, cum va fi, cînd va fi. Cu toate astea, nu am încotro, cel puţin pînă termin ce mi-am propus. După… ei bine, va urma un episod de lene cruntă, o bucată de timp în care mă voi bucura de viaţă aşa cum ştiu eu, strict în zona de confort din care spune toată lumea că tre’ să ieşi. Trecem peste asta, că e altă discuţie.

Nişte surse oarecum sigure reprezentate din mine spun că urmează o altă perioadă relativ aglomerată, ori pentru liniştea mea interioară trebuia să fac cumva să prind măcar un weekend liber în lunile de toamnă. Ambele ture fuseseră promise de mult timp, ambele cu speranţă de vreme bună. Celelalte planuri au făcut ca cele două ture să fie practic consecutive, deşi în luni diferite. Dacă episodul trecut a decurs neconform planului (iar planuri, bă?!), ăsta a fost spot-on. Iertate-mi fie englezismele de corporatist, nu mi s-a părut că se potrivea aşa bine mai neaoşul şi atotcuprinzătorul „a ieşit pizdă!”.

Traseul era identic cu cel de anu’ trecut, ăla cu motive de divorţ, da’ cu nişte timpi ceva mai optimişti. Tura a fost cu şi pentru ciclişti, iar în urma fluctuaţiilor de personal am rămas pe baricade nouă inşi: Claudiu, Florin, Radu, Simin, Vasile, Vio şi relicva aia care scrie aici. Toţi ăştia am stat înghesuiţi în Renemobil ca la pomană pînă în parcarea de la Pahomie, de unde am beneficiat de ample împachetări cu nămol ale bocancilor.

Aş vrea să spun mai multe despre urcarea spre Oale, dar timpul a zburat fără să-i simt trecerea, chestie care a devenit o raritate pentru mine. Cert e că din Oale n-am mai mers după simţul curiozităţii, ci urmărind poteca într-o linişte oarecum normală. Eh, cum ieşim noi la primul punct de belvedere, invitaţilor mei li se face foame. Bă nene, d-aia nu vorbeau ăştia, că le crăpa maţu’. Îi izbeşte logoreea pe aproape toţi, de-au ţinut-o aşa pînă la refugiu. Totuşi, să nu anticipăm, că mai e pînă acolo.

Luasem coarda cu mine preventiv, neştiind ce abilităţi de căţărare la patru labe au. La ţoaclă am văzut. Adică i-am văzut cum se duc. Cum se tot duc, pardon. Dacă tot am luat-o, hai s-o întindem pe prima coborîre, unde existau semne de apă solidă. Nu era necesară, dar oamenilor le-a plăcut. În orice caz, ceva mai jos am părăsit poteca pe care o ştiam eu, mergînd pe o alta, pare-se ceva mai scurtă. Tot în jnepeniş a dat şi asta, iar la Bomba Atomică am luat-o pe varianta mea de ocol şi i-am pierdut pe ăştia. Stăteam între bolovani şi crăpam de frig în timp ce nu mai auzeam nimic. Nu vorbe, nu rîsete, nimic. După vreo zece minute îi aud încetişor, oamenii fiind ocupaţi să se tragă în poze sub bolovanul pe sub care trece poteca.

Mă cam luase frigul şi nu-mi prea surîdea ideea de a lua geaca pe mine doar ca să transpir în zece metri. Continuăm spre vîrf, eu ceva mai la trap, să dau mai repede de soare. Parcă li se mai opreşte un pic clămpănitul la horn. De aici e tot un deal şi-o vale pînă în Ştevioara, iar peisajul ni se deschide de jur împrejur. Nu mai era pleiada de nuanţe pe care am găsit-o în alte dăţi, dar tot arăta fabulos.

Ajungem la refugiu pe bucăţi, dînd de cortul unui cuplu căruia îi văzuserăm urmele pe urcare, plecaţi prin împrejurimi la poze. Le-am urmat exemplul, urcînd prin Hornul Popii către Piatra, zgîindu-ne la Oltenia de sub munte. La întoarcere mă cam ia şi pe mine foamea, remarcînd că toată ziua nu băusem decît vreo cană de apă. Plec la izvor cu aproape toate bidoanele şi ajung înapoi la frontală. Izvorul dinspre Ţucla era puţin bolnav de prostată şi abia pişa doi stropi, de mi-au îngheţat cangele pe sticle. Mai-mai să regret că n-am coborît la ăla din Dos.

Nu ştiu dacă v-am spus, dar cicliştii ăştia cu care mai ies eu să mă fac de ruşine sînt culţi. Biblioteca era destul de impresionantă, dar am început cu o carte de colorat şi un scurt articol tehnic. Ceilalţi au prins şi ei poftă de citit, iar cenaclul s-a continuat cu o trilogie destul de stufoasă şi alambicată. Pe mine m-a cam speriat cuprinsul ultimului volum şi am dat bir cu fugiţii, Florin, Claudiu şi Vio rămînînd afară să se contreze în idei. I-am lăsat cu un almanah şi m-am dus să gătesc orezul împreună cu Simin. Cînd iau oala de pe foc mă trezesc cu Claudiu val-vîrtej înăuntru, vădit deranjat de ideile citite toată seara. Absent, ia ca Moromete ditamai lingura de orez, proaspăt fiartă. Papilele gustative se revoltă, iar bolul alimentar încă în formare aterizează înapoi în oală. Rîdem ca proştii, da’ al nostru nu se lasă cu una, cu două şi reuşeşte să-şi termine porţia.

Ies afară la un fum, citesc şi eu cîteva pagini din alamanh, iar în timp ce discutam ne trezim cu un vulpoi tupeist dînd tîrcoale. Era evident leşinat de foame şi, chiar dacă ştiu că nu e bine să dai de mîncare sălbăticiunilor, nu mă rabdă inima să stau fără să fac nimic. Pun bucata mea de slănină pe un pietroi, iar vulpoiul vine pînă aproape de mine să-şi ia şi el porţia. Cred că ar fi venit şi ar fi luat mîncarea inclusiv din mînă dacă nu urla Claudiu şi nu-i iradia retina cu frontala.
vulpoiul

N-am mai stat mult şi m-am băgat în sac, cu gîndul evident de a dormi. Am reuşit să bag cornul în pernă abia după ce s-au domolit contrele rezultate în urma ideilor citite în cadrul cenaclului.

Somnul n-a mai fost aşa comod ca-n Narăţ şi m-am trezit de vreo trei ori. O dată din cauza căldurii, a doua fiindcă mă culcasem prea devreme, iar a treia din cauza măzărichii sau ploii care bătea în refugiu spre dimineaţă. Ies din sac să fac o cafea, dar afară vremea e nasoală: o ceaţă deasă şi cîţiva stropi rebeli de ploaie, fix genul pe care-l detest. Nici nu vezi ceva şi mai ajungi şi ud. Totuşi, norul părea să se ridice pe la zece dimineaţa, iar drumul la vale a avut loc rapid şi după vreo trei ore ajungeam la maşină Renemobil, mulţumiţi (sper) că tura s-a încheiat frumos şi că peisajele au meritat efortul. Cam asta fu.


Poze, că uitasem: https://goo.gl/photos/4Ltd72eeXQaCuPNw7

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Cenaclul literar „Flacăra”
  1. cristi spune:

    Am rămas și eu acu vreun an jumate la refugiu o noapte și în timp ce răsfoiam o revistă să mai uit de frigălăul de afară (era februarie), mă trezesc în prag cu… vulchea.
    La fel cum ziseși, mi s-a despietrit inima când am văzut-o și i-am aruncat niște lemne… ăă, niște slană. Că, la fel ca tine, am venit și eu pregătit cu vraful de cărți, nu cu mâncare, știind că se citește bine în natură. Numai că la mine a râșcâit la ușă minute bune după ce m-am culcat, de-mi venea să ies și s-o fac… guler. Pare că tu ai fost prevăzător și ai îndestulat-o.
    E departe de refugiu izvorul din dos? Dar celălalt refugiu?
    Te salut!

  2. ratza spune:

    Ambele izvoare sînt la vreo 10 minute, nu contează în ce parte cobori. Pînă la Piscul cu Brazi mai e ceva de mers, dar nu ştiu să-ţi spun cît fiindcă nu prea m-a interesat zona respectivă.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s