Anuala cu dediţei

În decursul timpului, mai cu voie, mai fără voie, m-am plimbat prin munţi de tot felul, ajungînd să am preferinţe pentru anumite zone. Doabrele intră fără echivoc în categoria locurilor în care revin oricînd cu plăcere. Văzute de jos, din Brezoi, par nişte deluşoare uşor accesibile şi banale, uşor de trecut cu vederea, numai că rocile rezultate în urma a cine ştie ce cataclism geologic sînt extrem de înşelătoare şi au dat naştere unui veritabil labirint de văi şi muchii prin care e uşor să pierzi direcţia. Din punctul meu de vedere, nu te poţi rătăci dacă nu-ţi pasă unde te afli.

Fiind pieton pentru un număr de zile oarecare, am plecat spre Brezoix cu trenul, uitîndu-mă după alte poteci în cele două ore făcute între Sibiu şi Lotru, iar pe la zece înaintam leneş către crestele Doabrelor. V-am zis că par nişte deluşoare, dar nu sînt de luat în rîs. Încep extrem de brutal, cu un urcuş ţeapăn, de mi-a amestecat cuvintele în tigvă. Pînă să ajung la stîlpul de înaltă tensiune aveam convingerea că hipopotalamusul creşte în Africa, iar rinocerbul e un vertebrat bambifer. Mai aveam un pic şi-l înţelegeam pe Lorin Fortuna, ăla cu civilizaţiile hristoide agresionare civilizaţional, babuinizate neuniform. Bag nişte apă, poate-mi revin. Dăm dughenele jos, ne băgăm pînă la belvederea cu pin, tragem nişte poze, remarcăm că vremea e cam nasoleală şi că tovarăşii nori tind să se cam precipite în acţiuni.

Revenim în potecă, dînd de două lame locale, deghizate în capre în formă de ţapi, fără coarne. Din cele două rude mai retardate ale oilor, ăla maro părea cam tupeist, iar eu speram să nu-i vină idei, că eram pe partea cu prăpastia. S-a dovedit a-i durea în bască, amîndoi pozînd ţanţoşi, cu boturile fix în obiectivul lui Claudiu.

Parcă nu mai ajungeam odată sus, mi se scîrbise de urcat. Totuşi, după vreo oră de cînd plecaserăm de jos, ajungem la brîna care desparte două colţane. Anul trecut mai era o rădăcină pe care puteai pune talpa, acum era doar o stîncă spălată care se termina cam jos. Mult prea jos pentru o eventuală căzătură. Trec, ajutat de beţe, ajungem în şaua despărţitoare şi ocolim vîrfuleţul din dreapta pe o altă brîniţă pămîntoasă. Neatent, greşesc poteca bună şi mă trezesc pe marginea stîncii, cu Claudiu la vreo cinci metri sub mine. La vreo doi metri deasupra, agăţaţi de marginea stîncii, ditamai grămada de popîlnic. Scap de zona asta fracturată, ajung în poteca bună, iar în faţă începse spectacolul oferit de dediţei. Nu sînt cine ştie ce fan al florilor, dar păroşii ăştia au ceva aparte. Tot aici dau de un cunoscut virtual, Pab, un alt fan al zonelor neumblate, iar mai sus, pe vîrf, de încă doi cunoscuţi, Cristina şi Florin, veniţi pentru dediţei cu un grup, dar la o zi şi tocmai ce se puseseră la masă. Stăm un pic de vorbă, iau două gîturi din ţuica de Costeşti adusă de cineva din grup, ne salutăm şi-mi văd mai departe de drum cu Claudiu.

Ori de la teren, ori de la ţuică, în zece minute m-a rupt o foame… Ne oprim să mîncăm, după ce scotocisem prin împrejurimi după alte posibile rute de urcat sau coborît. Nu de alta, dar zona e plină de încuietori, iar nouă ne plac traseele de tip circuit, să nu ne întoarcem pe acelaşi drum, iar atunci e bine să ştii că dacă urci pe cutare ajungi în cutare. Terminăm de mîncat, începem să coborîm şi ne întîlnim cu stăpînul celor doi ţapi idioţi, plecaţi din turmă cu o zi înainte. Celălalt grup continuă pe marcaj, direct pe creste, noi ne vedem de treabă spre fundul văii, de unde urma să urcăm pe coama cu pini, către Domul Doabrelor.

Ajunşi lîngă firul apei, ceva mai sus de confluenţa a două văi, ne apucăm de ronţăit jir. A fost mult pînă am găsit două-trei seminţe, pe urmă nu mă mai puteam opri din mîncat. Raţa şi grăunţele, ce să-mi ceri? E extrem de bun la gust, aduce a combinaţie de nuci cu alune, fiind şi un pic fermentat peste iarnă. Nu se auzea nimic în afară de desfăcutul jirului şi a celor cîteva ciripitoare din jur. Tocmai cînd ziceam că ne pocnesc urechile de linişte, se aude un behăit de ied de undeva de pa muchia vecină. Nu l-am văzut, doar am rîs de capacitatea intelectuală a dumnealui.

Din fundul văii avem două opţiuni: dreapta, către creste, spre fostul triunghi roşu, sau stînga, pe coama cu pini. Am ales să mergem spre coamă, traseul fiind oarecum mai spectaculos. Claudiu mă întreabă de ce n-am luat-o direct prin dreapta şi mă face curios. Nu mă mai duc spre pini, ci spre namila de bolovan din dreapta mea, găsind repede o variantă comodă de urcat, nu foarte incitantă. Era mai frumos pe la pini.

La nici zece minute ajung pe boldanul chel de pe care se vede Domul Doabrelor în toată splendoarea alături de sălaşele uitate de timp, aflate peste vale. Bag cîteva poze, cobor, iar în loc să ocolim pintenul dintre noi şi Domul Doabrelor, Claudiu se bagă pe brîna expusă din stînga, ieşind fix sub Dom. Coborîrea se dovedeşte a fi facilă, auzim celălalt grup pe muchia din dreapta noastră, iar eu îmi aduc aminte că într-o tură anterioară văzusem un localnic cu caprele pe sus. Dacă tot nu ne grăbim, ce-ar fi să urcăm pe Dom? Aşa facem.

Lăsăm animalele în potecă şi ne îndreptăm spre vîrf printr-o pădurice tînără de pini, pe un versant plin de muşchi, ca-n basme. În nici cinci minute sîntem în vîrful Domului şi avem parte de o surpriză. Pare masiv, butucănos şi inabordabil, dar ajunşi călare pe el remarcăm că e o lamă de piatră ca majoritatea frăţiorilor din împrejurimi. Nici vorbă de loc plat, doar o custură acoperită cu vegetaţie pe est şi prăpăstios şi chel pe toate celelalte laturi, iar privelişea e absolut fabuloasă.

Revenim în şa la rucsacii lăsaţi de izbelişte, dar nu ne mai întoarcem în potecă, ci ocolim prin stînga, o variantă care presupunea mai mult lăstăriş şi mai puţină coborîre. Încă vreo zece minute şi gata, am ajuns la casa lui Todorof, care avea un bilet legat pe lacătul de la uşă: „Atenţie! Zonă monitorizată video, cameră ascunsă!”, informaţie care ne-a umflat rîsul. Casa e în mijlocul pădurii, fără curent electric sau apă, deci? Cu ce funcţiona camera aia, pe bază de rugăciuni? Încă rînjind, scot chestiile de prin rucsac şi plecăm după apă la un izvor aflat la vreo zece minute distanţă. Cu sticlele noastre şi încă vreo două sau trei culese de pe prispa casei aveam în jur de opt litri de apă, arhisuficienţi pentru tot ce aveam de gătit, ceaiuri şi de băut pentru a doua zi.

Claudiu nu-şi mai luase hamacul, bazîndu-se pe cortul meu, lăsat acasă. Am zis că, dacă tot facem o tură la caterincă, să dormim pe prispă, unde ştiam că încap doi inşi. Încăpeau, dar era loc cam de un izopren, celălalt avînd loc printre şi peste gunoaiele adunate într-un colţ. Mai în glumă, mai în serios, Claudiu vede coteţul găinilor sub prispa casei şi zice că ar fi mişto de dormit înăuntru. Raţă, coteţ… Aţi prins aluzia. Arunc un ochi şi mă gîndesc: dacă am dormit în grajd, de ce n-aş dormi şi-n coteţ? Loc era destul, nu m-aş fi bătut nici vîntul, aşa că n-am mai stat pe gînduri şi mi-am amenajat pătuţul cuibarul. Alte raţe nu ştiu să fi stat înăuntru, deci ar fi o premieră.

Cu patul şi cuibarul amenajate, nu ne-a rămas decît să facem focul, să mîncăm şi să topim bruma de ţuică avută la îndemînă. Ochisem nişte pruni uscaţi prin fosta livadă, iar cu coaja de mesteacăn culeasă dinspre izvor am făcut un foculeţ micuţ, cît să vedem o văpaie şi să ne mai încălzim după şase ore de mers. Hai să facm cîte o supă. Scot ustensilele şi unul din cele două plicuri. Caludiu:

– Raţă, ce dracu’ faci cu plicul ăla, bă? E pentru patru inşi!

– Nu, mă, e o porţie. Unde ai văzut tu că e pentru patru?

– Vezi că scrie pe el.

Mă uit. Nu scria numărul de porţii, scria: „Maggi, Secretul gustului, Găină”. Prostul familiei nu-şi luase supă, ci condimente pentru supă. Oricum, supa o iau mai mult pentru a mă încălzi, de foame-mi ţine fix cît apa caldă. Drept urmare, abuzez conserva de fasole, ceapa şi slănina. Mîncarea stătea bine la burtică, palinca devenise istorie, ceaiurile se duseseră de mult pe gît, burniţa de afară parcă se mai înteţise şi, cum niciunul n-avea chef de stat pînă la miezul nopţii în ploaie şi frig, ne-am culcat ca găinile, pe la opt fără ceva.

M-am trezit extrem de relaxat şi leşinat de cald. Cînd mă uit la ceas… unu fără douăzeci. Somn nu-mi mai era deloc, Claudiu mă lua la mişto c-a venit vulpea, ce să fac? Dau o băşină în semn de mulţumire şi mă întorc pe partea cealaltă, nepăsător, iar ăsta se foieşte pe sus şi-mi vîră o porţie de fîneaţă expirată în felinare. Bag rîtu-n sac ca să nu-mi mai pice jeguri în ochi, de la mişcarea bruscă mai spulber una, scot rîtu’ afară din sacul gazat ca la Verdun, dau ochii peste cap şi adorm la loc leşin pînă pe la cinci dimineaţa, cînd mi-a pierit orice urmă de somn. N-am ieşit din sac pînă pe la şapte, de lene şi de frica vulpii.

În timp ce puneam la fiert ultima tranşă de lămîiţă, ne gîndeam pe unde să ne întoarcem. Pusesem ochii pe continuarea crestei dinspre Ţurţudan spre Valea Oltului şi aveam de gînd să ne abatem pe acolo, eu avînd trenuri la cinci şi la şase, deci timp de scotoceală era berechet. Cum burniţa de peste noapte nămolise terenul, traseul de întoarcere a rămas muchia care pleca paralel cu poteca marcată. Nici nu coboram ca să avem ce urca la loc, şi vedeam şi mai multe chestii pe drum. Cu toate astea, am ocolit primul punct de belvedere. Ceva mai jos, unde răsare o lespede în mijlocul pădurii, dăm de locul în care coborîsem anul trecut în firul Doabrei Mari. La vreo două sau trei şei distanţă, Claudiu îmi arată pe unde bălăurise el. Mă uit la vale, mă uit la ce aveam de urcat în faţă…

– Ce, Raţă, te bate vreun gînd?

În cinci secunde renunţam complet la traseu şi ne coboram către Valea Zîmbrului prin frunziş pînă la genunchi, printre doi monştri de stîncă, interminabili. Începuse iarăşi ploaia, dar parcă nu era chiar atît de zdravănă încît să ia naştere torenţi, mai ales că valea e îngustă, fără prea multe locuri de retragere, cu marmite mai mari sau mai mici şi vreo trei săritori. Ultima e destul de ţeapănă, iar poteca de ocol are forma unei brîne late cît o talpă de boncanc, suspendată la vreo douăzeci de metri de fundul văii, pe un teren care inspiră orice altceva decît încredere. În plus, mai are şi o spălătură mişto chiar către sfîrşit.

Ajunşi din nou în firul văii, dăm de primele urme de civilizaţie: peturi, pungi de napolitane, pachete de ţigări etc. Nu mai avem mult de mers, lucru care ni se confirmă după cîteva minute distanţă, cînd ne trezim cu Melcii Doabrelor (aka Coaiele Zîmbrului) în dreapta noastră, ţara lui Sfarmă-Piatră şi Strîmbă-Lemne. Dacă vreţi să ştiţi de ce, faceţi o vizită prin zonă.

Mă uit la ceas şi văd că e 9:45. Mai era un tren pe la 10:06 pe care probabil că aş fi putut să-l prind dacă-i băgam un trap, dar n-aveam chef de grabă. L-am lăsat în mă-sa de tren, alegîndu-l pe următorul, de la 11:00, mult înainte de pronosticul meu. De altfel, tot pe altă dată a rămas continuarea muchiei, cu rucsac uşor şi la o zi. Cînd? Nu ştiu, vom vedea. Pînă atunci să-mi repar şi eu bicicleta.


Poze: https://goo.gl/photos/ZKtkyGjsTPb2FYH39

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
6 comentarii la “Anuala cu dediţei
  1. Dragos spune:

    Ca de obicei, fain . Nu pot vedea pozele. Cum ai ramas pieton ? Asa ai vrut tu sau…intamplarea ?

  2. ratza spune:

    Am rămas pieton în urma unei depăşiri idioate. Eu am fost de vină, nu Poliţia. :)

  3. Dragos spune:

    Aha. Inseamna ca a fost lucru manual. Adica ce face omul cu mana lui. Pozele de la Anuala cu deditei nu pot sa le vad. Multumesc.

  4. ratza spune:

    Ar trebui să meargă pozele.

  5. Victor Anica spune:

    ai ramas pieton pentru ca ai fost atacat energetic de balaurieni si arahnido-tarantulari, iar animatorul tau existential a fost contaminat in proces

  6. ratza spune:

    Declin expunerea incorectă a motivului şi concluzionez că am fost subiectul unei diversiuni agresionare ale civilizaţiei babuinizatoare hristoide.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s