Tîrnov la cinci stele

Mai ştiţi cînd ziceam anul trecut că nu-mi mai fac planuri? Bă băeţi, e bine al dracului. Aşa a fost în tura asta, zero planuri. Mi-a venit în chelie să plec pe undeva şi m-am hotărît la Tîrnov. Vrusesem să merg în ianuarie, în primul weekend de după Revelion, dar tura mi-a fost deturnată în Cozia, unde am luat un crivăţ şi-un zgribău de mi se înnodau mucii la ceafă. Între timp am mai băgat o uşurică de o zi prin Cindrel, dar tot nu-mi dispăruse cheful de stînă. Aşadar, Tîrnov. La fel ca-n ianuarie, unii renunţă din cauza frigului anunţat peste noapte, undeva pe la -15ºC, astfel că rămînem patru inşi: Andrei, Boss, Jacky şi eu.

După o noapte petrecută la Boss, chinuiţi amîndoi de un motan dement, ne adunăm dimineaţa şi ne îndreptăm spre Ciungetu, fără a avea vreo idee cît de vagă asupra rutelor de dus şi întors. Abia cînd am ajuns în centrul localităţii ne-am hotărît să urcăm pe muchie şi să coborîm pe la Borogeana, plantînd maşina vizavi de podul de peste Latoriţa. Luăm apă din rîu, apoi la deal, agale, pe o zăpadă subţirică şi făinoasă.

Trece vreo oră jumate şi ajungem la băncuţă, luînd o pauză regulamentară de mîncat ciocolată şi băut apă. Mi-a-ngheţat şi sufletul de la apa din Latoriţa, remarcînd că nu se încălzeşte de una singură în termos. Vîr labele în mănuşi fără să mai iau şi geaca pe mine, rămîn ultimul şi merg în doru’ lelii. Mă futea o lene de-am zis că rămîn gravid. Ca să mă revigoreze, Boss lansează printre buci o smiorcăită de mi s-au ofilit nările, forţîndu-mă s-o iau la trap. Probabil s-a răzbunat după atomica din Buila.

Ajungem în şa, iese soarele, cald, frumos, vreme de primăvară. Potecii nu-i prea place lumina şi dispare subit, iar noi ne croim drum printre căzături şi lăstăriş, folosindu-mi beţele pe post de macetă. Una din crengile izbite a refuzat să se supună şi a ripostat furioasă, mutilîndu-mi peisajul. Mă nene, cînd mi-a repezit una peste meclă, vreo zece minute n-am mai simţit nici nas, nici buză, de mi-am adus aminte de vremurile bune din liceu, cînd luam bătaie fără motiv. Fix ca un pumn în bornău a fost.

De bine, de rău, scăparăm de una din porţiunile nasoale, aşa că mai trîntim o pauză de ciucalată şi tutun, admirînd Valea Latoriţei şi ascultînd muzica populară care se aude la vreuna din cabanele de pe Repezi. Rîdem. Facem poze. Constat că telefonul meu are un ceas extrem de pesimist, indicînd ora şase (seara). Abia era unu.

Numa’ bună pauza, că-n continuare avem de găsit o metodă de a ieşi dintre pîlcurile de molizi tineri, negăsind niciodată o variantă cît de cît umană de a scăpa de lăstăriş fără a trece prin el. Nici de data asta nu a fost vreo excepţie, luîndu-mă după nişte urme de animale, în baza faptului că posedă un intelect mai funcţional decît al meu. Evident, am sfîrşit prin tot felul de crengi, Andrei întrebîndu-se retoric de ce s-o fi luat după mine.

Labirintul ţepos ia totuşi sfîrşit, iar peisajul se deschide treptat, mai întîi spre sud şi est, apoi spre nord şi vest, culminînd cu o panoramă de 360º în Tîrnovu Mare, de unde se văd doar munţi, cît vezi cu ochii, în orice direcţie. Încă o pauză. Mai o poză, mai o ţigară, mai o ciocolată… Mă luase un somn de-am zis că adorm pe rucsac. Lenea îşi făcea de cap cu mine şi cum nu mai fusesem la stînele de sub vîrf (ori nu mai ţin minte), decid să abandonez grupa şi să fac o mică inspecţie. Ceilalţi continuă pe creastă către Tîrnovu Mic, urmînd să coboare către stînele cu nume ononim şi unde ne adunam din nou la un loc.

Aşadar, la vale. Zăpada e subţirică şi nu-mi oferă cine ştie ce frînă, deci trebuie să casc ochii pe unde calc. Acum parcă mi-ar fi plăcut să fie mai mare, spre genunchi, da’ asta e. În orice caz, după vreo zece minute eram la stîne. M-apuc de inspectat clădirile care arată cît de cît locuibile şi găsesc două extrem de acceptabile: o căbănuţă de vreo opt locuri, bine izolată, dar fără foc, şi stîna principală, cu vatra de foc, vreo alte zece locuri de dormit, lemne destule şi… televizor. Uşa era blocată, deci n-am aruncat decît un ochi prin interior, fără să caut motivul pentru care nu se deschide. Eu aveam treabă la Tîrnovu Mic.

Plec, fără vlagă, abia tîrîndu-mi bocancii. Parcă nu mai am energie, se vede că batoanele de Rom sînt de toată jena. Trebuia să-mi fi luat eu Snickers, aşa e cînd fac experimente! Ia să mai fac eu o pauză şi să bag la maţ. Era totuşi trecut de trei (judecînd după Soare), ori eu nu julisem decît ciocolată. Găsesc un locşor ceva mai uscat, dau jos huiduma din spate, scot un pateu şi nişte pîine, să-mi fac un sandviş. Şi-l fac: înghit o felie de pîine, apoi pateul, apoi încă o felie de pîine. Ca desert am băgat nişte apă. Mai exact, juma’ de litru. Şi încă vreo patru felii.

Îmi dau seama că apa trage la cîntar şi o golesc. Vorba aia, într-un sfert de oră ieşeam la izvor. Parcă-mi mai revenise suflul. Mergeam langa prin pădure, într-o linişte mormîntală. Nu tu un ciripit, un foşnet de aripi, o grohăială sau ceva. Doar paşii mei pe zăpadă: scîrţ, scîrţ, pîrţ. Ultimul nu era de la zăpadă, am verificat.

Ajung la izvor, dar am un sictir fără margini în suflet şi-mi văd de treabă către stînă, mergînd liniştit pe urmele unui lup care părea să ştie ceva scurtături. Ridic mucii din pămînt şi casc pupilele mari cît gaura de canal: nu mai e stîna! Adică mai e, da’ nu mai e aia veche. Ăştia nu veniseră încă, aşa că mă frec la ochi, poate am halucinaţii. Nu, e clar că stîna a fost refăcută din temelii. Lemne gîrlă. Două uşi care se închid mişto. Ditamai priciurile, şase locuri lejer. Masă de vreo opt-zece inşi. Bun aşa, ia să facă băiatu’ un foc, să mai dezmorţim aerul! Scot toporul, fac nişte talaş, nişte ţăpligi, ţăcălii, ia d-aci nişte brichetă, gata focul. Tot fumul vertical, nimic în ochi. Bună treabă!

Ies în prispă să mă uit după ceilalţi, pe care-i auzeam pe versant. Oamenii dau o roată pe la izvor, pe la care-mi fusese lene să trec. Cu focul făcut, ne apucăm de supe şi ceai, să ne revină viaţa. Între timp, Jacky fusese la clădirea din faţa stînei, unde ştiam că e o cameră descuiată, bine izolată, dar fără foc. Cel puţin aşa ştiam eu, pentru că acum avea sobă, iar opţiunea locului de somn era evidentă. Terminăm de mîncat, mai stăm un pic la focul din stînă, descleştîndu-ne fălcile cu ţuică şi sămînţe, iar spre seară ne mutăm la sobică cu cîte un braţ de lemne. Rămas din nou ultimul, alături de braţul de lemne amintit mai iau beţele noastre, ţuica şi o trîntă fix lîngă gard, pe burtă, cu lemnele încă în braţe. Intru uşor hîit de şale şi îmi proptesc o tibie în buşteanul de lîngă sobă. Nu l-am văzut de lemne…

Ţuică, seminţe şi poveşti pînă spre nouă seara, de-mi cădeau ochii în gură de somn. Plecăm după apă, să avem a doua zi. Cer senin sticlă, nici adiere de vînt şi un lunoc de nu-ţi trebuia frontala. Cred că am băut un litru de apă la izvor. Nu mi-era cine ştie ce sete, dar după prima cană nu mă mai opream, parcă eram spart. Hai la somn.

Trecu şi noaptea. De mult n-am mai dormit aşa de bine. Mai cald ca-n cabană pe Cozia, fără alizeu şi fără alţi oameni, spre nemulţumirea lui Jacky, care remarca faptul că noi nu găsim niciodată urme bătut în Tîrnov. Afară era lapte. Ceaţă complet, totuşi destul de cald şi fără vînt. Pe unde ne întoarcem? Pe Borogeana, pe unde hotărîserăm iniţial, era prea lung şi nici nu mai merita să urcăm pe Piatră din cauza vremii. Pe Repedea, direct de la stînă, era scurt, dar prea mult forestier. Pe unde veniserăm… prea multe crengi. Pe la Izvorul Mierlei? Gata, ăla e.

Hai să mîncăm. Deşi nu prea mănînc dimineaţa, rezumîndu-mă în general la o cafea şi ceai, mi-era o foame… Mai fac un sandviş, ceva mai baban de data asta: două felii de pîine, celălalt pateu, restul de salam şi vreo 200g de caşcaval, urmate deasupra de restul de pîine. Şi apă, să nu uităm de apă. Apă cît a încăput, adică un termos.

O luăm din loc spre stînele de sub Tîrnovu Mare, îşi dau şi ceilalţi cu părerea, apoi tragem concluzia că sînt bune, dar după ce ştii cum e în Tîrnovu Mic parcă… Dă-i la vale. Trecem pe lîngă izvorul cam sec, urmărind drumul pe curba de nivel, intrînd apoi brutal în pădure, pe o coborîre destul de ţeapănă. Cu mici excepţii, zăpada a fost absolut perfectă pentru coborît. Pot zice că prima oră de coborîre a fost relaxantă, fără să simţim că depunem cine ştie ce efort. Era plin de urme de animale de toate naţiile: mistreţi, căprioare, veveriţe, pîrş, vulpe, lup şi – mai rar întîlnite – rîs şi pisică sălbatică.

Tot coborînd, am ajuns în vale, de aici mergînd pe lîngă Repedea vreo patru kilometri pe forestier şi doi de asfalt pe lîngă Latoriţa, pînă la maşină. De ce oi fi lăsat-o eu lîngă pod? Ah, da, Borogeana. Bine că nu ne-am întors pe acolo. Ăştia se bagă într-o bodegă pînă recuperez eu motorizarea, iar după vreo zece minute mă trîntesc şi eu pe băncuţă la o cafea. Pe drum vorbiserăm de o vizită la Peştera Laptelui, văzută anul trecut în tura bălegoasă, dar era aşa de bine jos şi aşa chef nu mai aveam de mers niciunul încît am lăsat-o pe altă dată. Cam asta fu, rămîne să vedem ce-mi rezervă viitorul.


Ca să nu ziceţi că sînt cîrnat, de data asta vă pun şi cîteva poze.

Anunțuri
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s