Poteci uitate de lume (V)

Străjerul Mut

Se pare că m-am cam dezvăţat de scris, la fel cum m-am dezobişnuit de rucsacul mare şi de turele brutale, chestii care mă cam irită şi la care iau atitudine. E ceva timp de cînd n-am mai fost aşa rupt, dar mă simt atît de bine că nu vă pot descrie. Psihic, că fizic sînt zdrenţe. Zac ca o legumă uitată în beci, aproape incapabil să stau drept, tremur din toate balamalele, abia reuşind să mai apăs pe taste, cu mîinile zgîriate, cu febră musculară în tot corpul, dar cu stare de spirit formidabilă, datorată atît muntelui, cît şi oamenilor cu care am fost. În special oamenilor.

Fiindcă în primăvară am ratat momentul propice pentru a merge în Narăţu, l-am lăsat pentru toamnă, intenţionînd să parcurg încă o dată traseul pe sub stîncării. Bine, şi-n toamna anului trecut vrusesem să repet măgăria, numai că ploile măriseră simţitor debitul apei pe Valea Satului şi am ales în ultimul moment ruta clasică, pe Vultureasa. De data asta am avut noroc cu vremea.

Cu vreo săptămînă în urmă anunţasem oamenii ce am de gînd să fac, grupul a suferit cîteva schimbări din cauza a varii motive apărute pe ultima sută de metri, iar în final ne-am adunat unsprezece inşi: Furnică, Prinţesa şi Şogo, pe care-i ştiam din turele de prin Doabre, Laurenţiu şi Mutu’, prieteni de-ai lor, Dan, Dodo şi Tina. Plus Boss şi Dedex, camarazi în mîinile cărora mi-aş lăsa viaţa fără să clipesc.

Luaţi-vă ceva de băut. E lung.


Ziua 1: Măcelul.

Traseul de acces: Brezoi – Valea Satului – Poiana Tîrsa.
Durată: 4 ore (9:30 – 13:30).
Marcaj: cruce albastră.

Traseul stîncăriilor: Tîrsa – indescriptibil – Şaua Narăţu – pe sub Claia cu Brazi – Valea Lotrişorului – Poiana Tîrsa.
Durată: 5h30min (14:40-20:10).
Marcaj: bandă roşie din mezozoic (asta dacă o cauţi) pînă aproape de Claia cu brazi, muchia la inspiraţie, cruce albastră.

Ora întîlnirii rămăsese nouă, în parcarea din Brezoi. Dedex mă sunase vineri seara să-mi spună că nu mai vine cu mine, că e prea matinală ora la care plec şi că-l aduce nevastă-sa. Drept urmare, sîmbătă dimineaţa m-am cărat pe la şase de acasă, am dus-o pe nevastă-mea la serviciu, iar eu am tăiat-o spre părinţii mei, să-mi las plozii în exil. După debarcarea boracilor am roit-o spre Boss, unde nici n-apucasem bine să bag rîtu’ în ceaşca de cafea cînd mă sună Dodo să-mi spună că au trecut de ieşirea din Rîmnicu Vîlcea şi că se duc spre Brezoi. Era vreo opt şi un pic, iar eu mă întrebam unde se grăbesc, din moment ce ora intrării în traseu era 9:30, adunarea generală fiind stabilită în jur de 9:00. Am băut cafeaua liniştiţi, întîlnindu-ne la Anabella pe la nouă fără ceva cu Dodo, cu care mai fusesem într-o tură acum nişte ani buni, şi cu Dan şi Tina, aflaţi în postura de a merge pentru prima oară împreună cu mine.

Intru în Anabella să-mi iau de mîncare, că plecasem de acasă cu mîinile în cur, iar cînd ies o sun pe Prinţesă, să văd pe unde sînt. Mi s-a părut mie un pic cam ruşinată în voce, aflînd motivul abia seara, la foc. Dar să nu anticipez. Erau pe la Seaca, deci urmau să apară în cîteva minute. Îl sun şi pe Dedex, care era pe la Călineşti, iar cum treburile decurgeau şnur din punctul meu de vedere, am plecat spre parcarea de lîngă pod, în dreapta Tovarăşului Tăietor. Pînă m-am dus cu Boss să mai luăm o cafea, au apărut toţi, pe rînd, iar la 9:30 băteam drumul spre Valea Satului, contrazicîndu-mă cu Dodo dacă era sau nu mai bine să lăsăm o maşină la ieşirea din traseu sau nu, el susţinînd că avem patru kilometri de asfalt, iar eu susţinînd că doar doi. Nu-mi făceam griji pentru doi băşiţi de kilometri, şi-ăia plaţi, ci pentru ce urma pe sus.

Dodo deja prinsese avînt pe lîngă liceu, grăbindu-se fără motiv. Valea era oricum cea mai rapidă rută pînă în Tîrsa, unde lăsam tot calabalîcul, şi chiar de-am fi plecat la trei din poiană, tot dădeam de marcaj pe lumină la întoarcerea din stîncării. Am mai redus din ritmul de trap, să nu obosim ca proştii înainte să dăm de bucăţile dificile.

Poarta de la staţia de apă era închisă cu un lanţ şi-un lacăt. Cu toate că se vedea fum ieşind pe coşul clădirii, parcă nu-mi venea să mă apuc de zbierat să ne deschidă cineva. Hai la dreapta, peste albia acum seacă a pîrîului, semn bun pentru traseul pe vale. Potecă din părţi, era pe undeva pe sus. Mă apuc să verticalizez şi intru ca prostul în rugii de mur, luînd o buşitură în meclă la nici doi metri de la nefericita decizie. Iniţial am fost învăluit de amuzament, urmat imediat de rugi, lăsîndu-mi pielea de pe gît pe o creangă, iar cea de pe mîini prin ţepii de pretutindeni. „Hai, c-am început bine!” îmi zic cu năduf în timp ce calc pe o creangă aflată sub frunziş. Dacă decolarea e opţională, aterizarea e obligatorie, aşa că-mi iau şi-o porţie de urzici, că de ce nu. Julit, urzicat şi înţepat, ajung în potecă pe sub nişte pini, deci mă aleg şi cu nişte ace pe după gît, curgînd ameninţător pe şiră spre unde nu bate lumina soarelui. Îmi sare ţandăra, trîntesc rucsacul şi încep să-mi scutur bluza de ace, mergînd mai departe fără incidente.

Dăm de bolovanul cu săritoare după nişte minute bune de mers. Desigur, firul apei era pişpiriu şi se putea ocoli regeşte pe sub, doar că mie-mi trece prin sfeclă ideea de a da un Dulfer mic şi instalez coarda. În afară de mine, doar Dan a mai coborît cu coarda, restul ocolind bolovanul cu nesimţire, rînjind şi dînd dezaprobator din cap la cum îmi pierd timpul. Restul lumii a luat-o la deal pînă am strîns eu coarda, aşa că am rămas împreună cu Boss, ultimii inşi din grup, ştiind că-i prindem din urmă fără probleme, lucru care s-a şi întîmplat, de altfel, pentru că la a doua cascadă (uscată complet) Dodo şi alţi cîţiva urmaseră firul văii în loc să cotească la dreapta. Cei din urmă au devenit cei dintîi.

Unul din reperele pe care le ţinusem bine minte era faptul că la schimbarea direcţiei spre stînga era un copac masiv căzut peste vale, fix lîngă o stîncă pe care se mai vedea o relicvă de marcaj. Fiindcă merseserăm aproape fără oprire pînă aici, am zis că era momentul pentru o pauză de îndulcit amarul şi de prins puteri înainte de prăpădul de urcuş care ne păştea înainte de Tîrsa. Parcă nu-l ştiam aşa abrupt şi, din cîte-mi aminteam, parcă exista un simulacru de potecă. Ori, acum, canci! Ce-i drept, am dat iar de rugii cu care avusesem plăcerea de a ne cunoaşte foarte intim într-o altă memorabilă tură în Narăţu. Fiind în faţă, plec la scotocit vreo două văiugi şi dau de potecă şi marcaj. Spre stupoarea mea, văd în vale un copac aproape identic cu cel aflat la vreo jumătate de oră în urmă. Mă băgasem aiurea. Din fericire, de aici nu mai e mult de mers, iar noi ajungem în poiană după încă vreo douăzeci de minute de chin.

Am fost puţin şocat să văd în ce hal s-a boschetărit poiana. Din potecă se mai vede doar un fir slăbuţ printre urzicăraie şi rugii de zmeuriş care au invadat aproape tot luminişul, iar vastele locuri de cort de altădată sînt acum acoperite complet. Cele patru corturi în care urma să sălăşluim peste noaptea şi-au găsit astfel loc doar în pădure, cam prea aproape de vatră pentru gusturile mele. Lemne de foc erau cu duiumul, bine uscate, deci nu-mi făceam nici cea mai mică grijă că nu se aprind. Întindem corturile, luăm prima masă serioasă a zilei, mai ales eu, care-n afară de două cafele, juma’ de cană de apă din pîrîu şi-un cub de ciocolată de la Prinţesă n-aveam mai nimic prin maţe.

Pauza a durat cam o oră. Săltăm mîncarea în copac cu coarda lu’ Boss, luînd la noi doar apă şi dulciuri. Repet de cîteva ori că e foarte posibil să ajungem pe întuneric şi să-şi ia toată lumea frontalele, apoi plecăm spre zona grea şi interesantă a zilei, practic obiectivul turei.

Deşi traseul cu bandă roşie pleacă din Coşurile Narăţului, traseul e mult prea dur şi lung pentru a putea fi realizat în timp util. Drept urmare, am ales scurtătura găsită de Bondarul Rozaliu cu nişte ani în urmă, avînd în cap senzaţionala descriere pe care o scrisesem anul trecut: „Tîrsa BR 1 st.stg. tr.v.stg.urc. 2 bol. dr.c.t. 50m c.n.⇓ tr.v. crengi stg.⇑ b.rad. dr.⇑ st.spartă ⇓ BR”. Vorba vine că aveam în cap tot cîrnatul de mai sus, eu speram mă rugam să fi ţinut minte reperele suficient de bine încît să reuşesc să ajung în străvechea potecă marcată cu bandă roşie în urmă cu nişte zeci de ani. Spre surprinderea şi mulţumirea mea, am nimerit scurtătura din prima, ieşind fix la piatra spartă, fără nici măcar două minute pierdute la scotocit.

Pînă aici am avut parte doar de pădure şi ceva frunziş, lipsite de dificultate (părerea mea) şi de potecă (părerea lor). În dreapta, pe stînca amintită, dăm de o mărturie a altor vremuri: un marcaj cu bandă roşie care încă mai are alb în compoziţie. E locul din care începe spectacolul oferit de abrupturile Narăţului, acest munte insolit, spectaculos, totuşi fără a fi fotogenic. Colţi de piatră răsar de pe te miri unde, sfîrşindu-se hăt, departe, în străfundurile Văii Lotrişorului, ascunşi de copaci curajoşi, copaci care n-au găsit alte locuri mai bune de crescut decît în pepiniera asta de stînci ţepoase. Oricîte poze aş face, din oricîte unghiuri aş încerca, nimic nu poate surprinde în întregime măreţia şi sălbăticia acestui tărîm fermecat ce m-a cucerit de la prima incursiune. Sînt locuri rupte de timp care trebuie văzute şi trăite pe viu.

Desigur, nu toată lumea gustă genul meu de poteci, mai ales că începuse deja prăpădul. Replicam cu sarcasm „nu părăsiţi poteca marcată” de fiecare dată cînd Dodo mă întreba unde dracu’ văd eu potecă. Pe alocuri era cît se poate de evidentă, după părerea mea şi a altora, iar în altele lipsea cu desăvîrşire, locuri în care m-am străduit din răsputeri să-mi aduc aminte reperele. De altfel, fix într-un astfel de loc, după ce plecasem la înaintare să sap după traseu şi aşteptam să vină restul trupei, remarc abesnţa lui Dan. Habar n-aveam de cît timp lipsea, ca să vă faceţi o părere la cîtă atenţie acordasem participanţilor. M-au cam trecut fiorii, calmîndu-mă după ce Tina a spus că a rămas la cort.

Poteca se rupe la propriu. O văiugă cam spălată porneşte de sub un colţan şi se termină în străfundurile iadului, intersectîndu-se cu direcţia noastră de mers. Ştiam 100% sigur că la cîteva zeci de metri mai în faţă era locul din care ne întorseserăm prima dată cînd am ajuns pe aici, neavînd curaj să fi trecut mai departe din pricina zăpezii. Boss s-a căţărat mult deasupra, coborînd fix pe văiugă, neputîndu-se abţine. Eu şi încă vreo patru inşi am trecut pe spălăură, restul pe o variantă oarecum mai sigură, la doi-trei metri mai jos. M-am dus înainte, să văd în ce stare era brîna înfrunzită şi am trecut în cealaltă parte fără probleme, terenul fiind suficient de stabil. Părerea mea, nu a tuturor, de ce să mint…

Un vîlcel pămîntos, acoperit de frunze, ne invită să-l coborîm. Şogo, Dedex şi Boss erau deja în vale, eu mi-am dat drumul pe cur, iar restul rămăseseră sus, încercînd să aleagă o opţiune ceva mai decentă. Prinţesa mi-a urmat exemplul, curăţînd aproape toate frunzele şi oprindu-se-ntr-un buşteam aproape putrezit. Unii încă mai ezitau. Zic să întreb dacă e nevoie de ajutor.

– Furnică, vin să te ajut?
– Nu, mă descurc.

Sînt căsătorit de nişte ani, aşa că aş putea spune că am ceva experienţă cu ce spun cuvintele şi ce spune tonul. Al doilea e ăla important.

– Bine. Aduc şi coarda?
– Da.

Ştiam eu. Urc înapoi spre jumătatea de grup rămasă, întind coarda, o bag p-aia cu „desfă cracii şi lasă-te pe spate”, lumea coboară, stîng coarda la loc. După cîteva treceri din astea, unele mai prăpădite ca altele, dar fără să avem nevoie de rapeluri sau balustradă, ajung la cel mai dificil pasaj al zilei, o bucată de căţărare de vreo treizeci de metri, plină de pămînt, pietre care pîndeau vreo căpăţînă şi rădăcini mai vii sau mai putrede. Fiindcă ceilalţi nu erau cu mult mai în spate, m-am dus vijelios la deal, alegînd cu grijă locurile pe care să calc şi de ce mă ţineam. Ajuns undeva prin a doua treime a rîpei, că nu-i pot spune altfel, am legat coarda de un copac sănătos, rugîndu-i pe cei de jos să urce pe rînd şi să stea cumva feriţi de posibilii bolovani lansaţi către vale. Urcuşul ăsta ne-a luat vreo jumătate de oră, rămînînd iar ultimul, să strîng coarda.

Nu mult mai în faţă era Străjerul Mut, oprindu-ne în şaua de lîngă pentru o pauză. Boss investiga o posibilă continuare a traseului, doar că săritoarea aia nu mă prea îmbia la rapel, mai ales că avem la dispoziţie o variantă mai simplă. Desigur, prin alt vîlcel pămîntos şi plin de rădăcini din care ieşim pe două puncte de belvedere, cam singurele din zonă, ambele oferind o superbă privelişte a Străjerului Mut, măreţul paznic stîncos. Pe unul din punctele respective am degustat cîteva fructe de măceş, luminaţi de Furnică asupra faptului că, de fapt, fructele sînt în interior, iar toată chestia ai roşie se numeşte achenă. Şogo s-a amuzat copios la ideea de a-i cere bunicii un ceai de achene. În orice caz, de aici nu mai era mult. Mai o zonă cu bolovani, mai un frunziş, iar zona fracturată ia sfîrşit, ajungînd în pădure. De aici nu mai e cine ştie ce complicăciune tehnică, doar de mers şi de nimerit poteca.

Am uitat să zic că am băut apă ca la balamuc pe stîncării, terminînd vreo doi litri de apă în vreo două ore de mers. Era şi cald, ce-i drept, undeva între 18-21°C, iar eu transpiram ca la balamuc. E lesne de înţeles de unde răgea setea în mine, numai că apa se terminase de ceva timp şi nu prea trăgeam mari speranţe la izvorul de sub Claia cu Brazi. Aveam de aşteptat pînă în vale. Furnică era şi ea ruptă de sete, dar cu ajutorul celor din grup care mai aveau cît de cît apă s-a mai domolit.

Pe un alt simulacru de potecă, probabil urmă lăsată de capre, trecînd printre, peste şi pe sub căzături, ajungem în muchia care ne scotea în poteca marcată dintre Jilişti şi Tîrsa. Nu am idee de ce ţinusem minte că e ditamai animalul de potecă, cît jumătate de forestier, aşa că întîlnirea cu dumneaei m-a cam şocat, fiindc mult mai îngustă decît în amintirile mele. Era totuşi greu de ratat şi am nimerit-o fără probleme. La vreo 10-15 minute se lăsa noaptea, iar cineva din grup (cred că Laurenţiu) a propus să scoatem frontalele. Bună idee. Dau să scot frontala din capac. Nu era acolo. Oi fi băgat-o din greşeală pe interior? Nici acolo. Atunci e în rucsac. Ăăă… Nu. O voce duioasă, tare cunoscută, îmi sună în cap: „Bravo, retardatule, le zici tuturor să-şi ia frontalele şi tu n-o iei.” Faptul era împlinit, ce dracu’ mai era să fac?

Ajungem în fundul văii aproape pe întuneric, umflîndu-ne cu apă din Lotrişor. Eh, în loc să mai aştept lumea să-şi tragă sufletul şi să văd dacă sîntem toţi, am luat-o agale la deal, încercînd să-mi măresc acuitatea vizuală. Mă mai foloseam din cînd în cînd de lumina frontalelor din spate, dar am remarcat că noaptea îmi ascute simţurile. După vreo cinci minute nu mai vedeam unde calc. În orice caz, ajunsesem să ştiu pe unde e poteca doar după cum simţeam pămîntul sub tălpi. Un al şaselea simţ îmi spunea care e direcţia bună.

Aşadar, recapitulăm: prostul îşi uită frontala în cort, deschide drumul pe întuneric şi nu se uită dacă e toată lumea. Cineva din spate spune că a auzit ceva sau pe cineva strigînd, facem linişte şi-mi dau seama că lipseşte Tina. Strig şi vedem o frontală sub noi, dar în amonte faţă de punctul din care pleca poteca. Bravo, Raţă! Eşti deştept ca noaptea de afară. Îmi cer scuze bietei fete şi plecăm fără prea multă vlagă spre Tîrsa. Din Valea Lotrişorului pînă sus nu sînt decît vreo 300m de diferenţă de nivel, care ar lua cam o oră. Problema era că noi eram cam rupţi de oboseală după ziua lungă avută şi, cu toate dulciurile băgate în noi, nimeni nu prea mai avea chef. Ba îmi aduceam aminte de cum mă rupsese pe mine foamea la 50m de poiană, lîngă nişte stînci aflate în stînga, ba mai povesteam cîte una alta tolăniţi prin frunziş, ba mai căutam după marcaj… Ajungem pînă la urmă la corturile păzite de Dan şi mă duc ţeavă spre al meu, să-mi iau nenorocita aia de frontală şi să mă apuc de făcut focul. Ora: 20:10.

Cum am zis, lemnele erau bine uscate, iar focul a luat-o din prima, fără probleme. Următorul pas a fost să dăm jos rucsacul cocoţat în copac, departe de labele ursului. Dedex a zis că nu ştie cum am făcut nodul la plecare şi m-a chemat să-l desfac. Dacă ursache reuşea să desfacă nenorocirea aia întortocheată, îşi merita mîncarea. Ne-am întins la masă, deşi nu-mi era foame deloc. Apă, în schimb, am băut cu nemiluita, cred că sărisem de şase litri. M-am apucat de spart seminţe.

Cunosc o mulţime de oameni care sînt fermi împotriva alcoolului pe munte. Sa a lui în general. Părerea mea e că alcoolul poate fi privit ca un cuţit: poţi tăia pîine cu el sau poţi lua jugulara vreunuia. În cazul de faţă, a fost un bun catalizator social. S-au destupat nişte diverse: o ţuică (Boss), un coniac cărat cu sticla originală (Mutu’), nişte Stroh (mandea), o cornată (Şogo)… Cert e că toată lumea se simţea bine şi poveştile au început să curgă din toate direcţiile, începînd să-i cunosc şi eu mai bine pe Şogo, Furnică şi Prinţesa, dîndu-mi seama că mi-au devenit dragi. Mi-e cam jenă să recunosc. Asta ca să nu mai zic şi că m-am înşelat grav asupra caracterelor Furnicii şi Prinţesei, că mi-e şi mai jenă. M-am dus cîteva minute la punctul de belvedere, să-mi fac autocritica interioară, cu privirea pierdută în luminiţele din vale şi la puţinele stelele care răzbăteau printre nori. Habar n-aveam cît era ceasul, dar nici că-mi păsa. Doar un prăpădit de şoarece mi-a deviat atenţia înspre exterior. Neştiind cu exactitate de cît timp stăteam acolo, sprijinit ca-n fotoliu, m-am întors la foc, remarcînd dispariţia a vreo patru inşi plecaţi la somnic.

Se cam lăsase răcoare, sufla şi-un crivăţ drăguţ, iar foc nu era decît într-o parte. Aşadar, pe-o parte pîrjol, pe parte congelator. Mie mi-era bine cu bluza de corp şi cea de ciclist şi, cum povestisem cum sînt folosit pe post de sobă de toţi friguroşii sau friguroasele, m-am oferit voluntar pentru o demonstraţie cu Furnică şi Prinţesa. Eu cu spatele în vînt, Furnică imediat în faţa mea, iar Prinţesa lîngă foc. Fiindcă ambele aveau căldură din ambele direcţii, şi din faţă, şi din spate, li se opreşte clănţănitul. Eh, cum stăteam eu cu mîinile încrucişate peste cele două fete, lansez o ipoteză:

– Să vezi ce poveşti îmi aud mîine!
Furnică o dă sec:
– Me too!¹

Toată lumea a explodat în rîs. Şogo era cît pe-aci să verse cana cu ultima serie coniac, Boss se îneacă cu fumul din ţigară şi mie-mi încremeneşte un zîmbet stingher şi stupid, de parcă eram picat din stele. Ah, da, stele! Hai să le vedem de pe stînci, culcaţi în iarbă, să nu ne sufle vîntul. În locul în care stătusem ca-n fotoliu, străjuia un moţ. Bine, hai că nu ne mai culcăm în iarbă, dar ce urs igienic, s-a şi şters la cur înainte să plece! Mai fac pe soba pentru cîteva minute, că se pare că-s destul de eficient la asta, ne întoarcem la foc, terminăm ce mai era de băut, şi gata, că e trei dimineaţa, iar ziua e lungă.


Ziua 2: Lungul drum către casă

Traseu: Tîrsa – Sturii lui Pavel – Pietrele Goale – Şaua Dăneasa – Valea Dăneasa – Brezoi.
Durată: 5h30min (10:30 – 16:00).
Marcaj: aceeaşi bandă roşie din mezozoic.

Dacă dorm dintr-o bucată, mi-ajung 5-6 ore de somn, iar lumina mă trezeşte şi dacă vreau, şi dacă nu. Ca atare, la opt dimineaţa eram în picioare, încă însetat. Mai terminasem vreo doi litri de apă peste noapte şi-aş mai tot fi băut. Dodo, Dan şi Tina, primii dispăruţi la somn, erau treji de ceva timp cînd mi-am scos eu hoitul afară. Cam răcorică, cam vîntuţ… Ia să facem noi focul de dimineaţă. Ultimii buşteni puşi seara încă nu-şi consumaseră tot jarul, aşa că se anunţa un foc rapid. După ce am suflat spuza şi-am pus nişte crenguţe deasupra am mai suflat puţin şi imediat am avut o văpaie veselă, numai bună de dezmorţit oasele.

S-au trezit toţi, rînd pe rînd, ocupînd fiecare cîte un loc în jurul focului mîncînd şi întrebînd care e traseul de azi. Aveam două variante la dispoziţie, ambele excluzînd din start Valea Satului: ori pe Vultureasa, muchie cam nasoală la coborîre, deşi spectaculoasă, ori pe Sturii lui Pavel – Pietrele Goale – Dăneasa, varianta pe care o propusesem de la bun început şi care a rămas definitivă. Pietrele Goale erau cam singurul loc cît de cît mai deosebit din toată ruta de coborît, de restul coborîrii fiindu-mi atît silă cît şi un pic de teamă din cauza potecii care nu se mai vede.

La 10:30, toată lumea era pregătită de plecare, traversînd pentru a doua oară lăstărişul infect, de mi-am urzicat şi sulfetul. Am uitat să menţionez că punctul roşu care pleacă peste Vultureasa pînă în Valea Lotrişor e remarcat, foarte vizibil şi uşor de urmărit. N-am idee cine şi cînd s-a ocupat de asta, fiindcă în toamna trecută nu-mi amintesc să fi fost atît de evident, dar tind să cred că e opera celor de la Eco Lotru. Oricine ar fi fost, mulţumesc celor care încă mai au grijă de aceste locuri – zic eu – destul de rar călcate.

Revenind la idee, am urmărit poteca marcată cu punct roşu pînă aproape de Poiana lui Pavel fiindcă nu ştiu exact de unde anume se desparte banda. Exact în locul în care punctul coteşte la dreapta, către vale, m-am îndreptat în direcţia opusă, tăind curbele de nivel într-o urcare aproximativ domoală, în speranţa că dau de ce ne interesa pe noi. La cîteva zeci de metri mai sus am dat de una din benzi, iar de aici e simplu pînă la Pietrele Goale, fiindcă poteca e vizibilă.

Cu toată căldura de afară, că iar transpiram zdravăn, pe partea nordică a Pietrelor bătea vîntul şi era realmente răcoare. Am lăsat rucsacul aproape de capătul vestic al vîrfului, invitîndu-i pe ceilalţi să-mi urmeze exemplul, urcînd pe vîrf în cîteva minute. Diferenţa de climă era fantastică. Dacă în pădure vătea vîntul şi era frig, pe vîrf nu adia nici o pală şi era cald. Peisajul lăsa de dorit, din păcate, totul fiind învăluit într-o pîclă lăptoasă. Am fost cam dezamăgit, ştiind ce privelişte e în zona respectivă, dar na! Nu le poţi avea pe toate odată.

Revenim la rucsacii lăsaţi de izbelişte şi încerc să-mi dau seama pe unde mă-sa-n cur e belita aia de potecă, să n-o mai iau spre Olt, ca data trecută, de-am coborît aiurea pînă unde şi-a înţărcat dracu copiii. O parte mi-o aduceam aminte, chiar la început, dar undeva trebuia să fac la stînga şi n-am nimerit-o nici de data asta. Din fericire, mi-am dat seama mult mai repede că mergem în direcţia greşită şi am luat-o la stînga peste vale, către muchia corectă, descoperind o potecă firavă ce n-aş putea spune dacă e făcută de om sau de animale. Dodo spusese mai sus că ar trebui s-o luăm la stînga, condus de GPS, dar cum eu sînt încăpăţînat şi mă bazez rar pe tehnologie², am ţinut morţiş să-mi folosesc instinctul. Evident, marcajul şi poteca erau pe muchia vecină, ambele destul de evidente.

Tot coborînd încetişor, că genunchiul lui Boss era praştie, făcînd cîte o pauză pe ici, pe colo, ajungem la punctul de pseudo-belvedere de deasupra Oltului. Cel din traseul ratat era mai mişto, ce-i drept, dar de-o pauză şi o poză merge şi ăsta.

Plecăm iarăşi spre vale, încercînd să găsesc copacul cu săgeată de dinaintea şeii Dăneasa, unde trebuia s-o cotim relativ brutal la dreapta. Marcajele dispar pe aici, unica mea certitudine era că dac-o ţinem stînga, pe lîngă piatra de după copac, dăm în poteca bună. Asta s-a şi întîmplat, ajungînd în şa după trei-patru minute, punctul din care porneşte ultima şi cea mai mizerabilă coborîre din tot traseul. Mi-e silă de coborîrea asta, dar cel puţin e eficientă, ajungi repede jos.

Îmi fumegau picioarele cînd am ajuns lîngă apă, deşi Laurenţiu a zis că lui i-a plăcut traseul. N-am înţeles dacă vorbea per total sau se referea doar la rîpa aia prăpădită, doar sper să fie prima, altfel avem un masochist printre noi. Arunc dihania din spate, trec peste apă şi mă aşez pe un bolovan, să mă mai relaxez un pic. Le-am zis tuturor că facem o pauză mai lunguţă, să ne venim în fire, că prea era linişte de ceva timp. Nimeni nu mai vorbea nimic, se lăsase o tăcere generală destul de uşor de înţeles. Totuşi, discuţiile au revenit, iar Furnică a început să cînte pe firul apei din Valea Dăneasa, dîndu-mi speranţa că poate nu i-am chinuit prea tare. Cu toată veselia, parcă mi se cam înecaseră corăbiile, parcă cine ştie ce cataclism se întîmplase şi nu înţelegeam pe moment ce e cu schimbarea mea bruscă de dispoziţie, ce o cauzase. Am mers atît de pierdut în gînduri, că nici nu mi-am dat seama că ajunseserăm deja la primele case, de unde Prinţesa s-a ales cu nişte pere de la un localnic. Ca să rămîn singur cu gîndurile şi să-l ajut pe Boss, care deja avea genunchiul muci, le-am zis tuturor c-o iau înainte după maşină. Împuşcam astfel doi iepuri cu un singur glonţ.

Mă cam dureau tălpile de la ultima coborîre, iar asfaltul nu e nici el prea prietenos cu bocancii. Totuşi, ăia patru kilometri pe care îi visase Dodo erau doar doi, iar într-un sfert de oră ajungeam la maşină, trecînd fioros printre nişte copii care jucau fotbal. Zbor rucsacul în portbagaj, cheie şi valea către Boss. Ăsta mergea liniştit alături de Tina şi Dan. I-am suit pe toţi trei în maşină şi ne-am îndreptat către bodega unde ne facem veacul după fiecare tură prin zonă. Mai un suc, mai o cafea, mai o bere la fericiţii care nu conduceau… Ce să mai, încununarea unei ture de succes avută împreună cu oameni care mi-au devenit dragi. Eu unul abia o aştept pe următoarea.


¹ Aluzie la celebra campanie online #metoo referitor la fetele şi femeile abuzate sexual.
² Nu refuz tehnologia şi nici nu o consider inutilă, refuz dependenţa de ea. Ştiu că e mai simplu cu GPS, dar vreau să-mi dezvolt instinctul şi să-mi dau seama cînd o iau aiurea fără el.

Anunțuri
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s