Poteci uitate de lume (IV)

Nu refuz traseele marcate sau munţii mai cunoscuţi, însă locurile mai puţin umblate au o atracţie aparte, aş spune chiar irezistibilă. Deşi în weekendul trecut mă relaxasem în Tîrnov, mă trezesc vineri cu un mesaj: nu mergem duminică la o tură de o zi? Mergem. Unde? În Sturii Puturoasei, cu urcuş din Lotrişor şi coborîre pe deasupra Văii Puturoasa. Mi-am luat rucsacul mic în care am îndesat coarda, colţarii şi frontala, am băgat busola în buzunar, apoi am plecat spre Dada, să beau o cafea şi să mă întîlnesc cu restul trupei: Boss, Claudiu şi Jacky. Lăsăm maşina mea în parcarea de lîngă podul peste Puturoasa, ne urcăm în maşina lui Jacky şi în cîteva minute ajungem la Lotrişor şi intrăm în traseu, fentînd mirobolanta taxă pe privit în valoare de 5 lei, taxă care ajută caprele negre să pască mai liniştite.

Ploua ca la balamuc, dar la vreo două sute de metri mai sus de noi se vedea zăpadă şi trăgeam speranţa că va ninge. Pelerina, beţele, parazăpezile şi apa de băut rămăseseră în siguranţă acasă, deci eram convins că o să termin traseul ud muci, nămolit şi rupt de oboseală. Mîncare nu-mi luasem deloc (avînd în vedere timpul necesar parcurgerii traseului), dar de apă chiar uitasem. Chiar şi aşa, la cîtă zăpadă se vedea pe sus, nu-mi făceam cine ştie ce griji c-o să sufăr de sete. În orice caz, fără beţe n-a fost prea plăcut. Pe primul urcuş am simţit că-mi iau foc picioarele.

Ceva mai jos de băncuţa lui Nicu şi monument am dat de zăpadă, o fleşcăială albă care mi-a făcut pantalonii muci. Ploaia s-a trasnformat în lapoviţă, apoi în ninsoare, iar după încă vreo jumătate de oră ajungeam la primii sturi. Ne-am cocoţat succesiv pe toate punctele de belvedere, însă vremea neprielnică nu oferea cine ştie ce privelişti, majoritatea zonelor fiind învăluite de nori. Sătul să tot alunec prin amalgamul de zăpadă, noroi şi frunze moarte, eu şi Boss ne-am pus colţarii. Nu era nevoie de ei, dar dacă tot i-am cărat, de ce nu.

Zona de stîncării ia repede sfîrşit. Cobor la liber hornuleţul îngust aflat chiar înainte de şaua în care schimbam direcţia, iar Claudiu are ideea de a face un mic rapel. Urc, instalez coarda, Jacky coboară cu hamul şi un opt, eu cu Claudiu în Dulfer. De distracţie, urcăm iarăşi, dăm ocol unui colţan, proptesc coarda după un fag zdravăn, apoi mai dăm un rapel de vreo zece metri, de amuzament. Adun coarda, dau jos colţarii şi ne pregătim de bălăureală.

Căutam fosta potecă marcată cu punct roşu, potecă ce ne scotea pe malul stîng al Puturoasei, vizavi de locul în care-mi lăsasem maşina. Zic „fosta” pentru că nu se mai vede nici urmă, majoritatea potecilor din zonă fiind lăsate de caprele cărora le vedeam urmele din belşug. Zona e fracturată bine de tot, iar la nici cinci minute de la ultimul marcaj pierdem urma şi aşa firavă a traseului marcat cîndva cu punct roşu. Nu mai fusesem niciodată pe partea sudică, iar schiţa făcută de Dinu Boghez era în telefon, care telefon era în maşină. Tot ce pot să spun e că, deşi utilă, e extrem de aproximativă. Traseul urmat de noi a fost cu totul altul, mult mai apropiat de muchie.

17_schita_sturii_puturoasei-capatanii-romania-natura

Schiţa lui Dinu Boghez (România Natură). Partea de sus a hărţii e orientată spre sud

După cum ziceam, am pierdut poteca prin frunze şi zăpadă, căutînd-o timp de cîteva minute bune mult prea jos, recunoscînd însă muchia pe care urcasem dinspre Şipotele Puturoasei în urmă cu vreo trei ani. Atunci, dacă în jos sigur nu-i, hai în sus. Bineînţeles, regăsim firul firav care ne scoate undeva mai la est de colţane. Ajungem în muchie, coborîm cîteva minute pe ea şi dăm într-un fantastic punct de belvedere din care se vede o frîntură din şoseaua de pe Valea Oltului, o dungă neagră de asfalt care răzbate printre albul din jur. Evident, pierdem iarăşi poteca, coborînd spre dreapta, înaintînd la inspiraţie printre căzături, ocolind boldanele pe unde se putea, într-o variaţie sus-jos şi cristiane stînga-dreapta prin măcelul de frunziş, zăpadă şi crengi.

De parcă nu eram destul de uzi, începuse iarăşi să plouă. Ne-am urcat vreo 7-8 metri pînă la o grotă de care am dat din întîmplare, lui Claudiu fiindu-i foame. Desigur, nici nu coborîm bine înapoi la potecă fiindcă aceasta dispare după cîţiva paşi. Deşi schiţa o arată aflîndu-se mult mai jos, intuiţia îmi spune să urc spre muchie, ţinînd stîncile cît mai aproape de mine. Pe una din stînci găsesc cîţiva milimetri de vopsea roşie, rămăşiţă a vechiului marcaj, mărturie a unui trecut uitat de vreme. Tocmai primiserăm confirmarea că ne aflăm pe drumul corect, din care nu se vedea nici fărîmă. Totuşi, la cîteva minute mai în faţă, ajungem din nou în muchie, iar poteca se transformă în bulevard, fiind clar vizibilă. Urcăm pe ultimele puncte de belvedere ale zilei, unul păstrîndu-l pentru la vară, iar de aici coborîm prin grohotiş către vale, ocolind copacii doborîţi de castorii care-şi fac veacul prin împrejurimi. După patru ore şi jumătate de mers am recuperat maşina lui Jacky, lăsată la Lotrişor, apoi ne-am dus să ne bălăcim şi să ne relaxăm la Aqua Park.

Ce mă atrage cel mai mult la munţi e sălbăticia, iar zona Vîlcii e plină de deluşoare care arată banal de la distanţă, pe care de jos le iei în rîs, ca apoi să-ţi rîdă în faţă. Locuri şi privelişti nebănuite, poteci puţin călcate, puţin ştiute, uitate. În lumea nebună în care trăim şi-n care omul îşi pune amprenta aproape peste tot, poate e mai bine să rămînă aşa.


Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s