Păţanii cicliste

mtb-crash-img1

Vorbeam aseară cu frati-miu pe Facebook în urma căzăturii luate în parc (detalii mai jos) şi încercam să ne aduceam aminte de toate trîntele pe care mi le-am luat în cariera de ciclist amator.

Un pic de istorie

Prima bicicletă pe care am avut-o vreodată era una mică, cu anvelope de cauciuc plin, fără cameră, o singură viteză, pinionul fixat permanent de butuc. Era criminală la pedalat şi frînat, dar ţin minte că-n fiecare an aşteptam primăvara, să merg cu ea pe iarbă. Momentul ăla devenea un eveniment în toată regula, abia aşteptam să treacă iarna şi să vină primăvara, să merg cu ea. Mă fascina modul în care simţeam pămîntul moale sub roţi, iubeam aerul ăla curat dintre dealuri, mai ales după ploaie… Sînt mulţi ani de atunci, cred că aproape treizeci. Dragostea asta de natură e unul dintre puţinele lucruri care nu s-au schimbat la mine în acest răstimp. Am devenit mai ciufut, mai pretenţios, mai orgolios şi mai intolerant. Mă uit uneori cu ciudă la proprii-mi copii, simţind că nu mai pot fi ca ei şi jinduind după anii ăia în care totul mi se părea nou, cînd orice era o experienţă şi mă bucuram de viaţă fără griji.

Da’ ho, că subiectul era altu’. Bicicleta respectivă a răposat prin clasele primare, iar printr-a IX-a am descoperit semicursiera lu’ taică-miu, uitată printr-o dugheană în care ţineam lemnele pentru iarnă. Abia ajungeam la pedale şi nu înţelegeam de ce dracu i se spune bicicletă de curse, cînd mergea ca un cur. Avea 4 viteze, din care doar una funcţională, că nu ştiam cum se schimbă. Pe urmă am remarcat maneta pe cadru, odihnească-se-n pace şi aia. Săara megea prost fiindcă eu habar n-aveam că roţile trebuie umflate. Abia după vreo juma’ de an de mers pe jantă am aflat că era diferită de cea mică şi că funcţionează mai bine dacă forţezi nişte văzduh să intre în roţi.

Aşa am început să merg cu bicicleta la modul  mai serios, ducîndu-mă de nebun pe orice drum mi se năzărea. Abia aşteptam emisiunile de sport, poate-poate prind nişte ciclism, indiferent că vorbeam de şosea, MTB, BMX sau trial. Tot pe semicursiera asta am învăţat să repar biciclete, şi nici în ziua de azi nu am călcat vreodată într-un service. Am stricat, am reparat, am învăţat, iar din 1996 încoace am pedalat peste 100.000km. 1998 a fost probabil cel mai bun an ciclist al meu. 14.000km, cinci seturi de anvelope, bateriile de la kilometraj, două lanţuri, un set de două foi, unul de pinioane şi vreo două snopuri de spiţe. Semicursiera aia data din 1963 şi avea toate piesele originale. Avea, pentru că de cînd m-am urcat pe ea au început să cadă pe rînd. Camerele în principal, peticite pînă la refuz (17 petice faţă, 14 spate), şi disperantele de spiţele, jeguri care crăpau cînd mi-era lumea mai dragă şi care sfîrşeau INVARIABIL cu pană.

Mai jos sînt chestii de care-mi aduc aminte (unele mi-au fost amintite), listă care creeeeed că va fi extinsă.


Momente hilare

1996. Veneam într-o zi dinspre Vîlcea spre casă, iar după o groapă mi se descentrase roata spate. Aveam cheia de spiţe la mine din pură întîmplare şi m-am apucat de centrat pe marginea drumului. O spiţă care nu avea nici cea mai mică legătură cu ce lucram eu a trosnit. Era pe partea cu pinioanele, am încercat s-o scot şi s-a mai rupt una. După un şut dat la nervi au bubuit încă vreo 7. Urmarea a fost o goană cu peste 60km/h pe lîngă VelPitar, cu roata dansînd în toate direcţiile şi frati-miu rîzînd în spate. Mai ţii minte, mă, Nic? :)


1996. În altă zi, tot dinspre Vîlcea spre casă, devenise obişnuinţă să mergem în spatele autobuzului, la aspiraţie. Bine, nu doar în spatele autobuzului, ci şi camioane, dube, cam orice chestie care accelera decent şi puteam ţine pasul. Eh, la ieşirea din Lenin sud mi se părea că autobuzul mergea prea încet şi m-am băgat să-l depăşesc. Pe stînga. Era un pic de pantă pînă la Mecanic 1, iar cînd am ajuns pe la botul autobuzului, cu 63km/h şi plămînii ţăndări, m-a văzut şoferul şi a început s-o calce. A fost cea mai lungă depăşire eşuată din viaţa mea. Căcatul ăla de Icarus obosit trecea cu cinci centimetri pe secundă pe lîngă mine, nici eu nu mă lăsam, dar a ajuns în staţie înaintea mea. Pe parcurs am primit trei sau patru claxoane de încurajare de la diverşi indivizi care mă depăşeau.


1997. Veneam odată de la Govora spre Vîlcea în spatele unui trailer pe care trona ditamai buldozerul. Eu pe dreapta, frati-miu pe stînga, 60-70km/h. Cum mergea ăla mergeam şi noi, la un lat de palmă de bara spate. Am făcut 15 minute între Govora şi Copăcelu. Ăla a tras dreapta pe lîngă calea ferată, noi am prins autobuzul din urmă, numai bun de stat la aspiraţie. Frati-miu pe stînga, eu pe dreapta. Tot la un lat de palmă. La un moment dat, claxoane din spate. Noi nimic. Alte claxoane. Frati-miu îi face semn ălui din spate să se ducă, fără să se uite înapoi. Încă un claxon. Frati-miu îi ridică un deget. Fără să se uite. Auzim sirena poliţiei. Ne uităm înapoi. În prima intersecţie am luat-o fiecare spre stînga şi dreapta, sărind peste borduri şi dispărînd printre blocuri.


1998. Primăvară, destul de răcoare. Voiam să băgăm o tură din Ocne peste deal către Govora, Mihăieşti şi înapoi acasă. Eu, frati-miu şi Mădă, vecinul de peste stradă. N-avem altceva mai bun de făcut decît să umplem un bidon de vin (750ml). Bem ăla pe drum şi ne rupe elanul după nici doi kilometri de la contactul cu ficatul. Mai aveam 20km pînă acasă, iar în ultima sută de metri îmi venea să mă pun în cur şi să zbier să vină cineva cu o roabă să mă ducă acasă.


1999. Deja mă învăţasem cu cursiera, deseori băgam tricuri de trial, săream peste lăzi de bere sau urcam scări la viteză zero, iar cursele cu peste 50km/h prin oraş erau la ordinea zilei. De fapt, erau aşa de obişnuite, că nu prea mă mai uitam la kilometraj decît ca să văd cîţi kilometri am făcut în ziua respectivă. Pe vremea aia nu erau giratoriile de azi, iar dacă plecam tare de la Lahovari cînd era verde la semafor, le prindeam pe verde şi pe ăla de la Tribunal, şi pe ăla de la Cozia. De fapt, trebuia să rup pămîntul pe coborîrea de la Tribunal pînă la Cozia ca să prind verde, şi numai 50km/n nu aveam pe acolo. La fosta clădire a Curierului de Vîlcea mă opreşte Poliţia. Bicla mea era cheală de absolut orice căcat inutil, gen sonerie, bidon, pompă, far, ochi de pisică etc. Şi eu eram chel de greutăţi inutile de gen portofel, bani, buletin, creier. Sînt tras pe dreapta de Poliţie. Mai exact, de echipajul care stătea mai mereu acolo cu radarul.
– Bă, băiatule, tu ştii cu viteză mergi?
– Habar n-am. Cît? 15-20 la oră?
– Aveai 62.
– Aveam pe dracu 62. Nu prinde Dacia lu’ tata atît şi mă luaşi pe mine cu bicicleta. Hai să fim serioşi!
– Bă, bagă-ţi minţile în cap şi las-o mai moale!
– Hai, dom’le că n-aveam cum să prind atît! Uite, ia-o mata şi prinde 50. Chiar vă rog!
– Bine, mă, dă-i drumu’ d-aci. Da’ las-o dreacu’ mai uşor!
De fapt, avusesem 67, dar pe pantă. Pînă să ajung la Curierul deja încetinisem…


Tot 1999. Abia ce luasem nişte bani pentru o roată centrată şi mi se făcuse poftă de nişte mici. Doar nu era să mă duc în oraş pentru atîta lucru. Nu, m-am dus ca orice om normal pînă la Deduleşti. 50km pentru doi prăpădiţi de mici, că atît aveam bani. La întoarcere prinsesem forţă şi i-am dat forjă bicicletei cît am putut, în special de la Milcoiu pînă la Blidari, cînd tăiam curbele dintr-o bordură în cealaltă zburînd cu peste 80km/h. Mă întreceam cu un Jeep, iar viteza mea de top a fost de 89,9km/h, cu furca ruptă şi cauciucul spart pe faţă, practic mergînd pe cameră. Abia acasă am văzut şi m-am îngălbenit. Nici pînă în ziua de azi n-am mai mers atît de repede pe o bicicletă.


Căzăturile

Pfff… nici nu ştiu cu care să încep. Le iau în ordine cronologică şi mai completez pe măsură ce mi le amintesc sau îmi sînt amintite. Niciodată nu m-am lovit la cap, în toate căzăturile de care am avut parte.

Prima trîntă ţeapănă a fost prin iunie 1996, la puţin timp după ce reînvăţasem să merg pe bicicletă, în prima săptămînă de vacanţă. Coboram spre parc, eram în pantaloni scurţi şi şlapi, cînd am intrat pe o dîră de nisip cu vreo 25 la oră. Faţa s-a dus, iar tîmpitul a încetinit mişcarea cu ajutorul palmelor, coatelor, genunchilor şi monturilor de la degetele mari. Am stat pizdit vreo trei săptămîni, cu excepţia găurii din gamba stîngă, căreia i-a luat vreo două luni şi ceva să se vindece. Cred că nici în ziua de azi nu se vindeca dacă n-aş fi băgat un tăciune încins în rană. M-am pişat pe mine de durere, la propriu, dar după două zile s-a închis. Era sfîrşit de august.


În 1998 şi-a luat frati-miu primul MTB din istoria familiei. Cred că era a doua săptămînă a bietei biciclete, cînd am vrut să văd cum merge. Dădeam să intru spre parc, pe aceeaşi pantă descrisă mai sus, pedalînd din răsputeri. Obişnuit cu frînele handicapate ale semicursierei mele, am strîns frînele ţărăneşte, ca venit de la coasă. Ambele cabluri s-au rupt, bicicleta şi-a continuat traiectoria imperturbabilă spre singurul copac prezent în zonă, iar eu m-am oprit între crengi. Furca făcută terci, idiotul fără nicio pagubă.


1999. Vară. Cald. Stăteam în spatele autobuzului, la aspiraţie. Trece o bunăciune pe stradă, la cracii goi. Hormonul rage. Boul întoarce capul cu balele pînă la gleznă. Autobuzul pune frînă ca să oprească în staţie. Boul nu vede. Boul propteşte o căpăţînă sub număr, de-a bubuit rugina pînă la şofer. Bicicleta-şi continua drumul pe trotuar încă vreo zece metri. Cules bicicletă, uitat lung după buci, alergat să prind autobuzul din urmă.


2000. Vară. Cald. O lună înainte de bac. Mă alergam cu frati-miu prin Ocne, pe drumul proaspăt raşchetat pentru plombe. Aveam vreo 55km/h cînd mi-a scăpat roata de faţă într-o găoază d-aia din asfalt. Unghiul săpăturii nu avea nicio legătură cu direcţia drumului, iar roata nu avea destulă aderenţă să urce buza aia de 2cm. Pînă într-un moment cînd a avut. Ghidonul mi-a zburat din mîini, iar eu m-am trezit în cur, pe bordură, cu bicicleta zdrenţe, la cîţiva metri de mine. Pe piept, de la clavicula stîngă pînă la şoldul drept, stătea mărturie o pizdă lăsată de gardul pe care mersesem tîrîş, înainte să fac vreo două tumbe peste cap. Frati-miu mi-a zis că m-am dus ca o păpuşă de cîrpe aruncată din maşină. Eu nu-mi amintesc decît că am proptit clavicula pe platbanda aia. Cum stăteam eu pe bordură, contemplînd universul strîmb de lîngă mine, am simţit deodată cum văd prin ceaţă şi imaginea se luminează puternic. Fight-or-flight response in action, baby!


2000, vara mai spre toamnă, înainte de facultate. Pedalam prin parc printre puţinele maşini parcate, încercînd să merg cît mai mult pe roata de spate. Abia terminasem o liniuţă de juma’ de parcare, cînd îmi vine chef de un sprint. Mă las zdravăn în pedală, lanţul îmi sare de pe foaie, apoi piciorul de pe pedală şi-mi izbesc coaiele de nuca ghidonului. Le-am simţit şi gustul în prima milisecundă, înainte să cad şi să zbier în a şaptea octavă.


2001. Frati-miu îşi luase un alt MTB, mult mai bengos decît primul. Primele V-brake văzute vreodată. Mă duc spre parc să dau o tură, bag un Ollie peste un şanţ şi pun frînă ca să intru în parcare. Frînă ca la semicursieră, ce-i drept. Eu am intrat în parcare, bicicleta nu. Am zburat peste ghidon, aterizînd fix în cur, pe nisipul de peste asfalt, cu ambele încheieturi luxate. Două zile am băut algocalmin la fiolă şi am dormit pe mîini ca să nu le mai mişc.


2003. Vîndusem semicursiera (ce mai rămăsese din ea) şi trecusem la BMX. Aveam un KTM de 17 kile, greu cu spume, căruia i-am sudat cadrul în vreo 15 locuri. Se tot rupea de la sărituri, ajunsesem să dau cîte un drop şi de la un metru jumate. În fine, mă spărgeam în figuri prin parc, sărind peste diverse chestii, cînd un ţăcănit, Beşea, îmi zice să sar peste el. Omu’ se pune la orizontală, io-mi iau avînt, dau să sar, dar cînd eram la un metru de el, dă să ridice capul. Eu pun frînă faţă ca să nu-i înfig roata spate în meclă, BMX-ul se ridică instantaneu de cur, uit de frînă, roata se opreşte, bicicleta se opreşte, boul se opreşte după ce merge cu pieptul tîrîş pe cel mai zgrunţuros asfalt pe care l-aţi văzut vreodată. Mi-a luat zece minute să mă ridic de jos.


2013. Călare pe actuala Marghioala, pedalam zdravăn dinspre Metro spre Turnişor, în Sibiu. Aveam peste 60km/h după giratoriu, cînd am văzut un taxmietrist că iese din parcare. Am lăsat pe liber, iar după ce omul a intrat pe bandă am început să accelerez. Proastă alegere! Imediat după staţia de autobuz a făcut dreapta, fără semnalizare sau vreun alt semn că ar vrea să schimbe direcţia. Cinci metri de mers pe roata faţă cu frînele strînse cît am putut, oprit în aripa dreapta spate, Marghioala continuat peste taxi şi oprit în stîlpul semaforului. Eu: luxaţie încheietura stîngă, doi genunchi vineţi. Taxi: aripă dreapta spate înfundată cu simţ de răspundere, de i se vedea toată roata din spate. Taximetrist: speriat de ideea unei vătămări din culpă. Marghioala: intactă. A doua zi m-am dus şi mi-am cumpărat o cască.


2015. Mă duc la o tură pe Cozia cu demenţii din Cozia Racing Team. Am bpgat destul de tare pe urcuş, dar nici la coborîre n-am lăsat-o prea blajin. După ce începuse să plouă şi mi-am forţat norocul în prea multe curbe, îmi iau o pizdeală ca-n filmele cu proşti, la nici trei kilometri de maşină. Mă dureau palmele din cauza furcii de căcat pe care o aveam atunci, iar pe scurta bucată dreaptă mi-am luat un pic mîinile de pe ghidon, să le mut mai spre exterior. Cînd aveam mîinile în aer, roata faţă a izbit o pietricică nu mai mare decît o nucă, ghidonul a plecat de capul lui, iar eu m-am dus tîrîş cu bicicleta încă prinsă de pedale. Aveam peste 60. Primul gînd a fost să-mi îndrept ghidonul şi s-o iau din nou la vale, regretînd ruperea pantalonilor. N-a durat zece secunde şi am retrăit momentul cu gardul: privirea mi s-a împăienjenit, s-a făcut dintr-o dată prea multă lumină, simţeam că-mi pierd vlaga şi că mă lasă picioarele. Rumen la faţă ca ceara, m-am trîntit în nămolul amestecat cu frunze de pe marginea drumului să-mi revin şi mi-am venit în fire după vreo zece minute.


2017. Ieri. Mă duc prin Sub Arini să dau o tură relaxată de revenire după măcelul din Lotrului. Plouase peste noapte, iar pămîntul avea procentul perfect de apă. Aderenţă excelentă, foarte puţin lipicios. După cîteva urcări şi coborîri pe lîngă pod, plec cu Herry spre Zoo, iar la întoarcere mă tentează o coborîre după Bolta de pe lîngă scările dinspre răposata Albă-ca-zăpada, pe unde era panta mai mare. Cu viteză, desigur, că nu eram la prima coborîre pe acolo. Pun frînă cînd dau de asflat. Nu multă, toată. Faţa-mi zboară de sub mîini, scap nişte morţi, dau cu palma stîngă de pămînt, să salvez ghidonul, iar copanul stîng pare să ofere mai multă aderenţă decît roţile. Rezultat:

Pizdă

Anunțuri
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s