Grecia 2017 – Olimp

Unii ştiu că nu mă pasionează prea tare vîrfurile chele şi înălţimile. Dacă tot eram aproape de Olimp, mitologicul lăcaş al zeilor elini, loc ce-mi rămăsese întipărit în minte încă din copilărie, era clar că o să urc pe el sau măcar să încerc. Măsurasem pe hartă cam cît de lung e traseul (vreo 16km şi 1900m diferenţă de nivel) şi părea fezabil pentru o zi, lucru confirmat de ascensiunea lui Lau, în ziua precedentă. Mă aşteptam la vreo 9-10 ore de mers.

Pe la şase dimineaţa eram în picioare, căutînd de nebun un prăpădit de ibric în care să-mi fac un ness. Tot biata nevastă-mea m-a scos din foame, ca să zic aşa, iar după ce mi-am luat doza de cofeină am plecat împreună cu Cristina spre refugiul Prionia.  Obişnuit de atîta timp cu ture de mai multe zile, nu simţeam rucsăcelul din spate. Am stat un pic pe gînduri dacă-mi mai iau beţele cu mine sau nu, sfîrşind prin a le abandona în portbagaj.

Parchez troaca sub nişte copaci şi o luăm din loc o idee mai repejor decît cum credeam eu că vom merge. Cristina se antrena pentru semi-maratonul Zagori Mountain Run, iar eu eram pe post de victimă nefericită care trebuia să facă faţă ritmului de mers. După zece minute simţeam că-mi iau foc gambele şi mi-am dat repede seama că nu fac treabă cu mersul de oraş. În mod normal, cînd iau rucsacul în spate mi se schimbă stilul de mers, numai că rucsacul era prea uşor şi reflexul nu-şi făcuse apariţia. Trec în mod „offroad”, calibrez pasul şi încep un trap apăsat, cu cadenţă de death metal.

Chit că am trecut prin pădure ca racheta, am ţinut minte cîteva detalii legate de potecă. Prima parte urcă destul de variat, cu pante mai domoale sau mai abrupte, extrem de similar cu poteca dintre mînăstirea Turnu şi troiţa de pînă în Stînişoara (Cozia). Chiar şi vegetaţia arăta similar. Bucăţile mai abrupte ale potecii aveau făcute trepte, fără excepţie. M-au disperat. Unele forţau lungimea pasului, altele te făceau să urci cu acelaşi picior, mereu, iar, din nou, în repetiţie, pînă-mi paralizau copanele. Abia după vreo jumătate de oră, ajunşi la un foişor cu izvor în apropiere, treptele au început să se mai rărească, dar n-am scăpat de ele pînă sus, la Spilios Agapitos, refugiu aflat ceva mai sus de 2000m altitudine.

De la foişor s-a schimbat vegetaţia, iar foioasele au făcut loc coniferelor şi… fragilor. Nu erau prea mulţi, nici prea copţi, nici prea gustoşi. Făcînd comparaţie cu cei de la noi, în aceeaşi stare, ai grecilor sînt la ani lumină distanţă de aromă. Comestibili, dar cam atît.

Cristina încă băga zdravăn şi ne-am întîlnit cu doi turişti, unul părîndu-mi cunoscut de la distanţă. Ştiu că lumea e mică, dar totuşi! Cînd eram la vreo zece metri de el mi-am dat seama cine era: Akis Petretzikis, cîştigător al MasterChef Greece 2010, la care sînt abonat de mai bine de un an pe canalul lui de Youtube. Gagiul are un accent criminal în engleză, iar majoritatea clipurilor pe care le postează încep cu un „heeeeelloooo iutubers” lung, tipic. L-am salutat în acelaşi mod: „heeeellooo, Aaaakis!”, smulgîndu-i un rînjet dintr-o ureche în cealaltă, fără să ne oprim din mers nici noi, nici ei. După vreo zece minute am regretat că nu m-a dus capul să ne tragem într-o poză pentru posteritate.

Nu mai ţin minte cît era timpul dat între Prionia şi Spilios Agapitos, dar pot să vă zic că am ajuns într-un timp scurticel. 1h45min pentru 1000m urcaţi mi se pare cam brutal. Eram fleaşcă, nu mai băusem apă de la foişor, Cristina s-a apucat de ronţăit cîte ceva şi, cum nu-mi era foame, m-am înfipt într-o bere. Mi s-a părut pomană să dau 2,5EUR pe un Mythos la 0,33l. Din două gîturi nu mai era.

Plecăm iar la drum. Acum, ori că de la bere, ori că era panta mai mare, prinsesem avînt. Da’ avînt zdravăn, nu aşa! Picioarele trecuseră de ora critică şi acum mergeau singure, fără efort, gîfîind doar din cauza căldurii şi a soarelui care mă bătea fix în scăfîrlie. Din motive necunoscute mie, Cristina începuse să tot rămînă în spate, prilej pentru mine pentru a mă opri pentru pozat peisajul. Desigur, ne-am întîlnit şi cu capre negre, cam sictirite, care ne-au tratat cu curul.

Poteca se aglomerase, erau zeci de oameni de toate vîrstele care urcau spre vîrf. Condiţia fizică mi-a permis să depăşesc o grămadă de grupuleţe pînă înainte de spintecătura dintre Skala şi Olimp. Aici am mai făcut o pauză, fiindcă poteca se cam accidentează, iar Cristina nu se simte chiar în largul ei pe drumuri prăpăstioase. Cu nişte ani în urmă nici eu nu m-aş fi simţit aşa relaxat, numai că experienţele din trecut îmi permiteau acum să ţopăi liniştit de pe un bolovan pe altul, fără griji, în ciuda hăului care se căsca sub noi pe ambele părţi. Şi pe aici am mai depăşit nişte grupuri care făceau ochii mari cînd mă vedeau ieşind mult din potecă pentru a alege rute mai convenabile decît calcarul ăla lustruit de toată lumea. Începusem să mă simt uşor ameţit de ceva timp, neştiind dacă e din cauza altitudinii, aşa că mă foloseam cît puteam de conformaţia terenului pentru a nu risca inutil.

Încă un urcuş ţeapăn (pare duşmănos pe vreme udă) şi iată-ne în vîrf. Mythicas Olimpos, 2917m, cea mai mare altitudine la care am ajuns vreodată, după 4h30min de cînd plecaserăm de la maşină. Peisaj nu era cine ştie ce, nici n-am fost prea impresionat de traseul pînă aici, doar înspre vest părea a fi ceva mai interesant. Puţini oameni de pe vîrf, printre care şi trei români care m-au ajutat cu un foc pentru nenorocita aia de ţigară. Nor baban înspre mare, senin spre vest. Am stat vreo jumătate de oră, trecîndu-ne numele în caiet şi relaxîndu-ne puţin înainte de coborîre. Golesc jumătate din sticla de Borsec, ca să realizez că nu mai băusem apă de o bună bucată de timp şi să remarc cum scap subit de ameţeală.

Dacă panta dinspre Skala părea abruptă, asta era desfrîu total. O văgăună bolovănoasă, că nu-i pot spune altfel, abruptă ca dracu’, aproximativ aderentă, plină de pietre instabile. Sub noi mai era un cuplu şi am coborît cu atenţie, să nu expediem vreun bolovan. În plus, Cristina nu e obişnuită cu ruperi d-astea şi căutam locurile mai uşoare. Chiar şi aşa, ne-a luat aproape jumătate de oră pentru a coborî pînă în poteca de sub vîrf, pentru a nu ne mai întoarce spre Skala. Continua mult pe curbă de nivel, în coborîre, specialitatea Cristinei. O ia la goană şi mă lasă în urmă într-un nor de praf, pînă intersectăm poteca mai abruptă pe care urcaserăm dimineaţa. Mi-a venit rîndul să cobor în forţă, călcînd nepăsător prin grohotişul care-mi fugea pe sub bocanci, iar la refugiu am făcut o pauză şi mi-am dat seama că mi-e fomică. Nu mîncasem nimic toată ziua, practic funcţionasem nişte ore bune doar pe bază de Jacobs 3in1, apă de izvor, Mythos şi Borsec. Abia după primele muşcături din Snickers mi-am dat seama, de fapt, cît de foame îmi era. După al doilea baton parcă m-am mai remontat.

A urmat ultimul galop către vale, căldura venind în valuri pe măsură ce pierdeam din altitudine. Sus, în miezul zilei, fuseseră vreo 20°C. Jos, la maşină, erau 32°C. Apa o topisem de mult, transpiraţia şi praful de pe drum mă tencuiau din cap pînă-n picioare, abia aşteptam să ajung iarăşi la izvor şi să mă spăl, iar poteca părea să nu mai aibă sfîrşit. Treptele pe care le detestasem atît de mult la urcare păreau acum cu mult mai uşoare, deşi la multe din ele aveam aceeaşi problemă, coborîtul pe acelaşi picior dacă voiam să ţin ritmul. În orice caz, coborîrea din vîrf pînă la maşină ne-a luat sub trei ore. Măcel, nu alta.

Mi-a plăcut Olimpul, dar nu m-a impresionat şi nu are acel ceva care m-ar face să revin altă dată. Poate sînt eu pretenţios, poate sînt dus cu pluta, însă preferinţa mea rămîne totuşi sălbăticia, mă atrag locurile neumblate şi rămase suspendate în timp. Peste vreo săptămînă urma să-mi primesc porţia dorită în Kefalonia. Totuşi, să nu anticipăm, că vine el şi episodul respectiv.


Ceva poze:


Tehnicalităţi:

Traseu: Prionia – Spilios Agapitos – Skala – Mythicas Olimpos – curbă de nivel – Spilios Agapitos – Prionia: 7h30min.

Pe bucăţi:

  • Prionia – Spilios Agapitos: 1h45′ + 15′ pauză
  • Spilios Agapitos – Skala: 2h00′ +5′ pauză
  • Skala – Mythicas: 20min + 20′ pauză
  • Mythicas – poteca de pe curba de nivel: 35′
  • Curbă de nivel – Prionia: 2h20′ + 10′ pauză

Marcaj: E4


Apă:

Anunțuri
Etichetat cu: , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s