Sfîrşit de an

O grămadă de planuri, un puhoi de muncă, foarte puţin timp liber avut la dispoziţie, multă oboseală psihică şi senzaţia permanentă că tot ce fac nu foloseşte nimănui la nimic. Foarte puţin pedalat, puţin munte, multe griji, multă muncă, exagerat de mulţi nervi. Anul se sfîrşeşte fără artificii sau glorie şi-mi place să fie aşa, o simplă încununare a mediocrităţii mele. Pot spune că a fost plin profesional, deşi fără cine ştie ce realizări. Abia prin octombrie am luat decizia să redevin eu, să renunţ la planificat orice şi să trăiesc fiecare zi aşa cum vine. Cu bune, cu rele. Ştiu că am luat decizia corectă şi, chiar dacă nu am terminat încă de făcut tot ce mai am, mi-e mult mai bine şi încep să mă relaxez.

Mi-era dor de o noapte într-o stînă, să uit de toate. Să ascult lemnele sfîrîind în foc, să stau la o ţuică dîrdîind şi să am prietenii pe lîngă mine. Voiam o tură spectacol, mai lenevoasă, iar primul loc care mi-a venit în cap a fost Latoriţa. Curmătura Vidruţei – Frătoşteanu – Stîna Pietrile şi retur. Traseu decent, care nu punea mari probleme nici dacă era zăpadă mare, stînă bunicică, munte cît vezi cu ochii în orice direcţie – ce să vrei mai mult de atît?

Organizarea am făcut-o slab spre mediocru, scriind cu cîteva zile înainte de tură vreo patru rînduri de text cu traseul, data, ora şi locul întîlnirii, uitînd să-i trec în listă pe toţi cei care ar fi putut fi interesaţi. Patru participanţi şi-au anunţat disponibilitatea dea a suporta un prost grămadă timp de două zile, iar sîmbătă dimineaţa intram în traseu pe la zece şi un pic. La cîteva secunde diferenţă au mai parcat vreo trei maşini cu doritori de zăpadă, unii cu skiuri, alţii la bocanc. Noi eram singurii care înnoptau, stîrnind ceva uimire în cîteva priviri. Nu înţeleg de ce unii oameni se sperie de perspectiva unei nopţi în natură, indiferent de anotimp.

Revenim la grupul nostru, compus din Andrei, Boss, Pisi, Simin şi lache ăsta care aberează aici. Am ajuns foarte repede la stîna dărăpănată din Nopteasa, unde începuse să bată vîntul, iar peisajul arăta suprarealist. Datorită formelor sculptate în zăpadă şi a pulberii care trecea peste muchii, cerul părea să se contopească cu pămîntul şi, cu toate că ni se părea că urcăm agale, după vreo oră şi un sfert eram pe Frătoşteanu Mare, admirînd împrejurimile.

Era foarte devreme, nu mai aveam mult de mers pînă la stînă şi am zis să lungim traseul cu un drum pînă la Poarta Soarelui. Un mare înţelept a zis că iarna nu-i ca vara, noi luînd-o oblu spre punctul de interes prin zăpada care acoperea bolovănişul. Luaţi de val, era cît pe aici să trecem pe lîngă obiectivul intermediar. În ultima clipă ne-am băgat pe hornul vestic, cu mine la înaintare şi Boss aruncîndu-se artistic cu capul în jos prin zăpadă spre nişte buturugi, pregătindu-le botezul lui Simin şi lui Andrei, ambii la prima tură de iarnă.

N-am ajuns la Poartă. Deşi mai aveam de coborît doar vreo trei sau patru metri, zăpada din horn îngheţase bocnă, iar cînd am izbit cu bocancul şi am plecat la vale mi-am dat seama că nu e de bine. Proptit într-un bolovan chiar înaintea săritorii formate, am fost neplăcut surprins de faptul că băţul drept, rămas fără vîrful de carbură din cauza vîrstei, patina pe crusta de sub zăpada care-mi trecea de genunchi. Ori eu aveam nevoie de ambele beţe pentru a ieşi de acolo. Strig la ăştia că abandonăm, încerc să urc, mai alunec de vreo două ori, mă bag spre peretele stîng al văii, observ că e şi mai rău pe acolo, iar într-un final renunţ să mai cobor către Poartă. Poate c-aş fi putut coborî cu oareşce succes, dar mă speria perspectiva unei alunecări în peretele de stîncă şi nici nu mai aveam cum să urc înapoi.

Ne-a luat vreo zece minute să urcăm ce coborîsem în cîteva secunde, însă tot era prea devreme. Ca să mai consumăm timpul, ne-am îndreptat spre stîna din Boarneşu în loc să ieşim în drum şi să continuăm pe creastă. Voiam să văd în ce stare e. După vreo jumătate de oră de pedalat pe nişte brîniţe drăguţe am ajuns la ea, iar consiliul urbanistic i-a acordat o stea.

Dacă tot ne-am oprit, hai să ronţăim ceva, că ne aşteaptă o verticalizare. La vederea pantei care trebuie să fie urcată pentru a ajunge din nou în drum, Pisi mă informează că voi muri în somn. Simin bate trepte cu o cadenţă şi un spor demne de invidiat, dîndu-mi impresia că a numărat paşii făcuţi în zig-zag. Precizie de chirurg, nu altceva.

La ora patru şi ceva, după fix şase ore de la plecare, intrăm în stîna Pietrile. Spre deosebire de ultima oară cînd dormisem în ea cu vîntul şuierînd pe lîngă sacul de dormit, pereţii erau acum izolaţi cu saci de nylon, iar chepengul era deschis, semn că nu o să mai plîng o săptămînă din cauza fumului. Facem focul, destupăm ţuici, pregătim paturile, punem supele la făcut, apoi rîsete şi voie bună pînă pe la zece, cînd m-a luat somnul.

Pe la sfîrşitul nopţii am simţit că vezica dă uşoare urme de fisuri şi a trebuit să ies şi să golesc depozitul. Spre surprinderea mea, afară e senin sticlă, pe cer zace ditamai luna, nu mai bate nici adiere de vînt şi s-a încălzit binişor. La întoarcerea spre culcuş am parte de un alt gen de supriză, locul meu de dormit fiind subtilizat în întregime. Scurta-mi incursiune nocturnă îi fusese suficientă lui Pisi pentru reorganizarea somnului. Se strecurase în sacul meu rămas cald, apoi cu el cu tot în ceilalţi doi, asta după ce reuşise performanţa de a dormi pe lîngă sau între saci.

Călduros din fire, pînă la lumina dimineţii am dormit cu sacul desfăcut, pe partea cu focul. Mă rog, pe partea cu ultimii dumicaţi de tăciune din vatră, încălzit de bolovanii atent montaţi de Simin pe post de şemineu. Ţuica îşi cerea birul, însă consumasem toată apa pe ceaiuri şi supe în seara precedentă, iar moleculele rămase în termos s-au dovedit a fi insuficiente pentru a-mi ostoi setea. Nu prea-mi place apa rezultată din topirea zpezii şi anunţ că vreau să mă duc la izvor, aşadar colectez toate recipientele disponibile în rucsac şi mă îndrept spre izvor însoţit de Pisi, preocupată cu selfiurile şi cu încercările complet eşuate de a-mi da brînci în zăpada care trecea mult peste genunchi.

Găsesc locul pe unde ar fi trebuit să fie amărîtul ăla de izvor şi mă apuc să sap cu mîinile prin zăpadă. Abia curgea apă, era un firicel vag în care nici nu aveam cum băga cana. Scot mănuşile din mîini, fac un fel de prag şi o groapă în care să încapă cana, beau vreo două căni mai cu nămol şi m-apuc de umplut la sticle. Izvorul, bolnav de prostată, a făcut ca umplerea sticlelor să dureze suficient cît să-mi îngheţe picioarele bocnă, mai ales cum stăteam chircit şi gîtuiam toată circulaţia de la gleznă în jos. Termometrul agăţat de rucsac arată -10ºC. Aha, deci de-asta mi-au îngheţat sticlele, picioarele şi sufletul din mine! Mă luase un frig crîncen şi presupuneam că e de la mîinile băgate fleaşcă în mănuşile ţepene. Bine, adevărul e că nici apa băută din izvor nu ajutase prea mult în procesul intern de încălzire. Oricum, parcă nu mai ajungeam la stînă, să fac un ceai sau ceva care să-mi redea suflarea. Cînd intru – ditamai focul. Dă-i cu ceaiu’! Pune supa! Fă o cafea! Altfel te vede omul!

Într-un final ne hotărîm s-o luăm şi noi din loc, ajutaţi de soarele care se ridicase zdravăn. Parcă treceam brusc din iarnă în primăvară. De pe creastă vedeam doar munţi peste tot, mai bătea cîte-o pală de vînt, mă mai opream să mă uit la urmele lăsate de vulpi, iepuri şi şoareci… Ajungeam cam repede la maşini, dar aşa e la turele scurte. În orice caz, din Părăginosu am şuntat direct către Nopteasa, pe unde ne-a tăiat capul. Destul de abruptă coborîrea, numai că zăpada făcea un deliciu din fiecare pas. Cel puţin o bucată, că pe urmă s-a schimbat brusc, într-o zonă bătută de vînt prinzînd o crustă nasoală la suprafaţă. Andrei şi Boss, rămaşi mai în spate la făcut poze, veneau acum în alergare fix la intersecţia dintre cele două zone de zăpadă diferită. Zic să ne oprim şi să-i vedem cum se înfig ca bolovanii. Nu trec zece secunde, iar zăpada îi retează scurt elanul lui Boss. Ca şi cum i-ar fi tras cineva preşul de sub picioare, se înfige cu capul înainte în zăpadă şi iataganele în aer, în rîsetele noastre.

Încă zece minute şi sîntem la maşini. S-a terminat tura, s-au terminat turele din 2016 şi, spre binele meu, sper să mi se fi terminat şi apucăturile de a vrea să fac mai multe decît pot. Planul pentru 2017 e să nu mai am niciun fel de plan. Fără aspiraţii, fără aşteptări, fără luptă. Poate aşa voi avea mai mult timp pentru mine şi cei care-mi sînt dragi.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s