Grecia 2017 – Din nou în Zagori

Din Kefalonia spre Zagori

Am plecat destul de devreme din Poulata ca să fiu sigur că nimeresc un loc de parcare în Fiskardo, orăşel-port. Am ajuns cu vreo două ore înainte de sosirea feribotului, timp berechet pentru o cafea şi o plimbare pe străzile înguste, tipic greceşti. Aveam rezervarea făcută cu vreo lună înainte, iar la agenţia de bilete cred c-am fost primul client, abia deschiseseră. Nu ştiu ce şi cum au calculat, cert e că am plătit cu aproape zece euro mai puţin ca la venire, deşi am întrebat de cîteva ori dacă e corectă suma.

Mai trec vreo două ore pe feribot pînă în Nidri, care colcăia de turişti. Pietoni, scutere, maşini – plin ochi, ca niciodată. Mi-a luat vreo oră şi ceva de la coborîrea de pe feribot pînă la ieşirea din oraş, doar ca să constat că nici drumul spre Preveza nu e liber, conducîndu-se cu nişte viteze sub demnitatea oricărei maşini. Rezervorul se cam apropia de finiş, dar am refuzat să iau motorină de pe insule, fiind simţitor mai scumpă decît pe continent. Mi-am făcut plinul în Louros şi i-am dat înainte către Zagori.

Ştiam încă de la plecarea din Poulata că ne va prinde ora prînzului pe drum, luînd de comun acord decizia să mîncăm tot la I Sunantisi, taverna de pe marginea drumului. Chelnerul ne recunoaşte de data asta, iar la plecare ne dă cîte o sticluţă de tsipouro, ca amintire. Au grecii ăştia o artă de a te face să-ţi pară rău că pleci… Incredibil!

Pe drumul către Ioannina am început să remarc un zgomot suspect de la roata stînga faţă, realizînd destul de rapid că rulmenţii sînt pe ducă. Dacă în anul anterior aş fi fost stresat, de data asta am fost extrem de nepăsător, deşi mă cam enerva zgomotul. Drept urmare, ignor problema cu nesimţire, fără să-mi pese dacă sau unde se va bloca roata. Nu aveau decît să crape, dacă asta le era dorinţa.


Revedere cu Zagori

Luasem două nopţi de cazare în Vitsa fiindcă Lau şi Cristina voiau să alerge la Zagori Mountain Run, iar mie mi-a plăcut foarte mult zona asta muntoasă. Asta ca să nu mai zic de hotelul care, deşi m-a uscat de bani, a fost de nota 10+. Un melanj superb de rustic, modern şi minimalist, adunate la un loc, genul de casă în care stai cu drag. Toată zona e construită cu piatră, într-o comuniune perfectă om-natură. Un bun exemplu îl aveţi în imaginea de mai jos.

om vs natura

Natură şi om

Bine, n-am stat prea mult în cameră, fiindcă ne cam luase foamea şi ziceam să mergem pînă în Monodendri, dacă nu chiar pînă la canion. Pe jos, vreo 10km şi ceva (introduceţi voi un rînjet). Am ajuns la mînăstirea Agia Paraskevi pe înserat, constatînd că poteca se rupsese după ea şi nu era recomandat mersul mai departe din cauza riscului de cădere în gol. Şi e de căzut, fraţilor!

Evident că ni s-a făcut o foame cumplită la întoarcere, oprindu-ne la I Pita Tis Kikitas pentru un porc copt încet la cărbuni. Atît de bun a fost că mi-am mai luat o porţie, deşi eram sătul. Abia am reuşit să fac un pic de loc să intre o Alfa, ca s-o regret la întoarcere: aproape 5km cu burta plină, noroc că erau la vale.

Nu ştiu dacă e de la aerul de munte sau patul fantastic de comod am dormit lemn. Evident că n-aveam vreo treabă cu maratonul, voiam să văd treptele de piatră care făceau legătura între Kapesovo şi Vradeto, două sate cocoţate în vîrful muntelui. Aceste trepte sînt cunoscute sub numele de Skala Vradeto (Scara din Vradeto) şi ne povestise despre ele Sofia, dar cărora le uitasem numele. Noroc cu internetul din cameră, primul din tot sejurul care mergea fără probleme.

Am plecat destul de devreme spre trepte, imediat după micul dejun, pentru a evita căldura destul de zdravănă pentru altitudinea respectivă, astfel că pe la zece şi ceva eram la începutul traseului. Cum să zic, am evitat căldura de-am rupt-o. Doar prima porţiune a traseului era la umbră, am început să ne simţim ca-n cuptor imediat cum am început să urcăm. Drumul a fost construit strict pe versantul sudic, astfel încît să stea în soare pentru a se topi mai repede zăpada în timpul iernii.

Luasem vreo trei litri de apă la mine, dar începusem să cred că nu vor fi suficienţi, deşi avem de mers doar vreo doi kilometri. Un ochi aruncat spre ceas: 1300m altitudine, ora 11 şi un pic, 36°C. Nevastă-mea şi fi-miu vor să abandoneze, dar sîntem trecuţi de jumătatea drumului şi încerc să-i conving că nu are sens să ne întoarcem. Cu greu, după multe rugăminţi şi insistenţe, continuăm şi ajungem în satul Vradeto după încă vreo douăzeci de minute.

Skala_Vradeto

Skala Vradeto, porţiunea sinuoasă

I-am lăsat pe toţi la o tavernă, iar eu mi-am văzut de drum către Beloi Viewpoint, un punct de belvedere de cealaltă parte a canionului Vikos. Mă simţeam destul de în formă, cu toată căldura de afară, mergînd la pas alert şi cît pe-aci să calc pe ditamai Vipera Berus care se relaxa liniştită în mijlocul potecii. Abia am apucat să-i fac o poză, că s-a şi cărat în iarbă, speriată de tropăitul meu.

Vipera Berus

Vipera Berus (femelă, cred)

Trec vreo douăzeci de minute de mers alert şi ajung la punctul de belvedere amintit. Priveliştea, pe cît de senzaţională e, pe atît de mult mi-a dat fiori. Sub mine se cască un hău de aproape un kilometru pe verticală. Tremuram din toate încheieturile, cu tot parapetul construit din zidărie, cu toată îndîrjirea mea de a-mi înfrînge frica şi de a încerca să mă controlez. Am plecat după cîteva minute de contemplat şi cîteva poze mişcate, speriind un grup de cîteva turiste cărora le-am spus să caşte ochii bine, că sînt vipere.

BeloiViewPoint

Canionul Vikos văzut din Beloi Viewpoint

Întors la tavernă, ca să nu-i mai car pe ai mei prin soare, le-am propus să rămînă acolo la umbră, că mă duc doar eu după maşină şi vin să-i iau. Apă nu mai aveam, că le-o lăsasem lor, aşa c-am spulberat o bere din două sau trei înghiţituri, plecînd val-vîrtej spre maşină, alergînd pe unde puteam. Drumul care ne luase o oră şi jumătate la venire a fost o goană de jumătate de oră cînd am plecat singur, plus încă jumătate de oră de condus pe drumul care ocoleşte juma’ de munte.

Culeg omuleţii de la tavernă şi facem cale întoarsă către hotel, oprindu-ne pentru cîteva minute la podul Kokori. De aici au urmat Pădurea de Piatră şi celălalt punct de belvedere, Oxia Viewpoint, prilej pentru a mai tremura un pic pe brîna de piatră care pare să se înfunde sub o stîncă fără sfîrşit. Ziua se termină cu ultima cină în aceste locuri minunate, alături de Lau, Cristina şi Robert, care participaseră fiecare la cîte o probă: Lau la 42km, Cristina la 21km, iar Robert la 1km.

Odată cu cina se cam termină şi vacanţa. Una în care m-am relaxat ca niciodată, în care am văzut multe locuri, am mai învăţat nişte istorie şi, cel mai important, m-am bucurat în fiecare clipă de prezenţa familiei alături. Sper să mă ţină obiceiul.

SFÎRŞIT


 

Reclame
Etichetat cu: , , , , , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s