Grecia 2017 – Kefalonia

<< Lefkada
Făcuserăm bagajele destul de tîrziu, undeva după ora zece seara, după ce ne îmbuibaserăm fără simţ de răspundere la Pondi. Între Vasiliki şi Nidri nu sînt decît vreo 20km, adică cel mult jumătate de oră de condus, iar feribotul pleca pe la 13:30, oră la care făcusem programare cu vreo lună şi ceva înainte. Parcă săteam pe ace, nu mai aveam răbdare să ajung pe insulă. Undeva după ora 11 am plecat spre Nidri, în ideea că iau biletele şi ştiu o treabă, apoi mai căscăm gura la miile de suveniruri şi nimicuri aflate la vînzare.

Nu cred că am făcut 25 de minute pînă în oraş, îndreptîndu-mă spre port pe o străduţă cumplit de îngustă şi plină de lume. Ghereta cu bilete era deschisă, eram primul din lista cu rezervări, m-am găurit de 61,30€, am lăsat parcat maşina prin împrejurimi, aproape de doc, apoi am dat o tură de tarabe şi ne-am plantat la o terasă, bînd liniştiţi cîte o cafea şi-un suc, la umbă, în aşteptarea feribotului.

Fiind la prima experienţă cu parcatul maşinii pe feribot, dracu’ s-a gîndit că ăştia le înfig ca pe sardine? Stăteau maşinile unele lîngă altele, la un deget sau două distanţă, îngrămădite la mare artă, să nu lase nici juma’ de metru pătrat neacoperit, iar eu mă gîndeam cu groază la cîtă vopsea o să-mi las pe alte maşini şi viţăvercea. N-a fost cazul, din fericire, urcîndu-mă pe punte altături de soţie şi copii.

După vreo două ore şi ceva, parcurşi de feribot pe o mare domoală, debarcăm în Fiskardo, micul orăşel-port în care mai pusesem piciorul în 2015, în timpul croazierei. N-aveam treabă cu el, ci cu Poulata, o localitate aflată pe la mijlocul insulei, la vreo 40km distanţă.

Drumul e fantastic! Urcă de lîngă mare pînă pe la vreo 400m altitudine, dar după vreo 12-13km, pe partea dreaptă, începe să se vadă marea. Fiindcă nu ne grăbeam nicăieri, oprim într-o parcare făcută în marginea drumului, la intersecţia către Asos, o mică nestemată de care încă nu ştiam, dar aveam să ne bucurăm o zi întreagă. Vuietul apei se aude puternic, deşi marea părea liniştită. Nu se vedeau cine ştie ce valuri, în afară de o mică dîră albă pe lîngă mal. Ce nu ştiam noi era că în faţa noastră, la vreun kilometru în linie dreaptă, era plaja Myrthos, probabil cea mai cunoscută de pe insulă. Ajunşi la punctul de belvedere de deasupra ei, coborîm din maşină şi sîntem încă o dată uimiţi de bijuteria asta de ţară. Muntele ia un sfîrşit brutal între noi şi plajă, căscîndu-se o prăpastie vînjoasă, sfîrşită într-un amestec de safir, peruzea şi marmură lichidă. Valurile izbesc fără milă în mal, tîrînd către adîncuri bucăţi de calcar, rostogolindu-le şi frecîndu-le în zgomot unele de altele pînă devin lucioase ca perlele. Clar, e o plajă care merită cel puţin o vizită, dar mai întîi să ajungem la cazare.

Curbă după curbă, localitate după localitate, intersecţie după intersecţie (inclusiv cîteva ratate), călătoria noastră ia sfîrşit într-un sătuc sub munte, departe de gălăgie şi lumea civilizată, ca să zic aşa. Chiar dacă proprietara nu prea vorbeşte engleza, primirea a decurs fără probleme, iar după ce ne-am instalat/împrăştiat lucrurile prin cameră am zis că ar merge o plimbare prin zonă, să vedem cu ce umplem săptămîna pe care o aveam la dispoziţie.

Fascinat de istorie, mi-a sărit în orchi o ruină aflată pe un deal din apropiere, mai exact acropola Samos. Zona e locuită încă de prin neolitic, dar fortificaţiile sînt ceva mai recente, datînd din perioada elenistă clasică. Majoritatea zidurilor poartă amprenta trecerii timpului, puţine fiind cele care mai stau încă în picioare. În afară de un zid în zona sudică şi o intrare în nordul fostei cetăţi, nu e mare lucru de văzut, asta dacă facem abstracţie de panorama oferită de împrejurimi. Turul fostei fortificaţii ne-a luat vreo oră şi ceva, ajungînd înapoi la pensiune pe înserat.

Următoarele zile le-am petrecut în mod natural pe marginea bălţii, bălăcindu-ne pe îndelete, îndopat cu Mythos şi pescuind stele de mare la plaja din Antisamos cu două mici excepţii: Vouti, o plajă micuţă şi fără prea multe de oferit, plus magnifica Myrthos, una dintre cele mai spectaculoase plaje văzute vreodată:

Myrthos

Myrthos, văzută din şosea

Nu mai ţin minte în ce zi au fost fiecare, fiindcă nu mi le-am notat, dar la Myrthos am fost cu siguranţă în a doua zi de Kefalonia, după-masă, cu gînd să prindem asfinţitul. Plaja arată incredibil, numai că valurile sînt imense, iar adîncimea creşte rapid; la cîţiva metri de mal deja nu mai simt nimic sub tălpi. Nici ieşirea la mal nu e lesnincioasă. Deşi înot destul de bine, a trebuit să mă sincronizez cu tăvălugii asurzitori care voiau să mă tragă înapoi spre Poseidon, necruţătorul zeu al mării. Plaja se sfîrşeşte într-o grotă către sud, dar accesul e cel puţin periculos din cauza pietrelor care năvălesc fără avertisment de sus, bombardînd plaja. Nu prea e un loc de veniit cu copiii. A trebuit să ne mutăm la cîteva zeci de metri distanţă pentru a ne păstra intactă integritatea corporală, iar după un asfinţit magnific am plecat înapoi către Poulata, să mîncăm.

Lau, care era deja pe insulă cînd făceam noi prima baie în Lefkada, aflase de existenţa unui local mai aparte, specializat în carnea pe grătar. Rambolis Grill, căci despre el e vorba, e un mic restaurant care oferă un meniu de o singură pagină. Toate cele patru tipuri de carne (capră, oaie, porc şi pui) sînt crescute în curtea din spate, iar proprietarul se ocupă de creşterea, tăiatul şi gătitul lor. Fiind la prima mînă, preţurile sînt de domeniul fantasticului: un morman de carne proaspătă costă între 5 şi 8 euro, în funcţie de tipul ei. Am mers aproape în fiecare seară şi, cu o singură excepţie, cînd am ales porc, m-am spart de oaie la grătar. N-am mai mîncat nicăieri atît de bună ca aici. Pielea crocantă, un strat copt ca jumările sub, urmate de o carne roz, atît de moale că nu trebuia să mersteci, plus condimentarea excelentă, ca să nu mai zic iarăşi de preţ – iată un motiv să revii zilnic. Singurul dezavantaj a fost programul, fiindcă nu era deschis decît seara.

Prin a treia zi pe insulă, pentru prima dată de cînd merg la greci, a plouat. De fapt, ce zic eu c-a plouat, au căzut cîţiva stropi timp de vreo oră, prilej să rîd cu Lau asupra situaţiei, întrebîndu-ne ironic dacă e ploaie veritabilă sau e doar varianta demo pentru turişti şi nu cumva trebuie să plătim vreo 7€ pe undeva pentru licenţa full. În orice caz, temperatura scăzuse binişor spre seară, ajungînd pe la 22°C. O temperatură perfectă pentru noi, iscînd însă un alt prilej de amuzament. Gazda a sosit prompt cu ditamai păturile în caz că ne e frig, mirîndu-se la vederea noastră în tricou şi pantaloni scurţi, bînd liniştiţi cîte-o bere în răcoarea plăcută a serii. Plănuiam ca-n după-amiaza zilei următoare să urcăm pe Ainos Oros, cel mai înalt munte al insulei.


Asos

Ca-n fiecare zi petrecută în Grecia, dimineaţa şi prînzul au fost ocupate de bălăceală, bere şi somn. Băi, am dormit la greci de-am rupt patul, zici că trăgeam la galere în fiecare zi de eram aşa rupţi! Am sărit peste plajă, îndreptîndu-ne către Asos, mica nestemată de care amintisem mai sus. O văzusem din drum, fusesem apoi într-o seară, cam la repezeală, aşa că-i venise rîndul. Ahtiat după ruine, căutasem ce merită văzut pe insulă, iar castelul din Asos era clar pe listă.

Iată-ne dimineaţa, la o oră inumană pentru majoritatea turiştilor, căutînd un loc de parcare mai ferit, fiindcă văzusem ce măcel se dădea la parcarea aflată lîngă drumul de acces spre zidurile castelului. Spre mulţumirea mea, am dat inclusiv de umbră. Încui şi plecăm relaxaţi, urmînd drumul şerpuit printre pini, învăluiţi de mireasma îmbătătoare dată de pinii aflaţi pretutindeni. Prin derogare de la modul în care scriu, fără poze, simt nevoia să vă arăt cum era zona.

Accesul către castel se face pe un drum frumos pavat cu piatră, cu înclinaţie domoală, dar care ocoleşte cam multişor. Dintr-una din curbe am renunţat la el şi am pornit pe o cărăruie aflată în partea sudincă, destul de bine bătută, intrînd în castel pe una din cele două porţi.

Poziţionarea castelului lasă impresia unei fortăreţe greu de cucerit. Cu excepţia istmului care leagă mica peninsulă de restul Kefaloniei, toate malurile sînt foarte abrupte, ridicîndu-se vertiginos din mare. În interiorul zidurilor de apărare, lungi de vreo doi kilometri, zac rămăşiţele unor locuinţe mai vechi sau mai noi, toate avînd între 200 şi 400 de ani.

Eu aveam de gînd să dau roată pe lîngă ziduri şi să mă holbez la toate ruinele posibile, în timp ce nevastă-mea şi fi-miu erau de altă părere. Drept urmare, am plecat doar cu fie-mea, găsînd cîteva construcţii încă în stare foarte bună, cărora le lipsea doar vreun acoperiş şi îndepărtatul crengilor pentru a redeveni locuibile. Cum nu era potecă pe lîngă ele, am tot ţopăit din piatră în piatră pînă într-un punct în care am abandonat zidurile, retrăgîndu-ne spre interior printre pinii omniprezenţi şi ajungînd la umbra măslinilor.

Familia s-a reîntregit, după care am mai petrecut vreo oră plimbîndu-ne printre ruinele dintre măslini, iar cînd am ajuns în partea nordică am văzut că sosea Lau cu ai lui şi drona. Nu ne-am mai întors pe cărăruia iniţială, ci pe drumul pavat, pentru a vedea şi faţa castelului.

Una peste alta, vizita ne-a luat vreo patru ore şi ne cam apucase foamea. Voiam să mergem iarăşi la Rambolis, doar că, ajunşi acolo, am constatat că era închis, programul fiind doar seara, cred că după ora şapte. La urma urmei, cineva trebuia să aibă grijă de animalele care aterizau prin farfuriile clienţilor… Totuşi, nouă încă ne era foame, iar eu n-am altceva mai bun de făcut decît să merg pînă în Kravomilos, la o tavernă unde m-am uşurat de vreo 40€ şi am plecat tot flămînd. Aşa-mi trebuie dacă am vrut mîncare la malul mării. Am plecat către casă, la un somn mic, cu gînd că recuperăm noi spre seară cu un miel sau ceva, după ce ne întorceam după munte.


Ainos Oros

După-masă, cînd am făcut ochi, am plecat către Ainos, pe un drum asfaltat care ne-a scos la o staţie meteo şi o colecţie de antene aflate undeva în creasta munteului. Eu înţeleg că Grecia are o climă caldă, dar muntele e munte şi am avut parte de cîteva experienţe mai neplăcute în trecut. M-am învăţat minte să iau o geacă cu mine după ce m-a nins odată în Căpăţînii, prin aprilie sau mai 1998, plecat aiurea cu bicicleta (Doamne, ce frig am mai îndurat atunci!). Aşadar, cu toată căldura de afară, luasem cu mine bluza de ciclist. Mă gîndeam că n-o fi aşa frig încît să iau animala albastră, aia de-o car iarna, dar nici nu-mi venea să plec doar cu bluza de corp.

Ajungem sus. Eram toţi, părinţii şi copii, fără vreo documentare atentă asupra traseului, într-un munte necunoscut. Ploaia din ajun răcise bine atmosfera, iar la 1600m sau cît era sus se lăsase o ceaţă feerică, ca-n basme. Realitatea ne-a izbit destul de crunt cînd am coborît din maşină, fiindcă afară erau nici mai mult nici mai puţin de 10°C! În afară de mine, restul erau la tricou şi pantaloni scurţi, aşa că n-a durat prea mult pînă au resimţit frigul. Cristina s-a învelit într-un prosop de la plajă, care numai cald nu ţinea, Robert în foiţa lui Lau, fie-mii i-am dat bluza mea, în care cam înota, nevastă-mea şi fi-miu au rămas la maşină, neavînd chef de mers (nimic nou sub soare), iar eu şi Lau voiniceşte, bucurîndu-ne de răcoare.

De la locul în care se terminase asfaltul am coborît către est, pe un drum destul de lat şi neted, cu ceaţa jucîndu-se printre pinii negri din jur, pînă am dat de o potecă în dreapta, amenajată cu balustrade şi trepte. Din nou trepte, de parcă numai aşa poate fi o potecă grecească. În vreo jumătate de oră eram pe vîrf, unde începuse să bată vîntul. Cu toată răcoarea de afară, norii s-au spart, iar priveliştea care s-a deschis de jur împrejur m-a lăsat fără cuvinte. Iarăşi, cuvintele sînt insuficiente pentru a descrie, la fel cum sînt şi pozele de mai jos, dar vă puteţi face o idee asupra locului.

Credeţi-mă pe cuvînt că n-am simţit cînd au zburat vreo două ore, aveam un chef nebun să merg dintr-un cap în altul, să descopăr, să văd tot. Doar telefonul dat de nevestă-mea, sătulă de ascultat muzică în maşină, m-a convins să mă întorc, numai că aveam în plan să mă întorc peste cîteva zile şi să-mi tihnească. Ne-am trecut numele în caietul baban de pe vîr şi nu ne-am mai dus către drum, ci ne-am întors pe muchie, dîndu-ne seama că eram la doar vreo jumătate de oră depărtare de maşini. Drumul de jos ocolea aiurea.

Am revenit după fix două zile, dar pîcla formată din pricina căldurii luase locul aerului limpede de după ploaie şi vînt, iar peisajul nu mai era atît de vast. Totuşi, ştiind acum scurtătura către vîrf, am apucat să văd ceva mai mult din creastă, fără să ajung la cele două peşteri aflate pe undeva prin apropiere. M-am întors din drum tot de gura nevesti-mii, care mă tot boscorodea, iar pe drum ne-am întîlnit cu Lau, Cristina şi Robert, veniţi şi ei pentru a doua oară. Pe Cristina o apucase durerea de spate şi mergea lent, cu două beţe culese de prin pădure, iar eu am profitat mîrşav de situaţie, lăsînd-o pe nevastă-mea şi pe copii să se întoarcă cu ei, în timp ce ieşeam din potecă să explorez zonele din apropiere. Am dat de vreo două doline şi de o pădure cel puţin excentrică, complet ruptă de timp, de parcă făcusem un salt cu nişte multe mii de ani înapoi în timp. Serios, mă aşteptam să dau nas în nas cu vreun dinozaur la fiecare pas.

Plăcerea explorării n-a ţinut prea mult, iar după a doua vizită pe vîrf şi încă o serie de semnături şi impresii în caiet am ajuns la maşini pe varianta drumului ocolit, doar-doar mai puteam petrece o frîntură de timp pe acolo. În ciuda altitudinii sub 2000 de metri, muntele ăsta micuţ m-a impresionat mult mai mult decît legendarul Olimp, întărindu-mi convingerea că sînt atras mai mult de sălbăticie decît de înălţimile fotogenice, dar golaşe, pietroase, sterpe.

În orice caz, simţeam că-mi luasem porţia mult rîvnită de natură, aşa că următoarele zile rămase pe insulă le dedicasem altor obiective care meritau vizitate o dată în viaţă: peştera Drogarati, Argostoli, castelul Agios Georgios, zidurile cicopeene şi vila romană din Skala. Zic „o dată în viaţă” fiindcă Kefalonia nu m-a impresionat atît de puternic încît să mă facă să revin, cum au făcut-o Lefkada sau Monodendri. Însă toate la timpul lor.


Ultimele două zile pe insulă

Cred că ne mai rămăseseră doar două zile de petrecut pe insulă, păstrate pentru un tur. Prima zi n-a fost prea spectaculoasă, mergînd după plajă doar pînă în Argostoli pentru a vedea obeliscul şi podul De Bosset, ambele aflate în laguna dintre Argostoli şi partea principală a insulei. Podul a fost construit în 1813 (iniţial din lemn) şi a fost denumit după constuctorul acestuia, colonelul Charles Phillip de Bosset, inginer elveţian aflat în slujba armatei Marei Britanii. Făcea legătura cu celălalt mal pentru a evita zona mlăştinoasă dinspre sud, o sursă constantă de boli, şi scurta cu cîţiva kilometri buni calea de acces către micul oraş de coastă, fiind reconstruit de cîteva ori. Podul actual e construit din piatră, accesul pe el e strict pietonal (deşi a fost folosit şi pentru traficul auto pînă prin 2005), iar la mijlocul său există un obelisc care marchează prezenţa armatei britanice. Ne-am plictisit repede de pod, făcînd cale întoarsă de la obelisc pînă înapoi în oraş, să mîncăm cîte ceva.

Ultima zi a avut o sesiune mai scurtă de plajă ca de obicei, fiindcă voiam să fac un tur al cîtorva obiective istorice:

  • Skala pentru a vedea ruinele unei vile romane datînd din secolul al doilea;
  • Castelul Agios Georgios, o fortăreaţă cred că tot de prin perioada veneţiană;
  • Zidurile ciclopeene, perioada miceniană;
  • Peştera Drogarati.

Aşadar, prima pe listă, Skala. Am găsit destul de uşor situl, rămînînd surprins că poarta era încuiată cu un lacăt (deşi intrarea era gratuită, cum scria pe un panou) şi că ghereta care presupuneam că a fost cîndva pentru pază stătea să cadă. Împărtăşeam mirarea cu încă nişte turişti britanici, sub ale căror priviri amuzate am decis să sar gardul şi să mă uit la rămăşiţele vilei, în special la metaforele reprezentate pe mozaicul aflat în stare excelentă. Britanicii mi-au urmat exemplul, iar după 10-15 minute de văzut situl am plecat către castelul Agios Georgios. Ce n-am ştiut noi era că programul de vizitare se terminase la trei, iar noi am ajuns pe la patru şi ceva. Am fost chiar dezamăgit, pentru că era mare şi bine păstrat, iar în zonă nu cred că mai ajung prea curînd.

RomanVilla

Mozaic din secolul al doilea

După castelul amintit au urmat ruinele unui zid ciclopean în imediata apropiere, la vreo opt kilometri distanţă, ruine care au prezentat o atracţie mult prea mare pentru a le putea rezista. Ajunşi la intrarea în sit, nevastă-mea şi fi-miu n-au mai avut chef de mers din cauza căldurii de afară, aşa că am plecat mai departe doar cu fie-mea. Zidurile sînt construite similar cu murus dacicus de la noi şi datau din două perioade distincte, unele faţade fiind construite cu blocuri paralelipipedice, altele cu forme diverse, dar îmbinate perfect. Am vrut să le dau ocol, numai că erau mult mai lungi decît crezusem eu, iar la întoarcere am scurtat drumul printre nişte mărăcini ascuţiţi, perfecţi pentru costumaţiile noastre.

CyclopeanA

Zid ciclopean, perioada A

CyclopeanB

Zid ciclopean, perioada B

De aici am plecat mai departe către peştera Drogarati, o mică bijuterie geologică aflată într-un aven de vreo 50m adîncime, amenajată cu scări şi iluminată artificial, la care am ajuns cu cîteva minute înainte de închidere. E micuţă şi foarte colorată. Se vedea că fusese cîndva ornamentată bogat cu stalactite, rupte în timp de turişti şi/sau localnici. Tavanul era singurul unde nu ajunseseră şi care dădea o idee asupra modului în care ar fi arătat peşterea dacă nu-şi lua nimeni suveniruri din ea. Sejurul nostru pe insulă s-a terminat cu ultima cină la Rambolis şi cu adunatul calabalîcului.

Reclame
Etichetat cu: , , , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale
3 comentarii la “Grecia 2017 – Kefalonia
  1. Cora Sb spune:

    Realmente a fost o încântare să citesc acest articol. Nu doar că m-am reîntors în insula mea preferată, ci m-am și amuzat copios. :)
    Felicitări, atât pentru descrierea acestor locuri, cât și pentru fotografii!

    PS: Pe mine Kefalonia m-a impresionat mai mult decât Lefkada.

  2. ratza spune:

    Kefalonia e impresionantă, nu zic nu, dar îi lipseşte acel ceva care să mă facă să revin.

  3. Cora Sb spune:

    Am înțeles. Nu mă așteptam la asta. Exact așa am simțit și eu când m-am întors din Corfu. În topul meu, topul Insulelor Ionice, Kefalonia este nr1 urmată de Lefkada. Mi se pare cea mai diversificată din toate punctele de vedere. În plus de asta, e mai puțin invadată de turiști. :)
    Călătorii reușite în continuare vă doresc!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s