Măgura Jinarilor

Plouă. E cam răcoare pentru iunie, dar nu mă pot plînge că sufăr de frig, după ce-am transpirat trei damigene în weekend. Sîmbătă cu bicla, duminică pe sîrmele din Parc Aventura Braşov. Dacă despre ultima n-am cine ştie ce de zis, atfel stau lucrurile despre tura de sîmbătă.

Jumătate din ţară stă sub cod roşu de caniculă, iar eu cu Dragoş nu avem stare. Şi nici chef de mai multă coborîre decît urcuş. O umbră parcă ar merge. Propunerile curg, iar după cîteva telefoane şi tentative de a decide între vreo trei trasee în jur de 80-90km prin Şureanu şi Cindrel, toate combinaţie de macadam şi şosea, Dragoş vine cu soluţia salvatoare: Măgura Jinarilor. Nici măcar o pată de asfalt, diferenţă de nivel decentă, urcuş pe vale, pe la umbră – ce să mai, tura perfectă!

E sîmbătă dimineaţa. Deja sînt 23°C, în ciuda orei şase. Îmi duc năpăstuita la serviciu, mă întorc acasă după ţoaclă, bag scurt o cafea, decantez zaţul şi mă gîndesc dacă mai iau suportul sau nu. Dă-l în mă-sa de suport, şi-aşa sîntem doar doi inşi. Roţile jos, banchetele rabatate, biclele înăuntru şi voie bună spre Dobra, unde aveam noi treabă. A încercat săracul Dragoş să facă ceva conversaţie, dar cum autostrada era pustie şi eu mergeam molcom, pe la Sălişte l-a trăsnit somnul, în sughiţuri. L-am trezit prin Dobra, într-o curbă abordată o idee mai fioros decît ar fi trebuit. Ca să nu las maşina în drum, am mai mers vreun kilometru pe macadam, pînă am dat de un loc de parcare complet în afara drumului.

Montăm roţile înapoi şi începem să urcăm agale prin răcoarea văii, admirînd căsuţele şi căsoaiele, majoritatea cu arhitectură de bun gust, discutînd pe diverse teme. Printre altele, nu ştiu cum a ajuns vorba de fragi, moment în care am început să fiu cu ochii în patru după ei. Îmi şi imaginam o pajişte ţeapănă, bombardată cu picăţele roşii, în care să mă arunc ca vulturu’ la hoit. N-a trecut un sfert de oră şi au început să apară, cînd pe stînga, cînd pe dreapta drumului, forţînd opriri de molfăit. N-am idee cum sînteţi voi, eu nu pot trece impasibil pe lîngă fragi, mure, zmeură sau merişoare. La fel cum nu pot sta liniştit cînd ştiu că berii îi e frig în frigider.

Apă nu luasem încă, dar nici nu simţeam cine ştie ce sete, în ciuda faptului că transpiram cu simţ de răspundere. Pedalasem vreo opt kilometri, leneş, pe o pantă cît se poate de decentă. La primul izvor, pe stînga drumului, am oprit totuşi să beau şi să-mi umplu bidonul, neavînd habar cîtă sau dacă mai găsesc. Nu mă mai chinuisem să fac traseu şi cu atît mai puţin să mă interesez de schimbările de direcţie. Ce-i drept, nici nu-mi păsa. Mergeam fără ţintă, unicul scop fiind relaxarea.

Avînd rezerva de apă cît de cît refăcută, nu mult mai în faţă am părăsit Valea Dobra în dreapta, spre Haşu. De cum am intrat pe noua vale ne-a izbit căldura. Nu mai adia nici pală de vînt, Sorinel ne bătea fix în cap, iar eu am început să transpir ca la balamuc. În plus, pînă şi pîrîul amărît de lîngă drum dădea semne c-ar vrea să abandoneze. Din fericite, a mers cu noi pînă foarte aproape de vîrf.

Noi încă n-am ajuns nici la un sfert din traseu, mai e de mers gîrlă. Pe drum ne trezim de cîteva ori cu arbori tineri, doborîţi de vînt. E bine, deci nu ne mai prăfuieşte nimeni pe aici. Nu mult mai sus, şleauri. Era să-mi rup mîndreţe de şasiu în cîteva locuri, cu ochii pierduţi prin peisaj şi creierul lăsat de izbelişte. O scurtă oprire pentru altă serie de fragi, mult mai aromaţi şi mai dulci decît cei de pe Dobra, ajungem la canton nu-ştiu-cum, Dragoş bagă la maţ, stînga, apică dintr-un pîrîu, iar stînga, printr-o rarişte, şi hopa! Iete c-am ajuns în vîrf. Bine, nu chiar vîrf, în cel mai înalt punct al traseului. Ceasul indica 1600 şi ceva de metri, dar am încredere în el la fel ca-n PSD. Dragoş zice s-o luăm la stînga, deşi mie mi se părea mai logic să-i dăm înainte, paralel cu creasta. Nu l-am contrazis, mai fusese prin zonă cu Alex anul trecut, eu nu mă documentasem, ce-o fi o fi.

Coborîre fiind, m-am dus vesel înainte, nu fără ceva emoţii cauzate de nisipul de pe drum, în care m-am înfipt cu vreo 40km/h şi-n care am simţit că am ghidonul de decor. Niciun copac nu a avut de suferit, călăreţul n-a zburat din şa, doar că după vreo doi kilometri de coborît ca tîmpitul am dat într-o fostă exploatare din care vedeam Crinţul. Păi, stai aşa, ce treabă avem noi cu ăla? Dacă-i dăm la vale ieşim ori în Dobra, pe unde venisem, ori spre Tău Bistra, de unde ne lua dracu’ la cît era de urcat. Consultăm Gepeseea, care ne confirmă bănuiala şi ne dă de înţeles că ar fi mai bine să urcăm amărîţii ăştia proaspăt coborîţi. Mamă, şi era un urcuş…

Mă cam luase lenea. Foaia mică. Lene. Un pinion mai mare. Lene. Mai mare! Lene, rău! CEL MAI MARE! Leeeeneee… E, păi stai aşa, că nu facem treabă în felul ăsta. Foaia din mijloc. Picioarele protestează instantaneu: „hai, coaie, eşti cu muia?” Instantaneu, dar inutil. I-am dat trap pînă sus, aşteptîndu-l pe Dragoş la umbră, în aceeaşi intersecţie în care ne aflam cu vreo juma’ de oră în urmă. În spate aveam drumul pe care venisem şi cel pe care coborîsem aiurea, deci cu alea n-aveam treabă. În stînga era un fel de potecă prin pădure (nici vorbă), în dreapta un drumeag cam noroios (posibil), în faţă era un drum ţeapăn, bine bătut, lat, în coborîre. Hai pe ăsta. Începem să coborîm, cam în serpentine, cam mult şi cam în direcţia greşită, că şi-ăsta părea să se ducă la Tău Bistra. Scot iar telefonul, mă uit printr-o exploatare, nimic demn de încredere. Mai cobor vreo două serpentine, iar în dreapta, în unghi foarte ascuţit, văd prin pădure un drum uitat de lume. Busola din telefon confirmă direcţia corectă. Hai p-aici.

Practic, de aici începe cea mai mişto parte a traseului. Drumul prin pădure a fost fantastic de frumos, deşi scurt. O potecă lată, cu rădăcini, ace de brad, nisipoasă, fără nămol, care trece peste un pîrîu (în care era cît pe ce să sar în cap prin bolovani, uitînd să deblochez furca) şi care ne scoate într-o exploatare veche, curată bec. Nu mult mai în faţă, poate la vreun kilometru, apar primele sălaşe, părăsite de om şi timp.

Pot descrie ce urmează de aici înainte cu un singur cuvînt: ancestral. Solitudinea, căsuţele risipite pe coama muntelui, liniştea adîncă, plaiul nesfîrşit şi munţii împăduriţi din împrejurimi dau impresia unui salt înapoi în veacuri. Ne oprim pe nişte lespezi, în bătaia soarelui, pentru a ne bucura de peisaj în tihnă. Doar stîlpii de înaltă tensiune şi lacul de acumulare contrastau puternic cu restul locului, în rest putea fi la fel de bine un crîmpei din orice alt mileniu.

O luăm din loc, pedalînd pe drumul învălătucit pe muchie, cuprins de iarbă, urcînd şi coborînd domol pe lîngă rămăşiţele caselor părăsite. Sus, în munte, viaţa pe cont propriu nu e uşoară, ci subzistenţă, iar traiul presupune mult mai multă muncă, fără garanţia că izbuteşti să treci cu bine peste iarnă. Nu-i pot condamna pe cei care au plecat, la fel cum nu am cum să nu-i admir pe cei care stăruie cu îndîrjire să reziste acolo.

Sălaşele încep să sporească în număr, drumeagul devine mai bătut, iar eu mă dezlănţui la vale, coborînd ca un maniac prin iarba toflogită de care, zburînd peste plai şi aşteptîndu-l pe Dragoş din cînd în cînd. Odată cu drumul bătut îşi fac apariţia casele locuite, oile şi vacile, iar drumul are o mulţime de porţi. Deschide, treci cu biclele, închide la loc. Una avea gard electric, de-am trecut cu ceva emoţii de el. Cu tot mînerul de plastic, ştiindu-mă idiot, aşteptam din clipă-n clipă să o comit cumva şi să mă curentez în vreun mod cretin, caracteristic. Din fericire pentru mine şi nefericire pentru voi, n-am avut parte de electroni în plus.

Nu mai urcăm pe Măgură, ci coborîm către Dobra, să revenim la maşină. Dragoş mă avertizează că drumul e destul de priporos, cu o droaie de viraje şi cu prăpastie pe stînga, dar îmi zice să-i dau la vale şi să nu stau după el. Şi i-am dat. I-am dat de i-au sărit roţile, pînă undeva pe la jumătatea coborîrii, unde era o intersecţie. Am ales dreapta, apoi măcel în continuare, pînă mă sună Dragoş să aibă confirmarea că m-am dus bine. Nu de alta, în stînga se bloca, am văzut azi pe hartă. Oricum, m-a sunat perfect, oprindu-mă fix lîngă fragi, pe care i-am cules cu nesimţire, în totalitate. Nu mult mai în faţă am chelit şi puţina zmeură aflată lîngă drum, încă un pic de măcel pe drumul nisipos, dar aproape betonat şi iată-mă lîngă maşină.  Odihnească-se sufletul robului meu Ford în loc luminat, loc cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Eşti bine, mă? Cam prăfuit, dar în regulă. Şi cam saună în interior, cu toată umbra făcută de copacul sub care parcasem. Apare şi Dragoş, demontăm iar ţoaclele, băgăm la portbagaj şi cam gata tura. Mie unul mi-a plăcut la nebunie, cred că-i trag o repetiţie prin august, ceva mai lungită.


Niscaiva poze:

Anunțuri
Etichetat cu: , ,
Postat in Ţoaclă

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s