Călare pe munte (II)

Ieri ar fi trebuit să fiu prin Latoriţa, la tura anuală de bujor, călare pe bicicletă. „Ar fi trebuit” fiindcă am renunţat din cauza prognozei nu prea îmbietoare şi a traseului din imaginea de mai jos, propus vineri de Marius pentru sîmbătă, cîn vremea părea mai decentă. Aşadar, am renunţat la tura de bujor de duminică în favoarea ăsteia.

10jun2017

Traseul: Voineasa – Buceci – Voineşiţa – Sterpu – Dealul Negru – Priboiasa – Păscoaia

Cred că e a doua sau a treia oară cînd trasez ruta de urmărit în Google Earth în scopul de a avea un track care să mă scoată la liman. Era necesar, avînd în vedere păienjenişul de drumuri forestiere care se îneacă prin exploatări şi se termină la dracu-n praznic, parcă n-aş urca la faţa locului doar ca să caut altă variantă. Chiar şi aşa, cînd mă uit la poza asta, mă gîndesc cu cîtă uşurinţă l-am desenat vineri, cît de frumos părea el pe hartă şi cum era să ne extirpe plămînii.

Sîmbătă dimineaţa, pe la şase şi ceva, trezit de lumina de afară, m-am apucat să-mi adun catrafusele, am înfipt-o pe Marghioala în suport şi am plecat relaxat către Păscoaia, de unde urma să-i culeg pe Boss şi pe Marius. Iniţial crezusem că urcăm pe Păscoaia şi ne întoarcem pe la Voineasa, adică aproape 90km de pedalat, dar Marius a zis să urcăm pe Voineşiţa şi să coborîm pe Păscoaia, scutind 30km de asfalt. Mie mi-era indiferent, aşa că am demontat roţile de la ţoacle, să fie sarcina mai mică pe haion, iar pe Patricia am luat-o cu noi pe post de şofer, să-mi ducă maşina la Păscoaia.

Ajungem în Voineasa, Patricia îşi vede de treburi, iar noi ne proptim la o cafea pe terasă la Dalia, să ne trezim şi să avem ceva mai multă vlagă. Vremea era perfectă. Soare, nu foarte cald, un strop de adiere. Numai bună de pedalat, doar că după ce terminăm cafelele şi intrăm pe Valea Voineşiţa dăm de umbră. Şi era răcoare d-aia bună, de-am făcut sfîrcurile tari ca bilele de rulment. Celelalte bile s-au retras. Măresc un pic ritmul de pedalat împreună cu Boss, pierzîndu-l pe Marius din vedere, rămas să se certe cu ăia de la Fan Courier. Ne ajunge din urmă şi continuăm relativ grupaţi, admirînd frumuseţea văii pe care o străbăteam agale.

Pînă la intersecţia cu drumul spre Jidoaia nu e cine ştie ce urcuş, drumul e în stare bună, dar de acolo situaţia se cam schimbă. Panta creşte simţitor şi, pe la kilometrul 17, drumul  care iese la Sadu (judeţean, apropo) începe să fie denivelat, plin de rigole şi bolovăniş. Ăştia doi s-au dat jos de pe biciclete, eu m-am încăpăţînat să rămîn în şa pînă în creastă, în ciuda înclinaţiei. Am tras de pedalele alea nenorocite cît am putut şi, în afară de cîteva locuri în care am oprit din cauza pierderii echilibrului, am tot pedalat pînă sus.

Cu vreo trei kilometri înainte de a ajunge în Curmătura Buceciu, chiar după ce treceam pe sub linia de înaltă tensiune care urcă de la Jidoaia, ne-am oprit la o pauză lîngă o cabană aflată aproape de drum. Cum făceam noi poze în toate părţile, am auzit foarte aproape un boncănit de căprior, iar după cîteva secunde a ţîşnit o căprioară pe lîngă noi, traversînd drumul şi ducîndu-se în pădure, către Plaiul Clăbucetului. Tupeistă, se uita la noi. La cîţiva metri de noi, în direcţia opusă, se afla ţapul. Ăsta, mai fricos, s-a cărat spre vale de cum a dat ochii cu noi, către Jidoaia. Spre est răsărea căpăţîna cheală a Sterpului şi vedeam cît mai e de mers.

Din fericire, panta s-a mai domolit, dar s-a umplut de nisip, de parcă-mi punea cineva frînă cînd pedalam. Traversăm Jidoaia, filmîndu-l pe Marius în expectativă, sperînd să cadă în rîu. N-am avut noroc, e maestru la traversat pîraie. Nu mult mai în faţă găsim două marcaje triunghi albastru, rupte de timp, iar ultima jumătate de kilometru e brutală şi mă stoarce de vlagă. Răsuflu uşurat cînd ajung în creasta principală a munţilor Lotrului şi dau de banda roşie, marcaj care-i străbate dintr-un cap în altul, din Tărtărău pînă în Rîul Vadului. Începuse să bată vîntul, lui Boss îi venise foame, aşa că ne-am oprit la marginea pădurii, lîngă un molid, să-şi molfăie ăsta sandvişul.

Intrăm în pădure constatăm că traseul era într-o coborîre domoală care ne cam speria. Tot ce se ducea în jos trebuia apoi urcat, ori noi mai aveam o grămadă pînă pe Voineşiţa şi mai apoi pe Sterpu. Pînă una-alta, să ne bucurăm de coborîrea care se termină într-o poiană. Drumul pe care am venit pînă aici coteşte către nord, continuînd pe curbă de nivel spre stîna de sub Voineşiţa, iar Boss e tentat să se ducă pe acolo. Strig la el, descalec, îi arăt şleaurile care se duc drept în sus prin pădure şi rînjesc mieros: p-aci! Dă-i şi împinge! În afară de cîteva porţiuni scurte, sub o sută de metri adunaţi, pe care am putut pedala, am împins bicicletele la deal pe o potecă superbă. Probabil că cineva cu condiţie fizică bună şi obişnuit cu căţărările mai tehnice poate urca fără probleme. În orice caz, deşi e extrem de frumoasă, mie mi s-a părut imposibilă de urcat în şa la cît eram de rupt.

Scăpăm de porţiunea asta şi dăm într-o rarişte cu o intersecţie de drumuri. Cel pe care veniserăm continuă spre sud către stîna Buceciul de Sus şi – probabil – spre Jidoaia, iar al nostru în direcţia opusă, în unghi ascuţit, iarăşi în coborîre, dînd într-o altă poieniţă după vreo juma’ de kilometru. De la 2-3 metri de mine, din iarbă, zboară o ditamai găinuşa-de-munte, speriindu-mă zdravăn. În sus, pe unde vedeam marcajul, drumul devine potecă şi începem să împingem rablele din nou, prilej pentru Marius să-şi aducă aminte de o tură cu coburi în care a rămas fără vlagă din cauza fierului tîrît pe muşuroaiele de iarbă spre Negovanu.

Suta de metri care ne despărţea pe verticală de Vîrful Voineşiţa a trecut destul de greu, poteca fiind plină de rădăcini, pietre şi pămînt alunecos. Peisajul se deschide pînă la urmă, ajungem pe vîrf şi ne apucăm de pozat. De jur împrejur avem vizibilitate către o grămadă de munţi: Cindrel, Făgăraş vest, Căpăţînii, Parîng şi, desigur, Lotrului. Răsar o droaie de drumuri pretabile de bicicletă, din toate direcţiile, de mi-au trăznit o grămadă de idei de ture în cap.

Veselia nu durează prea mult. Sterpu, pe care-l vedeam atît de aproape, începea să ne cam sperie. Banda roşie trece direct peste el, dar una e să mergi cu rucsacul în spate şi alta e să împingi o troacă de 15 kile prin bolovăniş de toate dimensiunile, pe o potecă abruptă, lată de două palme, luînd mulajul pedalelor în tibii şi glezne. Am obosit destul de repede şi am mai tras o pauză de halit după vîrful Cocăcii, ocolindu-l pe sud. Privind în spate, nu mică ne e mirarea să vedem un alt grup de patru ciclişti care veneau spre noi. Urcaseră pe Lotrioara şi continuau pe creastă pînă în Rîu Vadului. Mult mai în formă şi mai tehnici ca noi, urcau pedalînd pe unde se putea, confirmîndu-mi părerea avută cu cîteva ore în urmă, pe bucata din apropierea Buceciului. A urmat un scurt schimb de mirări reciproce, arătat traseul pe hartă, apoi şi-au văzut de drum, urcînd direct pe Sterpu.

Poate că ar fi trebuit să facem şi noi la fel, dar mă speria gîndul că am de împins încă vreo 200m, cînd puteam să-i dăm ocol pe curbă de nivel. Drept urmare, am evitat vîrful, ţinînd traseul desenat cu o zi în urmă, care pînă aici se dovedise a fi corect pînă la ultimul metru. Nu că aş vrea să mă laud, dar pînă şi Marius a recunoscut că m-am întrecut pe mine cu tehnicile de orientare moderne. Oricum, aveam la mine triada clasică preventiv, nu mă bazez eu pe bateria telefonului, plus că mi-am mai luat o gherlă acum cîţiva ani, la traversarea Comanca – Valea lui Stan.

Ocolul dat pe curba de nivel a fost jale. JA-LE! În cracii goi printre crengi de ienupăr la nivelul gleznei, printre bolovani, printre stînci, prin grohotiş, ne-a luat aproape două ore să ajungem în Dealul Negru. Fiindcă mai era de urcat un mic vîrfuleţ, o dîlmă din plai, am continuat prin mizeria aia de vegetaţie sinistră tot pe curbă de nivel în loc să urmăm traseul de GPS, cotind spre muchie doar cu puţin înainte de Vîrful Negru. Urma exclusiv coborîre pînă la Păscoaia, pe Valea Priboiasa. Sătul de împins, am vîrît-o pe Marghioala între craci şi i-am dat la vale pînă în drumul de la stînă.

În timp ce ne regrupam şi ne înţoleam din pricina faptului că se lăsase răcoare şi nu mai depuneam efort pe coborîre, auzim zgomot de motoare. Erau doi cehi veniţi în România de o săptămînă, cazaţi în Malaia, care luaseră la rînd toate muchiile posibile de prin zonă. Ne-au spus că drumul de la stînă spre stînga e foarte bun, şi că am putea merge pe acolo. L-am refuzat politicos, explicîndu-i pe hartă care ne e ruta, ne-am salutat şi au luat-o la vale. După cîteva minute am urmat noi.

Mi se părea mie că drumul pare puţin cam abrupţel. Mă nene, pînă mai jos de stînă, în nici doi kilometri, cu toată furca mea simpatică: mi-au paralizat antebraţele. Am strîns din sfinctere cu atîta ură de-am zis că le crăp. N-am avut ochii atît de crăcănaţi în viaţa mea. Dar nici nu m-am dat jos pînă la intrarea în pădure! Cît am stat să îl aşteptăm pe Marius, care cobora pe lîngă, îmi tremurau mîinile ca la bolnavii de Parkinson.

Ne regrupăm şi o iau din nou înainte, pe urmele lăsate de cehi, ieşind lîngă două stîne părăsite. Îmi dau seama că nu e bine şi că tre’ să ne întoarcem către drumul pe care-l văzusem coborînd spre stînga. Da, din intersecţia de la un kilometru din spate, că dacă ne ducem la vale ieşim la mama dracului, în Valea Măceşului, şi ne săturăm de asfalt. Hai să împingem iar…

După vreo sută de metri, Boss vede un drum care o tăia în dreapta către direcţia bună, printr-o fostă exploatare. Îmi aduc aminte de spusele Sihastrului Cibernetic: „dacă există vreun loc în care să nu cauţi o potecă, ăla e o exploatare”. Decid totuşi să riscăm şi coborîm printr-o văgăună vai de mama ei, că nu pot numi „drum” chestia aia, mai înclinată decît mine beat, dar care scutea cel puţin douăzeci de minute de împins. Într-adevăr, puţin mai jos întîlnim „drumul” corect, doar că ăsta era şi mai rău decît ce găsisem prin exploatare: abrupt, cumplit de abrupt, plin de pietre instabile, rădăcini şi crengi. Poate era mai bine dacă-i ascultam pe cehi, dar nu se mai întoarce nici dracu înapoi.

Dau de o bucată care părea mai accesibilă şi mă urc în şa, în tentativa de a coborî călare. Mi-am încercat eu norocul pe alocuri, dar într-una din curbe era s-o muşc grav. Pînă în curba respectivă mai era cum era, însă imediat după dumneaei nu mai stătea piatră pe piatră, înclinaţia creştea amarnic, aderenţă ioc, echilibru aşişderea, iar ca să evit o căzătură şi să-mi menţin cadavrul intact a trebuit să iau un pic de viteză, să urc un dîmb fix în buza prăpastiei fără să zbor prin copacii decoriferi din ea, apoi să revin în mijlocul drumului ravenei şi să încerc să mă opresc. Abia am reuşit să-mi scot picioarele din pedalele pline de pămînt fără să-mi spulber ţeasta în măcelul ăla geologic. Deşi nu aveam mai mult de 8-10km/h, m-am oprit cu greu,  în peste 50m. M-am calmat şi am luat-o uşurel, pe lîngă bicicletă, elegant ca o balerină spartă. Nu prea mă panichez pe coborîri, dar asta mi-a dat palpitaţii.

După vreo doi kilometri de coborît agale pe lîngă Marghioala, probabil fericită că a scăpat de boul de pe ea, drumul se îmbunătăţeşte dramatic. Urc iarăşi, cobor ca un maniac pînă pe o bucată plană, să-i aştept pe ăştia doi, pîrlim cîte-o ţigară, încă o talpă pînă la canton, iar de acolo coborîre relaxată pînă în Păscoaia, pe cel mai mişto macadam pe care am fost vreodată. Neted, cu înclinaţie destul de mare cît să prinzi ceva viteză, suficient de mică pentru a nu avea nevoie de frînă. De altfel, toată Valea Priboiasa arată fantastic, mai mişto decît Voineşiţa şi Jariştea adunate la un loc.

După 60 km (din care 10km pe lîngă, 8 la deal şi 2 la vale) şi 9 ore în cap de cînd plecaserăm din Voineasa (6:30 timp de pedalat/împins), ajungem la cabana chiaburului. Patricia ne aştepta de ceva timp cu mîncarea făcută, fiindcă Marius avusese o estimare extrem de optimistă a timpului necesar. Chiar credea că prinde meciul Simonei Halep de la 16:00, ori acum era 18:20. Rupt de foame, am mîncat o tocană de cartofi cu mărar pus fără regrete, aşa cum ar trebui să fie orice tocană, de m-am lins pe degete, iar la 19:30 mi-am luat roiul către Sibiu, să nu prind bariera pusă la ieşirea din vale.

Deşi m-a uns pe suflet plimbărica asta, nu cred că mai pun vreo roată pe acolo în viitorul foarte apropiat. Adică traseul ăsta sigur nu-l mai repet curînd, n-am mai împins atît de mult din tura cu Robu, tot în Lotrului. Avea dreptate Ion Lera, munţii Lotrului încep repede şi se termină cam brusc. Exceptînd buşeala pe care mi-a tras-o ieri în parc (pe asfalt, la 10km/h), Marghioala s-a comportat admirabil şi chiar dacă pare obeză pe lîngă slăbănoagele actuale de 8-10kg, mie rămîne un companion drag şi de încredere. Marghioalo! Eşti bună, fă, dă-te dreacu’!


Pozele din tură: https://goo.gl/photos/qGwrFVfaVUSJBf9w6

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Ţoaclă
2 comentarii la “Călare pe munte (II)
  1. „Munţii Lotrului încep repede şi se termină cam brusc.” – Ion Lera, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai acestor munti, cel mai bun cunoscator al zonei Robu – Murgasu – Danu – Veveretu si chiar singurul cunoscator al Vaii lui Iacob :)

  2. ratza spune:

    Mamă, ce ne-a mai alergat în tura aia!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: