Grecia 2017 – Lefkada, dulce revedere

Inutil să zic că după ce-am coborît de pe Olimp m-am înfipt în pat ca migu’, rupt de oboseală şi de căldura năucitoare. Deşi am mîncat cînd am ajuns în cameră, după vreo două ore m-a luat iar foamea şi m-am îndopat cu nişte gyros. Nesatifăcător, mai tre’ ceva. Ieşim la plimbare pe strada principală din Litochoro, ochesc o patiserie cu terasă şi de face lumină: KATAIFI! Intru, cer şase bucăţi (mici, ce-i drept), iar ospătarul îmi sugerează să-i pună pe trei farfurii. Am zis OK în lehamite, fără să-mi dau seama că probabil se gîndea la nevastă-mea şi copii, spre deosebire de mine (care bou gîndea la propria-i rumegătoare). Ne punem la o masă, apare ăsta cu farfuriile mele şi prăjiturile nevesti-mii şi copiilor, după care mă întreabă cine mai vrea kataifi. Pare uşor surprins cînd află că e un singur beneficiar. Bag ca spartul. Ultima bucată mai aveam un pic şi-o îndesam cu furculiţa printre amigdale.

Întorşi înapoi în cameră, după o plimbăceală pe nişte străduţe cumva la marginea orăşelului, ne apucăm să adunăm boarfele, să pregătim lăzile frigorifice şi a doua zi să plecăm direct. Spre seară terminaserăm, mă plictiseam crunt, iar la opt am văzut pe hartă un castel prin apropiere, Platamon. Din păcate pentru noi, programul de vizitare era doar pînă la ora trei, aşa că m-am mulţumit cu un ocol dat zidurilor şi cu un plin de motorină, că eram pe sponci. L-am vizitat a doua zi contra uriaşei sume de doi euro. Drăguţ, dar nu cine ştie ce.

După vizita castelului am plecat către Lefkada. Drumul cel mai rapid era pe Egnatia Odos. Nu ne grăbea nimeni, nici n-aveam chef de plătit taxe, aşa că am ales o variantă nu mult mai lungă, prin Larissa, Kalabaka şi bucata mai interesantă din Egnatia Odos, cea cu tunelurile din munţi. De taxe tot n-am scăpat, dar nu mai erau aşa multe.

Drumul era destul de aglomerat spre Larissa. GPS-ul mă punea să ocolesc pe la mama dracului, pînă m-a enervat şi l-am oprit de tot. Tot cu indicatoarele faci treabă. Am intrat în Larisa, dar cu ochii după semne am trecut pe roşu la un semafor pe care nu l-am văzut, iar în următorul m-am cîntărit în frînă. Cred că ăla din faţa mea a spart nuci cu sfincterele cînd m-am oprit la un deget de bara lui din spate.

Ies din oraş, drumul are două benzi pe sens pentu nişte zeci de kilometri buni, iar în Kalabaka mă abat din oraş către Meteora, pentru o mică pauză de admirat peisajul care mi-a plăcut extrem de mult anul trecut. În afară de cîteva poze făcute pe bolovanii de pe sus n-am mai vizitat nimic. Lume puhoi, de toate naţiile, PLIN de români, autocare, gălăgie – tot tacîmul, ca-n orice loc turistic prea cunoscut. Vrusesem să oprim în Kalabaka sau Kastraki ca să mîncăm, dar ajunseserăm mult prea devreme şi nu ne era prea foame. Am luat nişte roşii de la cei care vînd pe marginea drumului, cu gînd să le hăcuim într-o salată în Vasiliki, dar n-au mai apucat. Le-am terminat în maşină, pe un drum extrem de şerpuit, trecînd prin sate locuite de aromâni, chiar înainte de a intra pe Egnatia Odos.

Ţinusem minte că-n 2015 ne-am oprit la un local pe marginea drumului, cum sînt şi cele de pe la noi. Mai jos de Ioannina s-a dat în folosinţă o bucată de autostradă pînă la Arta, iar toate maşinile coteau stînga, spre ea. M-am bucurat iarăşi de un drum liber, conducînd relaxat şi admirînd peisajul pînă la localul amintit.

Am crezut că mă ia cu leşin cînd am coborît din maşină. Plecaserăm din Litochoro pe vreme răcoroasă şi nu făcusem alte pauze în afară de cele din Kalabaka, aerul condiţionat era pus cît să nu ne apuce transpiratul, aşa că n-am mai dat atenţie termoemtrului. Trag din reflex sub un copac imens, să las maşina la umbră, iar în clipa în care deschid uşa năvăleşte peste mine un puhoi de aer fierbinte, de m-a apucat apneea. 38°C şi nicio afurisită de pală de vînt. Nici n-am apucat să trec strada spre local, că deja eram fleaşcă.

Chelnerul, bucătarul şi proprietarul localului, Vassilis, vine cu cu un cănoi cu apă rece şi proaspătă şi două meniuri. L-am întrebat ce are gata făcut şi m-am oprit la miel cu sos de lămîie. Fie-mea la un piept de pui, fi-miu şi nevastă-mea la păstrăv proaspăt, pescuit din iazul de peste drum. Băi, oamenilor, ne era şi un pic de foame, nu zic că nu, dar mîncarea de acolo e absolut fantastică şi extrem de rezonabilă ca preţ. Pe doi păstrăvi, un piept de pui, un miel cu lămîie, patru porţii de cartofi prăjiţi (garniturile sînt incluse în preţ) şi încă două extra, un tsatsiki şi o cafea grecească am dat 30 de euro, din care vreo 4 au fost bacşiş. Am plecat sparţi, iar copiii au adormit în scurt timp.

Peisajul începuse să se schimbe, iar după ieşirea din munţi am fost întîmpinat din nou de tufele interminabile de leandru, atît de tipice ţării. V-am zis că oprisem GPS-ul, mergînd strict după indicatoare şi amintirile rămase. Mi-am furat-o puţin, virînd la dreapta unde nu trebuia, ratînd astfel intrarea în tunelul care desparte Preveza de celălalt mal al golfului Amvrakikos. În spatele meu, alţi aiuriţi s-au luat după mine, dînd un ocol destul de sănătos şi nenecesar.

Ajung în tunel, plătesc 3 euro la toll, şi continui pe lîngă apă, peste dealuri, pe lîngă plaje şi pe lîngă alţi mocăiţi care admirau peisajul din mers (majoritatea români), trezindu-mă că am ajuns în Vasiliki. Am găsit cazarea fără probleme, iar după un telefon dat la tanti care administra pensiunea ne-am luat cheia şi ne-am instalat comod în jumătatea noastră de căsuţă, corp separat de restul clădirii, o mică bijuterie grecească în care m-am simţit foarte bine în toate cele trei nopţi.

Desfac un Mythos şi stau lăbărţat la umbră, relaxat ca niciodată. Termin berea şi plecăm la o mică plimbare pînă la supermarket, să luăm cîte ceva pentru dimineaţă. Încă o plimbare în direcţia opusă, cu căscat gura pe la tarabele înşirate pe străduţele din Vasiliki şi înapoi spre taverna la care mersesem aproape zilnic în vechiul sejur. Uitasem ce porţii au, am crezut că plec cu maţele sfîşiate, m-am SPART! E genul de local în care tre’ să te duci hămesit, după ce-ai tras la coasă două zile şi ai trăit doar cu apă. Vreo oră şi ceva am stat, sorbind din bere şi molfăind kataifi. Şi ce kataifi! Jur că n-am mîncat nicăieri în Grecia mai bun ca la ăştia. Nu ştiu ce are diferit faţă de altele, dar e incredibil. Seara s-a lăsat pe nesimţite, iar noi ne întoarcem spre căsuţă pe malul mării, la tălpile goale. Habar n-am cît era ceasul, am adormit de cum m-am întins în pat.

Dimineaţa ne-am trezit cu chef de baie şi am decis să mergem la Porto Katsiki, una dintre cele mai cunoscute plaje de pe insulă. Era vreo nouă dimineaţa. În jumătatea de oră cît am avut de condus pînă la plajă mă uitam la termometru şi vedeam temperatura cum creşte cu cîte un grad la fiecare cinci minute, de-am crezut că e ceva defect la maşină. Aiurea. Saună din nou, abia aşteptam să ne tragem pe lîngă stînci la umbră şi răcoarea bălţii colorate în turcoazul ăla hipnotic. Mi-am luat setul de snorkel şi-am început să mă holbez la peşti, crabi şi ce mai mişuna prin apă. Pe fundul bălţii văd un tub pierdut şi mă bag după el. Ajung pe la vreo 3-4 metri şi BUF! Pentru cîteva momente am avut impresia că fundul apei e cerul şi invers, atît de tare mi-au pocnit urechile. Încă vreo doi metri, recuperez căcatul ăla de tub şi simt cum rămîn fără aer. Scap tubul în timp ce fac drum înapoi spre suprafaţă, iau nişte aer şi-n celălalt plămîn şi mă mai bag o dată. Ajung la mal mai ameţit ca după ceva trotil şi mă arunc la umbră să mă hidratez. Mai bag cîteva reprize de bălăceală, dar soarele se arată de după stînci, năucitor. Era trecut de două, iar plaja începuse să se umple abia la ora aia. Cînd era cuptor. Ce oameni…

Plecăm spre casă, nu fără a opri la o dugheană de pe drum pentru nişte miere, un borcan cu miere de frunze de portocal şi unul de cimbru. Băgăm la maţ la Starfish, o tavernă din port cu un ospătar foarte hîtru, iar caracatiţa cu sos tomat şi cele cîteva Mythos îndesate pe lîngă îmi dădeau ghes la deja clasicul nănic de după masă. Încă un pic de plajă peste drum de cazare, încă un pic de plimbare gură cască, şi iar e noapte.

A treia şi ultima zi a decurs aproape identic, atîta doar că dimineaţa am plecat către Agiofili, de departe plaja mea favorită. Din nou am rămas tîmp cît de mişto poate arăta combinaţia dintre stîncă, verdele vegetaţiei şi turcoazul ăla care-ţi ia minţile. Din nou am rămas mască de varietatea de peşti, de culorile lor şi de cum înotau liniştiţi în bancuri pe lîngă mine. Tot ca la Porto Katsiki, pe la trei fără ceva am plecat acasă, de data asta am gătit, iar seara ne-am dus la Cape Lefkada, să vedem apusul. A doua zi trebuia să plecăm de pe insulă spre Kefalonia şi aveam de strîns o grămadă de chestii, deci n-am stat chiar pînă la ultima geană de lumină aruncată peste mare. Oricum, tot pe beznă am ajuns. Eh… Să vedem cum o fi mîine, cu feribotul.

Reclame
Etichetat cu: , , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s