Tîrnov la zăpadă

Sezonul meu de munte începe cînd se termină pentru oamenii normali. Cînd dă frigul, cînd ninge şi viscoleşte, cînd e numai bine de stat în stînă, depănînd amintiri la un foc şi o ţuică. Evident că-mi place să merg în orice anotimp. Prefer totuşi absenţa altor turişti, alegînd poteci părăsite sau puţin cunoscute. Tîrnovul nu intră în niciuna din cele două categorii, deşi e destul de puţin umblat din cîte ştiu eu, cu atît mai puţin în sezonul de iarnă. L-am ales datorită stînei excelente, reconstruită din temelii în 2016, şi datorită faptului că pentru friguroşi există o încăpere bine izolată, dotată cu sobă. Eu voiam totuşi să dorm în stîna nouă, căreia îi acordasem un calificativ de cinci stele în primăvară.

Trasee
Sîmbătă: Ciungetu – La băncuţă – Muchia cu zade – Stînele din Tîrnovu Mare – Drumul stînelor – Stînele din Tîrnovu Mic
Marcaj: punct roşu pînă în Muchia cu zade, apoi la inspiraţie
Durată: 6 ore

Duminică: Stînele din Tîrnovu Mic – Drumul Stînelor – Stîna din Tîrnovu Mare – Izvorul Mierlei – Valea Repedea – Ciungetu
Marcaj: bandă albastră, destul de uşor de urmărit
Durată: 4ore

Personaje: Boss, Casian, David, Herry, Jacky, Marushka, Simin şi eu.


Ne-am adunat opt inşi, iar sîmbătă plecam din Ciungetu la 12:00, oră suficient de tîrzie pentru a ajunge la frontală. Ploua destul de enervant, sperînd să se transforme cel puţin în ninsoare ori să se oprească de tot. Pădurea oprea mare parte din stropi, ne-am mai desţolit, iar la vreo jumătate de oră de la plecare eram deja sparţi în grupuleţe, fiecare cu stilul propriu de mers şi de abordat frunzele alunecoase. Puţin mai sus, aproape de stînca spălată, zăpada a început să-şi facă apariţia, iar înaintarea a devenit parcă ceva mai facilă, chit că tot creştea în înălţime pe măsură ce urcam.

Grupul s-a rupt din nou la băncuţă, unde ne-am oprit să facem o pauză după o oră şi trei sferturi de mers. Nu bătea vîntul, dar nici cald nu era, iar cînd stai te cam ia frigul. Boss, Jacky, Marushka şi Simin au plecat înainte de a se răci prea tare, în timp ce eu, mai călduros din construcţie, am rămas să-i aştept pe Casian David şi Herry, rămaşi la cîteva minute în spate. Ne-am văzut mai departe de mers după o gură de ceai şi un pic de ciocolată, reîntregind grupul pentru ultima oară în şeuţa din muchie, loc în care Boss şi-a dat seama că mîncarea lui stă în siguranţă, acasă.

Cum ziceam, grupul s-a spart definitiv, nu înainte de a-i spune lui Boss să iasă din traseu şi să intre mai devreme în muchia cu zade, ca să nu mai luăm toate căzăturile la rînd. Casian, David şi Herry s-au băgat la o ronţăială mică preţ de cîteva minute, timp suficient pentru a nu-i mai prinde pe ceilalţi din urmă pînă la sfîrşit. Ştiindu-l pe Simin pe mîini bune, n-am avut nici cea mai mică urmă de regret.

Aşadar, ronţăiala ia sfîrşit, iar noi ne continuăm drumul pe urmele bătute de ceilalţi, şerpuind printre copaci şi trecînd pe sub crengi printr-o pădure uitată de timp, prin zăpada din ce în ce mai mare. Boss mă ascultase şi intrase foarte devreme în muchie, chiar înainte ca poteca marcată să se lase în stînga, către Izvorul Mierlei¹. Deşi am avut parte de căzături şi desiş, era mult mai comod de înaintat decît pe variantele folosite în trecut, ajungînd în buza prăpastiei după cîteva minute bune de mers, oprindu-mă pentru cîteva poze şi admirat frumuseţea Cheilor Latoriţei, locul din care am văzut Tîrnovul pentru prima dată.

David începe să resimtă foamea şi ne oprim pentru ultima pauză, feriţi de vîntul care începuse să şuiere prin vîrfurile copacilor, prevestind un viscol. Avînd în vedere ritmul cu care înaintam, faptul că vom ajunge la frontală devenise o certitudine. Poate că aş fi putut impune un ritm de mers mai alert, numai că nu vedeam rostul. Golul alpin începea după vreo 20-30 de metri din locul în care ne-am oprit, luîndu-mi geaca şi mănuşile abia după ce m-am răcorit binişor în timpul pauzei.

Din momentul în care s-a terminat pădurea a început vîntul, iar zăpada ajungea lejer pînă la genunchi în unele locuri. Norul începuse să coboare destul de rapid, ceasul era vreo patru şi ceva, aşa că n-am mai stat la discuţii şi mi-am scos busola, să fie la îndemînă în caz de ceva, fiindcă urmele celor din faţă (pe care-i vedeam încă) păreau să se ducă spre Tîrnovu Mare, către vîrf. Noi n-aveam cum ajunge sus pe lumină, plus că nici peisajul nu se mai vedea din cauza viscolului care începuse să se contureze binişor, deci aveam de gînd să trag spre stînga, către fosta stînă a lui Ceapă, şi să intru pe drum. Se pare că şi ceilalţi au făcut acelaşi lucru la un moment dat, ocolind păduricea pe sus. Aveam de ales între a bate eu urme noi spre drum sau de a folosi urmele gata bătute. Distanţa era cam aceeaşi, deci am ales calea uşoară, mergînd după cei din faţă. În cîteva minute a trebuit să bat din nou urme, acoperite deja de viscol.

Terminăm de ocolit păduricea şi vedem stînele de sub Tîrnovu Mare, scoţînd frontalele. Nu ştiu dacă din cauza oboselii sau a urgiei de afară, Herry propune să rămînem la astea. Reuzăm toţi, nu merita să facem frigul pentru a scuti încă o oră de mers, chiar şi la frontală, prin viscol, plus că mai aveam vreo jumătate de kilometru pînă cînd drumul intra în pădure, unde eram complet feriţi de vînt. De altfel, am ajuns la stînele din Tîrnovu Mic după vreo trei sferturi de oră.

Ceilalţi se apucaseră să facă focul în sobă, întreaga încăpere fiind invadată de un buşnigai crunt; tot fumul de pe coş era îndesat înapoi de şuierul de afară. Sînt întîmpinat cu vorbe dulci de Marushka, fiindcă toporul era la mine. Casian ne îndoapă cu pizza cît aşteptăm ca proştii în frig să-şi facă soba tiraj prin hornul reamenajat, dar la un moment dat mi-am pierdut răbdarea şi văzul, plecînd croit către stîna în care oricum aveam de gînd să dorm. Boss pune apa la fiert pentru cafea, în timp ce eu mă apuc de făcut focul. Stîna e extrem de bine construită, chepengele îşi fac treaba excelent, iar în cîteva minute avem căldură decentă, fără pic de fum. Rînd pe rînd îşi fac apariţia şi ceilalţi, tuicile răsar din toate părţile, Simin scaote trabucurile la bătaie, sîntem învăluiţi de voie bună şi începem să ne înşirăm la poveşti pînă spre miezul nopţii. Herry, Jacky, Marushka şi Simin se duc în camera cu sobă. În stînă rămăseserăm eu cu Boss pe un prici, Casian cu David în celălalt.

Dormeam buştean, cu două lozbe puse sub izopren pe post de pernă, cînd m-am trezit din cauza zăpezii care-mi curgea pe meclă. Nu ştiu cînd a început, cert e că pînă dimineaţa m-am tot foit, încercînd să-mi găsesc o poziţie în care să dorm fără să fiu nins pe faţă. Pe burtă era comod, dar simţeam răcoare la spate. Pe o parte îmi amorţau mîinile şi umerii de la scînduri. Pe spate era cel mai comod, dacă nu venea cîte-o porţie de zăpadă. Pînă la urmă am sucit sacul cu gluga în faţă şi am dormit în umezeala propriei respiraţii pînă la pe şapte şi ceva dimineaţa, ora mea obişnuită de trezire.

Sacul era alb în întregime, semn că ninsese cu simţ de răspundere afară şi că urmele din ajun erau istorie. Boss, care dormise lîngă mine, identic, înjurînd abitir lipsa unui sac de bivuac. Ies de la căldurică, trag pufoaica pe mine şi repetăm evenimentele din seara precedentă: eu mă apuc iar de făcut focul, Boss pune de cafea şi apar sobarii. Ieşim pe afară la făcut poze, dar vremea nu e îmbietoare. Ninge viscolit şi-i cam plîngem de milă cîinelui de pripas care ne-a însoţit tot traseul şi de care am uitat să amintesc. Căţea, de fapt. Venise cu noi din Ciungetu şi nu s-a lăsat învinsă de zăpada de pe sus, deşi se mai oprea fix în urme şi trebuia s-o ocoleşti. De fapt părea să-i placă să zburde şi să ţopăie ca apucata uneori, doar că era cam pretenţioasă la mîncare.

Pe la nouă jumate am luat-o din loc, puţin cam prea înfofolit. Abia trecuserăm de izvor cînd, cu tot viscolul, am început să transpir şi mi-am scos mîinile din mănuşi ca să mă mai răcoresc cît de cît. În pădure m-am oprit să-mi dau jos polarul rămas de peste noapte, rămînînd doar cu geaca şi bluza de corp pentru tot restul drumului.

Facem o mică oprirre la stînele de sub Tîrnovu Mare, unde dăduse un crîmpei de soare, apoi continuăm spre Izvorul Mierlei pe una dintre cele mai abrupte poteci, unde mă aşteptam să fie zăpadă ca la balamuc. Nu m-am înşelat. De la stîlpul cu indicator am început să ne afundăm întîi pînă peste la genunchi, printr-o crustă tăioasă, cauzatoare de tibii vinete, apoi peste, pînă la coapsă, pînă la brîu. Cu tot povîrnişul potecii, am obosit coborînd şi am rămas ceva mai în spate, să-mi reglez ritmul de mers, devenind ultimul. Panta se mai domoleşte, intrăm în pădure, iar de aici am coborît susţinut pînă în forestierul din Valea Repedea, de unde mai aveam vreo patru kilometri pînă la asfalt, parcurşi înşiraţi la diferite distanţe între noi, făcînd vreo oră şi ceva pînă la maşini. O cafea la birt, puţind cumplit a fum, şi iată o altă experienţă dusă la bun sfîrşit.


¹N-am urmat poteca asta niciodată pînă la capăt atît din pricina căzăturilor, cît şi din cauză că urcuşul de la izvor pînă în drumul stînelor sau pînă în creastă e extrem de abrupt şi plin de zăpadă. Am fi pierdut minim două ore doar de la izvor pînă înapoi în drum, zăpada trecea de brîu la coborîre, deci undeva la nivelul pieptului pe urcuş. Aşa arată bestia:

Reclame
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Tîrnov la zăpadă
  1. George spune:

    rachete de zăpadă, conașule! :)

  2. ratza spune:

    N-aveai ce face cu ele, era făină.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s