Două zile, doi munţi

N-am mai dat cu bocancul prin pietre din aprilie, deşi pe munte am mai ajuns cu ajutorul bicicletei sau a maşinii. Evident că fiecare are farmecul propriu, dar parcă tot cocoşat de rucsac e mai plăcut. Merg mai încet, am timp de zgîit şi de pozat, văd mai multe.

Propunerea turei a lansat-o Ovidiu, unul din cei patru demenţi cu care am făcut cunoştinţă anu’ trecut, în tura din Retezat. Ideea era să repetăm o incursiune prin Retezat, prin zone mai puţin umblate, în aceeaşi formaţie. Din patru am mai rămas doar eu cu el, restul trăgîndu-se pe cur în ultima săptămînă, ce-i drept destul de ploioasă. Vineri era cît pe-aci să rămîn singur, dar plecam printr-un munte oricum.

Cu-n ochi înfipt în prognoză (care arăta perfect) şi cu unul în hartă, mă conversam vineri cu Ovidache dacă mai ţinem tura sau nu, că-n Uricani ploua de rupea pămîntul. Păi parcă am zis că mergem! Hai să vedem nişte alternative. Parîng? Ar merge un circuit pe la lacuri, fără creastă. Oslea? În ăsta n-am fost. Băgăm la catastif, dar e cam scurt pentru două zile. Iorgovanu? Hm… Data trecută n-am văzut mare lucru din cauza vremii. Calcule, măsurători, derută. Gata, bă! O zi Oslea, o zi Piatra Iorgovanului. Cu rucsac mic şi toate chestiile de camping îndesate în maşină.

Între noi fie vorba, mi se cam rupeau ochii de somn sîmbătă dimineaţa. Joi noaptea ajunsesem acasă pe la două fără ceva, după Wacken Metal Battle şi concertul celor de la Syn Ze Şase Tri. Vineri tot cam aşa, adormit pe la unu şi trezit la şase fără, sîmbătă. Aveam toate tîmpeniile gata ordonate prin portbagaj, inclusiv chitara, să-mi mai rup două-trei deşte prin corzi la foc.

Se făcu sîmbătă, aşadar. Îl iau pe Boss d-acasă şi o luăm nu prea agale spre Tîrgu Jiu, mergînd voiniceşte în spatele unei dube. Vreo trei radare le-am mirosit din timp, numai că la ieşirea din Tîrgu Jiu spre Bumbeşti am uitat că nu mai sînt pe centură şi că limita e 50. Mergeam relaxat, cu cruise control setat la 75, cînd JEAP! Un poliţist îmi face semn să trag dreapta, moment în care realizez că limita de 70 dispăruse de vreo trei sau patru kilometri. Bag o ţigară cu Boss pînă îmi scrie omul procesul verbal, semnez, poliţistul ne spune să avem grijă că mai e un radar în sus (era), ne salutăm şi-mi văd de drum, deşi simţeam că-mi lipseşte ceva. Nu, nu banii care urmează a fi daţi pe amendă, ci o cafea, să mă trezesc. Apelez la metodele deja consacrate, exorcizînd boxele bietului Ford cu Syn Ze Şase Tri. Black metal autohton, la rupere. Măcel, nu alta. În caz că nu v-aţi prins, e trupa mea favorită, simt că-i ascult dintotdeauna.

Pe la nouă şi ceva, ajunşi la primul din cele două semafoare rămase pe Valea  Jiului, mă sună Ovidache, mort de somn. Îi zic să se pregătească, mai scap de un radar pus pe linia dreaptă de la intrarea în Aninoasa, apoi îl sun pe ăsta de vreo şapte ori ca să ne dea nişte repere. Pînă la urmă m-am plantat cu Boss la o cafea, să-l aşteptăm pe ameţit. Credeam că plecăm spre Cîmpuşel, dar nu. Avea de făcut nişte comisioane, noi trebuia să luăm mîncare şi bere, aşa că am ajuns în traseu abia la 12:15, cu ditamai soarele bătîndu-ne în sfecle.

Parchez maşina în marginea drumului, la vreo 50m de locul în care se termina asfaltul. Aşa, ce facem azi? Oslea sau Iorgovanu? Ovidiu ne zice că nu prea ai ce vedea în Oslea, numai că şi-a ales prost persoanele pe care să încerce să le convingă. Rămîne Oslea pentru azi şi mîine Iorgovanu; vedem atunci pe unde. Trec de la pantaloni scurţi şi sandale la cracă lungă şi bocanc, luăm nişte păpică şi apă la noi, apoi la pas destul de repejor pe forestier, pînă în Pasul Jiu-Cerna. Abandonăm drumul în favoarea potecii, iniţial prin pădure, apoi fără pic de umbră pentru aproape tot restul zilei. Fără umbră, e drept, dar cu vînt destul de ţeapăn pe alocuri, o răcoare plăcută, numai bine de mers.

Pădurea dispare, dinspre Cerna se aude lătrat, iar de deasupra noastră apare ditamai dulăul. Prietenos de fel, stă la mîngîiat şi poză. Din păcate, ziua e scurtă cînd pleci la prînz şi parcă n-am chef să sap după potecă la frontală. Parcă merge şi-o boschetăreală mică, de gust. În fine.

Potaia cu experienţă în oieritul autohton îşi vede de treabă mai jos, spre stînă, însoţit de o altă jigodie locală. Între timp, noi urcăm leneş către creastă, admirînd Ciuceavele de sub noi, descrise în mitologia românească drept balaurul ucis de Iovan Iorgovan cu ajutorul paloşului. Într-adevăr, privite din unghiul în care eram, se puteau observa trei creste stîncoase, aranjate distinct în forma unui balaur: Ciuceava Şărbii – capul, Ciuceava Mare – trunchiul, Ciuceava Neagră şi Frasinului – coada. Păstrăm un scurt moment de reculegere pentru Ovidache, care nu ştie legenda, chit că e din zonă.

Mai avem de urcat vreo zece minute şi iată-ne în creasta Oslei. Păcat că zonele joase erau cam asuprite de negură, cred că s-ar fi văzut mult mai spectaculos fără pîclă. Avusese dreptate Gogîrţă cel Mic, nu prea ai ce vedea: lacul de acumulare Iovanu, munţii Godeanu şi Retezatul Mic vizavi, în continuarea crestei erau Vîlcanul şi un muc de Parîng pierdut în nori, munţii Mehedinţiului în dreapta… Un gunoi de peisaj, ce să zic. Ştiam eu că n-am venit degeaba.

Ne vedem de creastă în continuare. Deşi e destul de ascuţită pe alocuri, nu mi s-a părut a fi ameninţătoare sau periculoasă, exeptînd momentul în care am trezit alţi ciobăneşti care dormeau liniştiţi lîngă turmă. Parcă-parcă ar fi degustat pulpiţică de turist, dar au fost chemaţi înapoi destul de prompt, nu că le-ar fi păsat prea mult. Scăpăm întregi, iar după următorul vîrfuleţ, feriţi de vînt, ne apucăm să mîncăm şi noi de prînz, că era aproape două (ora doi, pentru ardeleni) şi-n maţ n-aveam decît un prăpădit de Snickers.

Cu maţele relativ pline, am parcurs restul de creastă în vreo oră jumate, mergînd lejer, făcînd poze în toate direcţiile şi reamarcînd trei capre negre pe o muchie fantastic de asemănănoare cu Ţucla Builei. Stăteau ţepene, de-am crezut de vreo două ori că ne înşeală privirea şi că sînt ori buşteni, ori iarbă. După ce le-a fluierat Boss au luat-o la goană ca disperatele, dispărînd în cîteva secunde.

Încă un pic de creastă, încă un pic de poze cu steagurile cărate după noi, încă un pic de peisaj care nu prea are mare lucru de oferit (Ovidiu™©®), la fel ca la început, iar creasta se cam termină. Mă rog, ar mai fi o grămadă, numai că noi aveam treabă cu alt drumeag, să ajungem la maşină. Maşina… Iată un moment de incertitudine. Bă, io am încuiat-o cînd am plecat de lîngă ea? Nu mai ştiam şi nici nu prea mai conta. Dacă era vreunul dornic s-o golească, avea ce găsi: portofelele cu acte şi bani, haleala pentru două zile, cort, saci de dormit, tot tacîmu’. Eh, vedem cînd om ajunge dacă da sau ba. Pînă atunci, hai la vale!

Coborîm pe Ursu, unde ne ia în primire un alt dulău, cu nume omonim. Prietenos şi ăsta, cu stăpînul în apropiere, deşi avea un lătrat de-ţi îngheţa căcatul în izmene. Îi dăm abitir către firul văii, ignorînd cu nesimţire poteca din dreapta noastră, pe care ori am văzut-o doar eu cu Boss, ori n-a zis nimeni nimic. Începe distracţia. Căzături, urzici, nămol. Triada perfectă pentru pantalonii trei-sferturi ai lui Boss şi ăia scurţi ai lui Ovidiu, care mai era şi-n adidaşi, bocancii fiind în maşină. Mi-au lăsat ăştia doi amigdalele gravide cît am coborît vreo oră printr-o boschetăreală level 2 pînă-ntr-un fost drum de exploatare, posibil comun cu cel care, cîndva, urca spre stînă. Mai jos încep să dispară bălăriile, apoi drumul, apoi revine, iar după vreo oră, la 17:15, ajungem la maşină.

După fix cinci ore de la plecare, primul lucru pe care l-am făcut a fost să trag de mînerul uşii pasagerului şi, să vezi minune: era descuiată. Ridic haionul, totul neatins. Dacă eram cu două felii de pîine mai deştept, verificam asta înainte să plecăm, numai că eu eram mai prost cu un Snickers. Bine că n-a avut nimeni idei, că lume mai era prin zonă, ba venită la grătare, ba la adunat muguri.

Scoatem ustensilele din maşină, adunăm lemne de foc, montăm cortul, scot chitara, ciopîrţesc melodiile în voie, dau bere pe gît, pînă îmi vine foame. Cum bradul nu prea face jar, Boss şi Ovidiu s-au dus să caute ceva mai acătării şi s-au întors cu doi fagi. Produs crud-uscat, cum ar veni. Vii. Verzi, adică. Cum, necum, s-a adunat de nişte jărete în vatră, iar eu am montat tacticos două ţepuşe cu cîrnaţi de bere, ceapă şi ardei gras, adevărate bombe chimice. În timp ce povesteam despre diverse păţanii avute prin ture, remarcînd că mai bine de jumătate nu erau de oameni normali la cap, am ajuns la subiectul „băşini”. Nici nu scrijelisem bine coperta ediţiei cînd am simţit cum încep să se înghesuie la ieşire. Băi, copii, am eu o vorbă: „pute de-ţi ia auzul”. Erau absolut sinistre. Lăsînd la o parte sunetul apocaliptic de uşă ruginită deschisă cu forţa, erau dense de le simţeai gustul şi pătrunzătoare ca WD40. Ca să nu mai zic de mireasmă…  Ah, tu, nectar putrezit al zeilor tunetului, cum ne-ai rupt nările şi ne-ai îmbătrînit înainte de vreme…

Nu ştiu dacă băşinile au fost de vină sau nu, cert e că mi se făcuse somn şi-mi dispăruse inclusiv pofta de ţuică. Mie, care-mi plac băuturile cu mai multe grade decît corpul uman! M-am tras în cort, să umflu sacul şi-am căzut lat. Ăştia doi au mai lălăit-o pe lîngă foc, iar cînd au dat să intre i-am întîmpinat cu o siropoasă. Boss, extrem de rezistent la parfumuri d-astea fine pe bază de sulf, a ieşit instantaneu şi s-a apucat să se răstească la boscheţi. Cu chiu, cu vai, a reuşit să-şi amenajeze culcuşul, după care i-a apucat limbariţa. Nu mai tăceau. „Ce, bă, ţi-e somn?” Eu fac urît cînd sînt trezit după ce abia adormisem. N-au înţeles de vorbă bună. Mai aveam nişte funingine pe ţeavă, deci mă întorc tacticos cu găoaza spre stele şi slobod o bolborosită mai ceva ca lava din vulcani. După care, elegant, flutur sacul, s-o eliberez din strînsoare. Am regretat amarnic, fiindcă aerisirile cortului nu au putut face faţă calamităţii. Începuseră să ne gîndească cine doarme în maşină, eu sau ei. N-am mai apucat să ducem gîndul pînă la capăt. Somn.

M-am trezit pe la şase şi ceva, odată cu apariţia luminii în cort. Aerisirile de la intrări erau închise, semn că-i fusese friguţ cuiva dinăuntru. Mie nu, că le deschisesem înainte să mă trezească ăştia astă-noapte. Boss era la peleul gol, cu sacul desfăcut, deci nici el. Înseamnă că mai era cineva; acel cineva care preferase putoarea fatidică în favoarea căldurii. Încă nu ştim cine, investigaţia continuă. Oricum, dacă m-am trezit la şase nu înseamnă că sînt atît de matinal încît să ies din sac. O mai lălăi cu ochii închişi pînă pe la şapte, cînd simt iarăşi urgia prin maţe. Boss, treaz şi el, simte pericolul şi reuşeşte să se încalţe înaintea mea, la timp pentru a-i lăsa lui Ovidiu plăcuta ocazie de a beneficia pe îndelete de una proaspătă, întreagă. L-am auzit doar cum mormăie din cort, cu vocea înăbuşită de sacul de dormit în care-şi băgase capul.

Pînă una-alta, mă apuc să mai fac un foculeţ, Boss face cafeaua noastră standard, scot chitara din maşină şi dau în corzi ca surdu-n clopot, doar-doar se trezeşte şi feştilă ăsta mic. Ieri noapte nu-i mai opreai pliscul din clămpănit, acum nu mai reuşeai să-l ridici din sac. Încă o băşină dată mişeleşte, în aerisirea de la cort, să i se lase pe ochi, şi se convinge că ar fi bine să iasă. Recapitulăm: treji de la şase, ieşiţi din cort pe la şapte, băut cafea, tras de momîia îngheţată din cort vreo două ore. Cu greutate, pe la zece am binevoit să ne deplasăm spre intrarea în traseu.

Am uitat să zic: c-o seară-n urmă stabilisem să urcăm pe Piatra Iorgovanului pe la Scorota, ca să nu luăm asfaltul în tălpi obosiţi, ci dimineaţa, cînd eram proaspeţi ca o zambilă. Aşadar, am mutat maşina lîngă podul de peste Jiu, în singurul loc în care nu stărea în drum. De data asta am încuiat-o şi ajungem la intrarea în Cheile Scorota după:

  • d/[-cos(α)·(tropa, tropa)]=30min

Să se calculeze impulsul şi acceleraţia celor care nu şi-au… exprimat părerile de dimineaţă.

Nu-l mai calculaţi. Am făcut o oră jumate de la maşină pînă la eurostînă, cu tot cu pauza de download. Prin chei fusese răcoare, plăcut, dar cînd am ieşit în păşune, deşi dimineaţă, îmi plîngea scalpul. Ah, da, şi de asta am uitat: m-am pătruns bine pe Oslea, am ţeasta crocantă. Mi-am tras steagul pe post de bandană, să-mi acopăr sfecla şi ceafa. Mai bine transpirat decît cu arsuri solare de gradul II.

În orice caz, la stînă am băgat apă-n noi ca disperaţii, că ştiam că nu mai găsim, iar la noi aveam doar bidonul lui Boss şi două beri amărîte. Ovidiu dă de nu ştiu ce cunoştinţă de-a lui pe acolo, Boss bagă poze, io casc ochii în hartă să văd pe unde scurtăm drumul. Voiam – dacă era posibil – să ajung la maşină pînă-n patru, maxim cinci după-masă, să ajung acasă pe lumină. Pe hartă nu apare, dar trebuia să fie vreo scurtătură spre Iorgovan. Văd conformaţia terenului, văd harta, aud ceva idei şi de la cei din stînă, iar decizia e clară: o scurtăm direct spre Şaua Drăgşanu, pe ditamai poteca.

Intrăm în jnepeni, nu mult mai sus de eurostînă. Fărîma de adiere care bîntuise pînă atunci se opreşte complet şi mă izbeşte căldura. Mi-era şi silă să calc cu un bocanc, apoi celălalt şi tot aşa. Unde dracu’ mă duc? Pentru ce? Recunosc imediat tentativele creierului de a se da bătut. Ceeee vrei, fraiere? Stai să-ţi dau de lucru. Măresc pasul pînă am destulă viteză cît să simt o brumă de aer plimbîndu-mi-se pe meclă. În ţeastă se sistează lucrările şi se face linişte.

(…)
Mă lepăd de-a mea fiinţă!

Mă despart de trup şi suflet,
În chip de frunze moarte.
Împrăştiat de vînturi,
Înaripat şi liber,
Cuprind nemărginitul.
(…)

(Syn Ze Şase Tri – Înaripat şi împietrit)

Merg aşa, pierdut de mine, pînă ajung la un fost panou indicator, rupt de idioţi. Iniţial am crezut că e victima zăpezii, dar după ce am găsit o bucată din el la nişte metri buni mai sus, mi-a fost clar că a fost vandalizat. Din păcate, nu e singurul făcut terci.

Apar şi ceilalţi din spate, nu mult după ce mă oprisem eu să mai trag cîte o poză la peisaj, că prea mă dusesem. Mai intrăm o dată în jenepeniş, iar la ieşire dăm de apă. Fac aici o mică paranteză pentru a sublinia faptul că apa pură nu ţine de sete. Dacă ar fi aşa, am bea apă distilată. Corpul are nevoie de minerale, iar eu şi Boss simţim repede diferenţele între apa mişto şi aia nasoală. E ca şi cum ai bea două beri sau două vinuri diferite, ştim instantaneu care ţine de sete şi care nu. Mi-era o sete… Am băgat în mine ca-n cisternă, nu mă mai opream. Nu era la fel de bună ca cea de la stînă, fiind cu mult mai searbădă, aproape ca zăpada topită, aşa că apa din bidonul lui Boss a rămas la locul ei, fiind păstrată mai tîrziu.

După o nouă incursiune prin jenepeniş şi o viperă văzută în ultima clipă, înainte de a fugi printre crengi, ieşim în golul alpin. În dreapta, sub şaua Drăgşanu, tronează o limbă de zăpadă din care se prelinge un firicel în direcţia pîrîiaşului din care băusem cu cîteva minute înainte, confirmîndu-mi supoziţia. Boss o taie direct pe limba aia, să-şi răcorească tălpile, apoi dăm direct în şa. N-am putut să ne abţinem şi am urcat pe un mic vîrfuleţ din apropiere, la o pauză de mîncat nişte ciocolată şi, desigur, golit una din cele două beri.

Puţine locuri sînt capabile să-mi oprească timpul. De la bere sau nu, peisajul arată incredibil de arhaic şi reuşeşte să-mi inducă sentimentul ăla de neam, apartenenţă strămoşească, de legătura cu glia, de tradiţii, legende şi mit. Un platou întins, verde, mărginit doar de norii de deasupra şi de stîncile din depărtare, cu ditamai turma de oi pe vîrful din faţa noastră, un crîmpei de nesfîrşit care m-a transpus în altă lume.

Tre’ s-o luăm din loc, din păcate. Ideea ocolului pe brînele făcute de capre începe să mi se instaleze în sfeclă. Parcă n-aveam chef de căutat marcajul care era la nişte zeci de metri de noi, urcînd mai domol. Ocolim Albele pe curbă de nivel, pînă foarte aproape de muchia Dîlma cu Brazi, confundată de mine cu Găuroanele. Deşi puteam continua lejer pe potecile făcute de caprele negre, mi-a fost lene să scot harta şi să văd cam pe unde am da. Încă suspectez că se poate ieşi direct în Găuroane, pe lîngă peşteră, dar rămîne subiectul unei alte incursiuni viitoare, cînd nu voi mai fi pe fugă. Aşadar, lăsăm poteca de izbelişte şi verticalizăm spre Albele, unde dăm de marcaj şi ţinem poteca mai departe spre Iorgovan, după o mică pauză.

Nu ştiu ce şi cum am făcut, cert e că la un moment dat am tăiat-o de-a dreptul, pierzînd marcajul complet, fără să-mi dau seama că am ieşit din poteca „oficială”. Bine, nu-mi păsa prea mult de existenţa lui, singura chestie pe care voiam s-o evit era trecutul prin vreun jnepeniş nasol. N-apuc să-mi termin fraza legată de lipsa marcajelor că dau iar de domnia lui, ditamai bulevardul care se termină-n nişte oi, ca să zic aşa. Turma, babană, era juma’ la deal, juma’ la vale de potecă. Ia vezi, Boss, dorm şi ăştia? Mă, nene, şi ne simt dulăii. Eu băgam înainte, cu ochelarii pe rît, mîinile-n buzunare şi fără să scot o vorbă, ignorînd pe cît posibil lătrăturile vînjoase care se auzeau la o palmă de bucile-mi obosite. Boss şi Ovidiu, fiecare cu cîte-un băţ, tot încercau să se întoarcă să-i vadă pe unde ar avea ăia de gînd să muşte, stîrnind un ciclu vicios. Ăia lătrau şi mai abitir, ăştia zbierau şi mai tare. Ciobanii, aflaţi o idee mai sus de cîini, strigă şi ei să ne lase în pace. Îi salutăm, cîinii se mai domolesc, iar lu’ Ovidiu-i revine glăsciorul:

– Bă, Raţă, unde pula mea te duceai aşa înainte printre cîini? Parcă erai Dumnezeu.
– De ce am eu impresia că vorbesc singur cînd vă zic să-i ignoraţi şi să-i daţi înainte?

Prindem un pic de plat şi-ncep să-i dau talpă, involuntar, pînă cînd Boss îmi temperează magnificul avînt de care dădeam dovadă în goana către Piatra Iorgovanului, care arăta magnific sub soare. În loc s-o iau pe potecă, Boss propune să urcăm direct pe muchia pietroasă şi să coborîm prin spintecătura lăsată de paloşul viteazului Iovan Iorgovan, înainte de a tăia capetele balaurului rînd pe rînd. Pe bolovănoiul de sub vîrf (habar n-am cum îi zice) e ditamai ceata de turişti. Spre vest, la mică distanţă, vedem Valea Soarbele, numită aşa după apa sorbită de balaurul alergat de Iovan Iorgovan, căruia îi venise sete după ce înghiţise o turmă de oi cu cioban cu tot. În spatele nostru, pe unde venisem, peisajul arată absolut magnific, practic toată zona de stîncărie a Retezatului Mic şi a fratelui mare, cu bucăţi din Ţarcu, Vîlcan şi Oslea peste drum.

Golim ultima bere şi începem să coborîm în trap major, uşuiţi de căldura năucitoare care ne invada pînă-n tălpi cînd se oprea vîntul. Să notăm temperatura pentru posteritate:

  • Piatra Iorgovanului, 2114m, 24 iunie 2017, ora 14:10, 26°C, boare plăcută.

Printre jnepenişul de pe Găuroane s-a oprit de tot şi-am pornit la vale ca posedaţii, trecînd val-vîrtej peste grohotiş, stînci şi rădăcini, asemeni balaurului care s-a retras spre Dunăre de teama lui Iovan Iorgovan. Am ajuns la maşină după fix o oră de la plecarea de pe vîrf, mult înainte de ora pe care o stabilisem limită. O băiţă mică, schimbat la ţol festiv şi gata, către casă cu noi. Pe panaramă ăsta mic l-am lăsat în localitatea lui de baştină, iar noi ne-am văzut de drum spre Vîlcea, pe o zăpuşeală ţeapănă. Nu m-am bucurat prea tare de ora la care plecaserăm, am „recuperat” pe drumul dintre Tîrgu Jiu şi Vîlcea, înţesat de radare şi idioate care nu cunosc decît două viteze: 50km/h în linie dreaptă şi 30km/h în curbă, oricît de strînsă sau largă ar fi. Rezultatul: 200km în patru ore jumate.

Parcă nu-mi vine să cred că s-a terminat. Rămîn la părerea avută ca şi pînă acum, că Retezatul Mare e extrovertitul frumos şi adulat de toată lumea, în timp ce Retezatul Mic  e introvertitul tăcut din colţ, care se dezvăluie celui care vrea să-l cerceteze şi care oferă surprize de proporţii. Sînt multe locuri pe care am pus ochii şi care vor face subiectul unor viitoare incursiuni în zonă, numai că e nevoie de timp şi, cel puţin deocamdată, nu am destul la dispoziţie. Un lucru e cert: simt că trebuie să revin.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s