M-cum? MTB!

Circulă vorbe prin tîrg cum că MTB e o prescurtare de la Mountain Bike şi că un concurs cu biciclete de MTB ar trebui să fie purtat pe munte, nu pe plat. Ei bine, evenimentul Cozia MTB, aflat la a şasea ediţie, a surprins participanţii cu un traseu complet nou, aflat pe partea dreaptă a Oltului, în zona de vest a munţilor Căpăţînii. Şi cînd zic „munte”, mă refer la munte în cel mai propriu sens al cuvîntului: urcări şi coborîri zdravene, poteci înguste prin pădure şi un peisaj absolut fantastic, cunoscut mie din incursiunile făcute prin zonă la bocanc.

M-am dus la înscrieri vineri seara, ca să dau o mînă de ajutor organizatorilor, practic prietenii cu care merg cu bicicleta prin te miri ce locuri, o mînă de oameni care au reuşit să pună cap la cap bucăţele din timpul lor liber astfel încît să rezulte un concurs deosebit şi care mie mi-a mers la inimă. Gîndiţi-vă că organizarea implică o grămadă de detalii, de la căutatul drumurilor şi potecilor (Simine, mulţumesc pentru cei 400km făcuţi pe jos şi dracu’ mai ştie cîţi pe bicicletă), la curăţarea lor (tăiat crengi, greblat, mutat buşteni, făcut scări, marcat etc), la căutat sponsori şi implicarea autorităţilor (de exemplu, aţi încercat vreunul să obţineţi autorizaţie pentru închiderea traficului pe DN7, una dintre cele mai aglomerate şosele din ţară?), pînă la atragerea participanţilor şi încercarea de a mulţumi pe cît mai mulţi dintre ei. După cum spuneam, am juns la înscrieri vineri pe la şapte şi am plecat spre casă pe aproape de miezul nopţii, după mai bine de patru ore de mutat garduri, asamblat standurile pentru biciclete şi montat cortul într-o veselie generală, tipică grupului.

Sîmbătă dimineaţa, pe la şase şi ceva, am făcut ochi şi mă simţeam destul de în formă. Înscris la tura scurtă, 32km şi vreo 1500m de diferenţă de nivel, ca să nu mai am probleme pe traseu şi să mi se facă rău din te miri ce, am decis să nu mai mănînc nimic. M-am limitat la un litru de apă de la un izvor meseriaş din zona mea de baştină, destul de cunoscut pentru cît de bine ţine de sete, am băgat şi-n bidon, iar pe la şapte şi ceva mă aflam din nou în Călimăneşti, bînd o cafea şi dînd sporadic cîte o mînă de ajutor pe unde mai era nevoie.

Pe la zece fără ceva, concurenţii se adună la linia de start, iar la 10:00 pleacă cei de la tura lungă, urmaţi de noi, cei de la tura scurtă. După vreo doi kilometri de asfalt virăm la stînga, către prima şi cea mai lungă căţărare a zilei, pînă foarte aproape de vîrful Roştea. Deşi lung de vreo opt kilometri, drumul e cu pietriş şi are înclinaţia destul de constantă, aşa că mi-am văzut de ritmul meu timp de vreo jumătate de oră, alături de Titus, pînă mi-a paralizat piciorul drept din cauza şeii puse strîmb. M-am dat jos de vreo două ori s-o ajustez, iar cînd mai aveam vreo cîteva sute de metri pînă la primul punct de alimentare am simţit că rămîn fără vlagă şi m-am dat jos să barbotez un Snickers.

Termin de împins, îmi revine vlaga, iar la punctul de alimentare uit să opresc şi să beau nişte apă, ducîndu-mă de nebun spre dreapta, către tura lungă. Uitasem complet că aici se despărţeau traseele, noroc cu Mr Johan Peterson, cunoscut în grup ca Ioan Petrescu, care-mi atrage atenţia:

– Băi, bestie, un’ te duci? Fă stînga încoa’!

– Să trăiţi! Bagă şi mie un pahar de apă peste izotonic.

Sînt servit, recapăt funcţiile cognitive rătăcite prin pietriş, apoi mă îndrept către direcţia bună. Drumul se transformă într-o bijuterie de single-trail virajat, apoi se dezlănţuie într-o coborîre sănătoasă către mînăstirea Frăsinei. Sărea Marghioala de cur în toate direcţiile, doar roata din faţă ce mai păstra cît de cît ceva contract cu solul. I-am dat de i-am rupt ficaţii, cît pe-aci să ratez virajul la stînga, către prima secţiune de împins, probabil şi singura pentru cei mai buni. Arăta astfel:

CoziaMTB_push

Ia de împinge! (fotografie realizată de DămPedale)

După vreo 80m de împins ajung în drum şi încep să cobor precaut pe pietriş, nici prea tare, nici prea încet. Nu ştiu dacă am depăşit mai mult de doi concurenţi, trecînd în faţă cînd eu, cînd Ovidiu, pe secţiunea vălurită dintre Frăsinei şi al doilea punct de alimentare, cel de la kilometrul 20. Aici n-am mai oprit, ci am zburat la propriu peste un cap de pod, forjînd-o zdravăn pe Marghioala pe începutul urcării de cinci kilometri, mai dificilă decît prima din cauza pantei mai accentuate şi a terenului mai bolovănos. Uitasem complet că nu mai am apă, aşa că am oprit la o cascadă din dreapta să-mi umplu bidonul golit cu aproape 15km în urmă. V-am zis că izborul de unde luasem apă dimineaţa e şmecher.

Căţărarea asta mi-a plăcut cel mai mult. Drumul forestier urcă din nou către Roştea, dar pe o vale de gresii, prin care pîrîul Căldările a săpat maiestuos nişte formaţiuni incredibile, de-mi venea să-l las în mă-sa de concurs şi să mă arunc în toate marmitele pe care le vedeam.

Spre capătul urcării m-au lăsat iarăşi puterile şi am desfăcut al doilea Snickers, împingînd 15 kile de bicicletă şi vreo şase de nămol adunat pe roţi. Ajunşi în vîrf, sîntem informaţi că urmează cinci kilometri de coborîre. Ieşim din drum în dreapta, pe un alt single-trail care mi-a plăcut la nebunie. Zburam printre rădăcini şi pe lîngă copaci cu părere de rău că nu apuc să mă bucur de peisajul care trecea cu viteză pe lînă mine, la un moment dat muchia îngustîndu-se la doar cîţiva metri. Mi-am luat vreo două trînte la viteză mică, una cînd am alunecat coborînd pe lîngă biclă, iar a doua la vreo zece metri mai în faţă, cînd abia mă urcasem iar pe ea şi mi-a fugit roata din faţă pe o creangă.

Făcusem vreo două ore jumate pînă în vîrf şi credeam că din Groşetu va fi exclusiv coborîre pînă la finiş. Trăgeam speranţa că termin traseul în sub trei ore, chestie pe care mi-o propusesem la start. Nici vorbă! Muchia dealului Călimăneşti e ondulată, o succesiune de urcări şi coborîri scurte, dar abrupte, iar nămolul dă semne că face ochi de sub frunze. Schimbătorul de la foi rămăsese blocat pe mijloc, iar cel spate nu mai urca pe cel mai mare pinion, aşa că-n cîteva minute mi-am pierdut funcţia respiratorie şi a trebuit să mă dau jos şi să împing pe aproape toate urcuşurile. Ăştia ne-au tras în piept, zic, au pus traseul în mile maritime, nu în kilometri. Îmi aduc aminte de vorba lui Tavi: „fir-ai a dracu’ Românie, cu relieful tău, nu puteai fi numa’ şes?”, concomitent cu ideea că pentru şes există Prima Evadare. Emoţii amestecate, ca în bancul ăla cu „zi-le şi tu intercalat”.

Cu chiu, cu vai, ajung la ultimul kilometru după vreo trei sfetruri de oră. Ei bine, kilometrul ăsta era o coborîre care mi s-a părut destul de tehnică. Poteca devine o ravenă cu frunze şi nămol fix pe mijloc, unica zonă prin care puteai coborî pe bicicletă cu o oarecare aderenţă, cu o înclinaţie de aveam impresia că vin în cap. Roţile mi se umplu de pămînt şi pierd aderenţa aia oarecare. Soluţii erau două, să mă dau jos de pe bicicletă sau să măresc viteza ca să se cureţe anvelopele. Parcă i-aş da mai tare, dar dacă mă curăţ şi eu odată cu roţile? Am ales-o pe a doua. Băi, oamenilor, îmi iau degetele de pe frîne… În secunda imediat următoare au început să sară plotoage în toate direcţiile, zburau hălci de pămînt de pe roata spate peste cască. Mi s-au bubucat ochii şi nu eram prea sigur dacă noroiul dintre mine şi şa e de pe roţi sau producţie proprie. Cred totuşi că era de la roţi, că aveam sfincterele sudate.

 

Ultimii 50 de metri (fotografii făcute de Supercargo)

Se termină coborîrea şi ajung pe asfalt, trecînd linia de finiş după 33km şi 3:40:55 (medie sub cei 10km/h propuşi), locul 90/222 la general şi 31/80 la categorie (nesperat, în prima jumătate). Eram rupt de oboseală şi mă felicitam că nu m-am băgat iar la tura lungă, fiindcă cel mai probabil coboram în Olăneşti şi mă duceam acasă cu autobuzul.

Ca orice moment frumos, parcă nu-mi venea să cred că s-a terminat. Stăteam cu un Ciuc Radler în bot, trîntit în iarbă, povestind şi rîzînd cu dezaxaţii din grup. Abia după vreo oră m-am ridicat de acolo, plecînd cu George să dăm jos de pe noi amestecul de săruri şi minerale adunate de pe traseu. Trec de la spandex la bumbac, iar Kam mă însărcinează cu fotografiatul celor care treceau linia de sosire. Probabil că-i păream odihnit, chit că mă cam punea în genunchi camera aia foto.

Vita

Vita încălţată care a scris mizeriile astea

Cum stăteam eu pe post de fotograf, pe Cozia se adună o namilă de nor, mai negru decît viitorul României. Începea să-mi fie milă de concurenţii încă aflaţi pe traseu şi care urmau să se bucure de beneficiile aduse de nămolul din staţiune fără voia lor. Nu apuc să casc gura să zic că începe să picure, că i-a dat un potop de-am zis că ne mută cu tot cu cort de acolo. Cred totuşi că ultimii concurenţi au fost ceva mai motivaţi, fiindcă începuseră să apară la intervale din ce în ce mai scurte unii de alţii, pînă cînd au ajuns toţi, iar lumea s-a mutat către scenă pentru premiere.

Pentru prima dată de cînd merg eu la concursuri, la premiere au lipsit cîteva persoane de pe podium, iar la juniori a avut loc un incident cauzat de ceva neînţelegeri legate de locul ocupat. Atitudinea respectivului mi s-a părut extrem de nesportivă, contestînd locul în timpul festivităţii, deşi avusese mai bine de trei ore la dispoziţie s-o facă. De altfel, tot respectivul e cauza pentru care rezultatele oficiale au apărut abia astăzi.

Gata festivitatea, mă duc să bag la maţ nişte cărniţă la ceaun, termin o tabletă de glucoză şi încă un Radlser, apoi îmi iau rămas bun de la grup şi mă îndrept către casă, mulţumit de cum îmi petrecusem ziua şi realmente încîntat de traseu.

Jos pălăria, băi, Orgnizatorilor! Ne vedem şi la anu’.

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Ţoaclă

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s