Grecia 2017 – drumul şi Litochoro

După îndelungi aşteptări, a venit vremea concediului. Oamenilor, credeţi-mă că nu mai aveam răbdare! Făcusem rezervările prin februarie, iar de atunci şi pînă în iulie am stat ca pe ace, numărînd zilele, orele şi minutele rămase pînă la plecare.

Planul era următorul:

  • 3 nopţi în Litochoro, Pieria, că era melanjul perfect între mare şi munte;
  • 3 nopţi în Vasiliki, Lefkada, că mi-era dor de nişte caracatiţă;
  • 7 nopţi în Poulata, Kefalonia, că părea o insulă interesntă;
  • 2 nopţi în Vitsa, Ioanina, că era munte şi mai aproape de casă.

Pentru a compensa stresul avut în timpul vacanţei de anul trecut, am dat dracului orice muncă suplimentară, am adunat un buget ceva mai nesimţit şi mi-am pus maşina la punct cu mult înainte de plecare. Desigur, taica Ford nu s-a dezminţit, iar cu două zile înainte să decolez mi-a crăpat fulia de pe arborele cotit, prilej de sentimente amestecate: pe de-o parte eram bucuros că s-a întîmplat în ţară, pe de-o parte eram plin de draci că n-apuc s-o schimb înainte să plecăm. Totuşi, după ceva diaree de la rîs, astrele s-au oprit şi doar mi-au rînjit suav ca un beţiv cu dinţii măcinaţi, iar problema era rezolvată c-o zi înainte de plecare.

Lăsasem copiii în cantonament la ai mei, aşa că plecarea de vineri cădea din start. Oricum, pînă la prima cazare, în Litochoro, aveam de condus doar vreo 900km, foarte mare parte pe autostradă, deci n-avea rost să-i dau talpă ca disperatul. Mi-am calculat eu vreo 13-14 ore cu pauze şi vămi, alegînd varianta cu traversatul prin Serbia şi Macedonia în locul Evului Mediu bulgăresc. Pusesem ca oră de trezit 2:00 noaptea, suficient cît să apuc nişte ore de somn.

N-am mai băut nicio cafea vineri, iar pe la opt seara l-am izbit pe cornel de pernă, dormind semi-conştient pînă la 1:30, cînd m-am trezit înainte să sune ceasul. În douăzeci de minute am şi luat-o din loc, punîndu-mi graşii la somn în maşină, în timp ce eu îmi vedeam relaxat de drum, gonind către Porţile de Fier I ca un apucat, zburînd prin localităţile adormite în beznă. La 4:30 făceam plinul în Severin, iar la 4:40 treceam graniţa în Serbia, după nici zece trei minute de stat în vamă.

Am intrat pe cel mai pustiu drum pe care am mers vreodată. Din Kladovo pînă în Niş, adică 200km, am întîlnit pe sensul meu de mers cinci, poate şase maşini. Nici pe contrasens nu cred că au fost mai multe. Pe mine mă relaxează foarte tare şoseaua liberă, aşa că am schimbat modul de condus, mergînd liniştit cu un 80km/h, admirînd peisajul, admirînd răsăritul care venea din ţară şi ascultînd imnul naţional din pură întîmplare. O fi vreun semn? Habar n-am.

dav

Relaxat, cu ochii prin împrejurimi

După cei 200km de dealuri pitoreşti dintre Kladovo şi Niş am intrat pe autostradă. Nu e terminată, dar spre deosebire de politicienii noşti muişti, sîrbii atrag fonduri (MULT mai puţin ca noi) şi construiesc din greu (MULT mai mult ca noi). Ce-i drept, nu au viniete, ci taxe de autostradă. Pe traseul ales de mine sînt doar două, una de €0,50 şi una de €1,50. Faţă de anul trecut, acum aveam vreo 30km în plus de autostradă, astfel că la 9:28 eram la graniţa cu Macedonia, unde am fost extem de neinspirat şi am ales cele mai nasoale două cozi: una la ieşirea din Serbia, unde era o tanti vameşa plictisită grav, iar a doua la intrarea în Macedonia, unde am dat de aceeaşi legumă de ofiţer ca anul trecut.

Fix 40 de minute mai tîrziu, la 10:08, goneam prin Macedonia cot la cot cu ceilalţi participanţi la trafic. Ţara e micuţă, mi-a luat două ore s-o traversez dintr-un capăt în altul. Şi ăştia au taxe, trei bucăţi de €1,50 fiecare, iar la al doilea punct de taxare n-am găsit suficient de repede monedele potrivite şi am dat o hîrtie de cinci. Restul l-am primit în dinari, spre stupefacţia nevesti-mii, care se întreba ce dracu’ facem cu ei. De unii am scăpat la următorul toll, de ceilalţi la întoarcere.

Cum ziceam, în fix două ore am intrat în Grecia. Vameşii nici nu ne-au mai cerut actele să le verifice. Abia deschisesem juma’ de geam, iar cînd am luat buletinele şi paşapoartele copiilor de pe bord, văzînd că sînt de România, mi-a făcut un semn vesel să trec mai departe. 12:08, welcome to Greece! Vă jur că la 4-5 metri după ce am trecut graniţa m-am simţit ca acasă, complet relaxat şi vesel fără vreun motiv anume. Cred că chestia asta era generală, fiindcă aproape toţi participanţii la trafic au devenit subit liniştiţi, molcomi şi altruişti, unicele excepţii fiind albanezii şi sîrbii.

Copiii dau semne de foame şi opresc într-o parcare, puţin înainte să intru pe Egnatia Odos. Mersesem pînă aici fără vreo oprire, cu clima pornită. Băi, frate, cînd am deschis uşile m-a năucit valul de căldură. Erau vreo 32°C şi umezeală babană venind dinspre mare. Nu exagerez cînd vă zic că-n 20 de secunde curgea apa din mine mai rău ca din duş. Ăştia au băgat repejor la maţ, că nici lor nu le pria căldura în mod deosebit din cauza oboselii, şi-am luat-o din loc către Litochoro, aflat la vreo trei sferturi de oră şi două puncte de taxare distanţă. Eh, la unul din ăsta rîdeam cu spor de urmele de vopsea de pe barele de lîngă ghereta ălora care-ţi iau banii zîmbind, iar după ce-mi iau restul, ce să fac şi eu? Bag înainte şi-mi las şi eu nişte vopsea pe nenorocita aia de bară.

Situat la poalele mitologicului Olimp (pe care aveam de gînd să trag o fuguţă şi să văd ce-i de capul lui), Litochoro e un orăşel îngărămădit, tipic Greciei. De abia am nimerit drumul spre cazare, taica GPS renunţînd să mai caşte ochii la sateliţi fix într-o intersecţie îmbîrligată, măcel de sensuri unice, străzi înguste şi pietoni imbecili, ca-n orice oraş infestat de turişti. Pînă la urmă am scos-o la cap, doar că am remarcat că nu e nicio parcare în faţa cazării. Bun. Şi aşa ajunseserăm prea devreme, ia să dăm o tură la pas şi să mîncăm şi noi ceva mai consistent. Dăm de strada principală şi ne înfigem într-o terasă. Nu mai ştiu ce mi-am luat de mîncare, dar ştiu sigur că am spulberat un Mythos aşa, din voleu, de nici n-a apucat să se pună bruma pe biata sticlă.

Sun proprietăreasa să vină cu cheile, urnim calabalîcul din maşină în apartament, nevastă-mea feliază un pepene cărat din ţară, băgăm în noi pînă ne ia dracu’ şi ne izbeşte somnul. Lemn am căzut. Era vreo şapte şi ceva seara, iar mie nu-mi venea să mijesc pupila. Foame parcă n-aveam cine ştie ce, parcă mergea o plimbare. Am plecat brambura pe străzi, oprindu-ne pentru te miri ce poze. Lîngă parcul localităţii văzusem că e un muzeu maritim, ce-i drept cu ore cam tîmpite de vizitare, 20:00-22:00. E deschis, hai înăuntru. €2,00/adult, copiii moca. Drăguţ în interior, cu o parte dedicată istoriei locale, cred (toată în greacă, din păcate, cred că m-apuc să învăţ limba), iar cealaltă dedicată secolelor de marinărit. Crîmpeie din trecut, ordonate cronologic, de data asta explicate bilingv. Cel mai mult mi-au plăcut machetele diferitelor tipuri de ambarcaţiuni, machete realizate cu o migală fantastică. În special velierele. Tre’ să ai ceva răbdare să faci noduri pescăreşti cu aţă de cusut, să pui fiecare parîmă unde-i e locul, fiecare vergă să aibă ţapapii şi zugrumătorii de rigoare, iar greementele de diverse tipuri să dea impresia că chiar suflă vîntul în vele. Chiar am rămas impresionat.

De fapt, am fost aşa de impresionat că m-am deshidratat puternic în drum spre ieşire, iar în drum spre casă am mai buşit vreo două beri, am ratat cîteva străzi şi am ajuns la apartament pe alt drum, văzînd bijuteria de mare în care urma să ne bălăcim a doua zi. Deja se făcuse noapte, iar eu abia aşteptam să cad lat şi să fiu în formă a doua zi.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s