Pe Cozia, cu voie bună

Motto:
Ce e verde şi urcă agale pe Cozia?
Un bocan de castraveţi ambiţioşi.

E a treia oară cînd ajung în Cozia anul ăsta. Un munte fascinant, muntele celor patru anotimpuri, văzut drept deal amărît de către unii obsedaţi de înălţimi şi un loc aparte pentru mine. Deşi n-a fost primul, a devenit muntele meu de suflet încă de la prima incursiune în acest masiv maiestuos, acum mai bine de douăzeci de ani.

Se pare că nu sînt singurul om pentru care Cozia are o însemnătate sufletească deosebită, pentru că mare parte a grupului cicliştilor din Asociaţia Sportivilor Cozia Racing Team m-au tot rugat să mai mergem la cabană. Mi-e greu să mă împart între toţi oamenii cu care merg pe munte şi, egoist din fire, am tendinţa să aleg turele care-mi plac mai mult, adică sălbăticia. De altfel, era cît p-aci să renunţ la Cozia în favoarea unei alte ture.

Traseul includea două părţi prin care nu am fost niciodată, evitate datorită (sau din cauza, cum vreţi) intuiţiei ce-mi spunea că sînt plictisitoare: Păuşa – Troiţă în prima zi, şi Băncuţă – Jiblea, ultima fiind lungă şi lăsată pentru întoarcere. Părea un circuit decent pentru două zile. Părea.


Prima zi

Traseu: Păuşa – Lacul porcilor – Troiţă – Mînăstirea Stînişoara – Muchia Vlădesii – Cabană
Marcaj: bandă albastră dintr-un cap în altul.
Timp: 6 ore.

Ziua de sîmbătă a venit cu ploaie. O ploaie rece, deprimantă, care nu dădea semne că ar vrea să se oprească prea curînd. Plafonul de nori părea a fi destul de jos şi-mi rămăsese doar speranţa că, pe măsură ce vom urca, o să ajungem deasupra lui şi scăpăm de nemuraţi. O speranţă deşartă, fără sorţi de izbîndă. Pe la zece dimineaţa, într-o parcare în care trona ditamai băltoaca, ne adunăm într-un grup măricel: Ana, Andrei, Andreea, Boss, Clement, Dora, Esat, Herry, Ioana, Marinică, Raluca, Rozalia, Teo şi prăpăditul aici de faţă.

Gică voia să urce cu maşina la cabană şi ne-a îndemnat să-i lăsăm ce era greu, să nu mai cărăm în cîrcă. După ce mă consult cu Boss decid să las cortul, iar cineva îmi zice să fac loc în rucsac, poate va trebui să mai car ceva de la copii. În ultima clipă îmi las şi sacul de dormit, rucsacul meu devenind brusc mai uşor cu vreo cinci kilograme, de nici nu-l mai simţeam în spate.

Herry ajunsese primul la locul de întîlnire, dar îşi parcase maşina mai sus de locul de adunare, unde întîlnise alt grup care urca spre cabană pe frumul forestier din Valea Păuşii. Las grupul în mîinile lu’ Boss şi-i zic să se ducă înainte, că-i prindem noi din urmă. Urc cu Herry vreo douăzeci de minute, pînă constat că în nămolul omniprezent nu văd nicio urmă de talpă. Fluier, n-aud nimic, mă întorc să văd dacă nu cumva s-au dus prea în dreapta, sun. Cică sînt pe poteca marcată. Şi noi eram la fel, dar nu înţelegeam pe unde s-au dus, că nu vedeam vreo urmă de bocanc pe potecă. Fluier şi-mi zice Dora că ne auzim din dreapta lor, peste o vale. Le zic să se oprească unde sînt şi să ne unim toţi. Erau într-adevăr pe marcaj. Pe cel nou, eu cu Herry porniserăm pe cel vechi, dat mai pe coamă. Cu alte cuvinte, din Păuşa se bifurcă poteca. Un marcaj e pe coamă, celălalt mai spre Valea Oltului. Ambele urcă destul de brutal.

Grupul se reuneşte într-o intersecţie cu un fel de drum forestier sau de car, însă fără Boss şi Andrei, cărora le spusesem să ne aştepte la troiţă. Înaintăm încet, muraţi de ploaie, pe un drumul ăla nămolos, încă abrupt, lipsit de privelişte şi personalitate. Intuiţia mea se dovedise a fi corectă, e una dintre cele mai fade poteci pe care am fost vreodată şi pe unde nu voi mai călca prea curînd. Ritmul de mers era deplorabil, la fel ca starea de spirit a multora din grup, descurajaţi de burniţa şi ploaia care cădeau peste noi fără încetare, cîţiva întrebîndu-mă dacă am ajuns măcar la jumătatea traseului şi dacă mai e mult de urcat. Le-am spus adevărul, adîncindu-le psomorîrea.

Pe lîngă Lacul Porcilor ne trezim cu Boss coborînd hotărît către noi. Ajunseseră la troiţă de vreo jumătate de oră şi venise să vadă dacă mai e nevoie de vreo mînă de ajutor. Nu era cazul. Copiii înaintau destul de bine, fie-mea n-avea niciun stress, Dora şi Teo rîdeau de mama focului pe tema unui oarecare Marcel şi a nu ştiu ce specialişti care ţineau cursuri de alăptare şi, citez: „sănătatea şi igiena perineului”. Un fel de expert care te învaţă, în cuvinte pompoase, totul despre ştersul la cur. Pe bani, desigur.

pui de om

Moral ridicat, în ciuda vremii

Ajungem la troiţă, îngrămădindu-ne claie peste grămadă pentru o ronţăială ferită de ploaie. De aici pînă la mînăstire drumul coboară, iar eu speram să-şi mai vină lumea în fire. Speranţa a fost deşartă, fiindcă în curtea mînăstirii am mai rămas doar zece. Demoralizate şi sătule de ploaie, Ana, Rozalia, Andreea şi Raluca au ales să se întoarcă în Păuşa cu o maşină. A fost o alegere lesne de înţeles. Cît timp se spărgea grupul, intrasem cîteva minute în bisericuţă, la o scurtă poveste cu un călugăr, iar la ieşire m-a întrebat cineva din grup dac-o las pe fie-mea să plece cu ceilalţi la maşină. Cînd am zis că nu, că vrea să urce cu noi, fie-mea s-a apucat de dansul victoriei, bîţîindu-se veselă, semn al tăriei morale care nu o lasă să se dea bătută fără luptă. A crescut inima-n mine, de ce să fiu cîrnat şi să nu recunosc?

Bucata de potecă de după mînăstire e una din puţinele zone care-mi provoacă silă pe orice fel de vreme şi indiferent de sens, lucru pe care-l spusesem încă de cînd urcam spre Lacul Porcilor, pe panta aia năclăită. Unicul aspect pozitiv al zonei e că te ajută să cîştigi sau pierzi altitudine rapid. În cazul de faţă, asprimea ucuşului şi nămolul amestecat cu frunze şi rădăcini alunecoase o făceau şi mai detestabilă. Grupul de nouă se spărsese iarăşi, eu cu Teo şi fie-mea rămînînd ultimii, mergînd agale, mulţumiţi că se mai potolise burniţa, desenînd mecle cu limba scoasă pe puţinele petice de zăpadă aflate ici-colo.

Pas cu pas, metru cu metru, rădăcină cu rădăcină, ajungem la băncuţă, locul în care se bifurca traseul propus pentru întoarcere. M-am dus să analizez puţin starea potecii. Era acoperită de o palmă de zăpadă şi mă gîndeam să aleg altceva pentru întoarcerea de a doua zi, gînd care n-a mai plecat. Opţiuni erau, voiam s-o aleg pe cea corectă pentru a evita demoralizarea puţinilor rămaşi. Revin la Teo şi fiică-mea, oprite pentru o pauză de energie, spunîndu-le că mai avem un pic pînă la cabluri şi că mai avem cam o oră şi ceva de mers pînă la cabană.

Zăpada îşi face apariţia, înlesnind trecerea pe zona spălată de după primul cablu. Teo rămîne în urmă cu scop documentar, filmînd şi pozînd cu spor tot felul de cotloane şi pereţi, fie-mea în faţă, deschizător de drumuri, iar eu la mijloc, s-o prind dacă aluneca. Luasem colţarii cu mine mai mult de fantezie, dar mergeau puşi la cum era de bătărorită zăpada pe aici. Mi-i pun şi înaintarea devine mult mai relaxată, sub o voce care cînta la Colţul lui Damaschin „Treceţi batalioane române Carpaţii”. Era un grup de trei adulţi şi un copil ale căror nume le-am uitat imediat după ce s-au prezentat.

cabluri

Ultimul cablu

Teo îi donează fiică-mii gheruţele şi ne spune că rămîne mai în spate. Noi continuăm pentru a scăpa de ultimul hop care ne desparte de cabană, serpentinele scurte pe care alternează gheaţă cu zăpadă udă şi pe care ar fi trebuit să le revedem a doua zi, la întoarcere. Opţiunea de a schimba traseul de retur nu mai era doar o opţiune ci devenise o certitudine. Urma să vedem ce variante avem după reunirea grupului la cabană.

Serpentinele iau sfîrşit. Vîntul vîjîie printre vîrfurile brazilor, prevestind amărăciunea care ne aşteaptă în cîmpul alb de bătălie aflat după Durduc, în golul alpin. Dinspre est şuieră un vifor turbat care aproape că mă culcă la pămînt, brăzdîndu-mi faţa cu alice de gheaţă şi îngheţîndu-mi sufletul şi aşa încremenit sub hainele devenite leoarcă de mult timp. Eram ud din cap pînă în picioare de vreo cinci ore şi ceva, dar nu pentru mine îmi făceam griji, ci pentru fiică-mea, acest pui de om care, fără să se plîngă vreo secundă de oboseală, de dificultatea traseului sau de vreme, a dat dovadă de o îndîrjire fantastică. Înainta cu hotărîre, parcă în ciuda oricărui element potrivnic, sfidînd orice greutate ar fi împiedicat-o să ajungă unde îşi propusese, deşi se vedea că e obosită. Credeţi-mă că nu o laud pentru că e copilul meu sau pentru că aş fi eu cine ştie ce tată, ci pentru că are o tărie de caracter greu de întîlnit în general, nu mai zic de alţii de aceeaşi vîrstă, plantaţi în pat la tabletă sub atenta ignoranţă oferită din belşug de aşa-zişii lor părinţi.

mlastina alba

Mlaştina albă

Mai trec cîteva minute şi ajungem în drumul care iese la releu şi, în sfîrşit, la cabană. Am plantat geaca pe sobă, la uscat, am băut o cană de vin fiert care m-a făcut să-mi revin, apoi am scos mîncarea din rucsac, mîncare pe care o meritam din plin, după şase ore de mers, uzi pînă în măduva oaselor, bătuţi de vînt, înfriguraţi şi obosiţi după urcuşul brutal din ultima parte. Din grup lipseau cinci inşi. Dora îmi spune că Gică s-a împotmolit cu maşina la vreo şase kilometri de cabană şi ăştia plecaseră de vreo două ore să ia lucrurile rămase în portbagaj. Abia mă uscasem, dar ştiind cîte mai sînt de cărat n-am mai stat pe gînduri şi am plecat spre ei, doar cu beţele şi frontala.

Vremea era oribilă. Vîntul sulfa tăios şi bătea o ploaie rece şi îngheţată, în zece minute devenind mai ud decît atunci cînd intrasem în cabană. Mîinile îmi paralizaseră pe beţe, tremuram din toate încheieturile, bocancii musteau din cauza zăpezii fleşcăite, singurul mod de a mă încălzi era ritmul de mers. A trebuit s-o iau la trap, încercînd să nu-mi iau vreo trîntă pe gheţuşul de sub mine, şi-am tot coborît vreo oră de mers alert, pierdut în gînduri fără noimă, pînă m-am întîlnit cu Andrei, Boss, Herry şi Marinică, urcînd la frontale şi încărcaţi zdravăn. Esat abandonase şi se întorsese cu maşina care se împotmolise mult mai jos, nici vorbă de şase kilometri, iar ăştia erau la fel de uzi ca mine, numai că mai flămînzi şi mai obosiţi. Boss n-a vrut ajutor (ca de obicei), dar am luat rucsacul de la Andrei, iar după vreo oră şi ceva am ajuns la cabană, inspectînd locurile în care am fi putut pune cortul ca să fim feriţi de vînt.

Ăştia s-au dus înăuntru să mănînce şi să bea ceva cald în timp ce eu scot pioletul şi plec să amenajez terenul, lăsînd cu gura căscată cîţiva alţi turişti care crezuseră că glumim cînd vorbeam de cort şi considerînd (probabil) că sîntem nebuni. N-am înţeles exact de ce fiindcă nu era foarte frig, ci doar un -1°C amărît, temperatură pe care am prins-o inclusiv vara, încă de nenumărate ori. Cît şi-au mai revenit ei la căldură, eu săpam de zor cu pioletul în faţa cabanei, să fac platforma pe care urma să dormim. Hoit îngheţat şi ud pînă în negura din străfundurile sufletului, am zis că mai bine mă apuc de nivelat aşa leoarcă cum eram, decît să intru la căldură, să mă usuc şi pe urmă să mă ia frigul înainte de a adormi. Am început să mă încălzesc săpînd şi bătătorind zăpada cît puteam de bine, să fiu sigur că nu zboară cuiele de ancorare. Cred că e a doua oară cînd le-am folosit pe toate, îngropîndu-le adînc şi tasînd cu bocancii zăpada de deasupra. Termin treaba, zdruncin cortul din toate încheieturile, să fiu sigur că nu se clinteşte din loc dacă începe vreo vijelie, după care plec înapoi în cabană, la sala de mese.

Cu grupul reunit, au început să răsară fel de fel de mîncăruri, de ziceai că sîntem la vreun botez sau ceva. O halcă împănată, coaptă în cuptor, de vreo trei kilograme, nişte cîrnaţi care arătau ca toiagul care se pune pe pieptul mortului, slănină, ceapă, aproape un kilogram de icre, ţuică, vin, o sticlă de Ballantines şi, colac peste pupăză, cîteva borcane de 1.7 kile fiecare, pline cu gogoşari şi castraveţi muraţi, castraveţii ambiţioşi care m-au făcut să pun motto-ul de la începutul textului. Gurile au devenit slobode, veselia şi-a făcut loc şi am tot rîs şi povestit pînă după miezul nopţii.

Pe la unu şi ceva am dat să plec spre cort, cu ochii împăienjeniţi de somn, frînt de oboseală şi relativ uscat. Cînd să duc sacul de dormit în cort… ia-l de unde nu-i! Îl întreb pe Boss în ce rucsac e, primesc răspuns că în al meu, de ce nu-l scot de acolo? Îmi cade faţa, realizînd că am uitat să-i spun că lăsasem şi sacul în maşina împotmolită, ori el luase numai cortul, că doar de el ştia. Noroc cu Dora, care avea un sac cam estival, o petardă de Quechua cu extremul la 0°C şi limita de confort pe la vreo +5°C, şi-ăla ud pe alocuri. Dacă-mi permiteţi, aş avea îndrăzneala să spun că nu era prea potrivit pentru ce era afară.

Chit că mai erau destule camere libere şi toată lumea insista să renunţ la idee, am rămas ferm pe alegere, convins că nu voi suferi de frig. În fond, sînt călduros din fire şi deseori folosit pe post de sobă, plus că aveam cabana la nici zece metri dacă chiar se făcea atît de frig încît să nu mai pot suporta sau să fiu în pericol. Nu mă uscasem complet. Pantalonii erau încă umezi la manşete, sacul de dormit într-una din părţi, mai jos de genunchi, polarul la gît şi umărul stîng, bluza de corp aproximativ uscată. Bonus de stil: uitasem pantalonii de fleece acasă, deci n-aveam decît să dorm în ce aveam pe mine şi să sper că n-o să bată vîntul prea tare. Pus în faţa faptului împlinit, nu aveam decît să mă bazez pe cortul călduros şi pe obişnuinţa dormitului la temperaturi mult mai mici.

Andrei dormea neîntors de ceva timp cînd am ajuns, iar la cîteva minute după ce m-am băgat în sac am căzut buştean, trezindu-mă undeva în toiul nopţii să bag înăuntru una din mîţele demente care se tot urca pe cort. Decît cu găuri în tendă, mai bine cu o miorlăitoare înăuntru. Jivina s-a pus pe tors, iar eu am adormit la loc pînă spre dimineaţă, cînd începuse să-mi fie răcoare la tălpile lipite de fundul cortului, foaia îngheţată care stătea pe zăpadă. Ori de asta, ori de la sacul ud la picioare. :)


A doua zi

Traseu: Cabană – Muchia Turneanu – La meliţă – Troiţă – Poiana Nuceţel – Păuşa.
Marcaj: Bandă roşie pînă la troiţă, cruce galbenă pînă în DN7.
Timp: 4h30min.

Nu ştiu dacă a bătut vîntul, dacă a plouat sau dacă a fost senin. Ajutat de aerul curat de afară şi terenul sculptat ergonomic sub cort am dormit lemn; un somn confortabil în care am beneficiat inclusiv de un masaj gratuit oferit de torcălăul ăla de motan. L-am dat afară cînd, înainte de a se crăpa de ziuă, n-a mai avut chef de prezenţa noastră. Era vreo şase jumate cînd am făcut ochi, trezit de lumină. M-am tot foit de pe o parte pe alta printre mici aţipeli, iar la opt am ieşit, luînd în picioare bocancii fleaşcă şi reci bocnă, dar neîngheţaţi, spre deosebire de cei ai lui Andrei, lăsaţi afară, care erau ţepeni. Erau +8°C înăuntru, în timp ce afară erau -3°C.

bestiuta

Priveliştea de dimineaţă

Fac cîteva poze prin preajmă, în timp ce o parte se duseseră spre releu pentru priveliştea oferită de soare şi magnificul plafon de nori de sub noi. Intru în sala de mese şi ronţăi ceva, mai mult de formă decît de foame. Stăteam proptit în sobă, cu o cafea în faţă, în timp ce sala de mese tot aduna lume pentru micul dejun, unii întrebîndu-mă cum a fost la cort şi dacă am sac bun. Nu mică le-a fost mirarea cînd le-am arătat în ce am dormit.

Apar şi ai noştri de la poze. Nu puseseră geană pe geană toată noaptea, zicîndu-mi de Clement că se cam resimţea şi va veni Laurenţiu după el, cu maşina. Rămînem deci opt, jumătate plus unu din grupul care plecase de jos. Ceaiurile curg unul după celălalt, iar Teo face cafea la primus. Nu orice fel de cafea, ci una care ar fi trezit şi morţii din pămînt, tare de ţi se îndrepta părul în cap, de i s-a făcut rău Dorei. Oboseala şi lipsa de somn nu fac casă bună cu cafeaua. Boss, care-şi lăsase bocancii la uscat prin nu ştiu ce cameră, a băut cafeaua afară, la o ţigară. Fără bocanci, fără ciorapi, doar cu nişte pungi pe post de mocasini. La -3°C. Demenţă curată!

Vremea era splendidă, fără nici cea mai mică legătură cu cea din ajun, dar mi-am adus aminte de traseul de întoarcere şi am convocat grupul pentru a anunţa schimbarea acestuia. Mă aşteptam ca poteca dintre Durduc şi băncuţă să fie acoperită de gheaţă după ploaia aia din ajun, rece de îngheţasem pînă în genunile sufletului meu întunecat. Mie mi-era indiferent, avînd colţari, dar ceilalţi s-ar fi chinuit inutil. În plus, chiar nu avea rost să coborîm iarăşi pe la cabluri şi apoi să luăm tot animalul ăla de muchie pînă în Jiblea, de unde mai băgam vreo trei kilometri de asflat pînă la maşini. Pentru că aveam maşinile în Păuşa, unica variantă decentă era returul pe Scorţaru, de la troiţă avînd varianta coamei din ziua precedentă sau pe Nuceţel. Oamenii au fost de acord, mai ales că cealaltă opţiune era cel puţin dublă ca distanţă.

Cît sporovăiau ăştia la cafea, spunînd vrute şi nevrute, povestind păţaniile de peste noaptea albă, mă duc cu Boss să strîngem cortul devenit obiectiv turistic pentru unii care-i făceau poze şi monument de pelerinaj pentru alţii care se închinau cînd treceau pe lîngă el. Una din intrări rămăsese deschisă, iar în interior, proptite comod pe sacii de dormit, domneau trei miorlăitoare. Le-am evacuat silit şi-am cioplit gheaţa formată în jurul cuielor sub atenta, mustrătoarea şi îngrijorata privire a celor trei gheme de blană.

cotoi

Invazia

confort3

Set incomplet de miorlăitoare, lipseşte cioara care a tors toată noaptea

Mîncăm de dimineaţă, bem cafele, strîngem, şi-o luăm din loc pe la 11:15. Cum spuneam mai sus, vremea era splendidă, cu nori care se ridicau din nordul Olteniei de sub munte şi creasta Builei scăldată în jocuri de lumină. Mi-am pus iar colţarii, fiindcă nu-i veneau fiică-mii. I-am dat ei beţele, lui Marinică pioletul, că nu ştiu ce căra într-una din mîini şi mai aluneca, Teo şi-a pus gheruţele pe care le-a pierdut pe traseu ceva mai jos de poteca dinspre Armăsaru. Aşa am tot coborît spre Scorţaru, depăşind un grup care plecase cu nişte minute bune înaintea noastră, oprindu-ne din loc în loc pentru admirat priveliştea şi făcut poze. Pe măsură ce coboram, vîntul începea să se mai potolească, iar temperatura creştea.

turneanu

Coborîrea pe Turneanu

temerara

Temerara

La fostul refugiu aflat la intersecţia traseelor dinspre Scorţaru cu Turneanu ne-am oprit pentru o gustare. Dora stătea rezemată de bîrne, călare pe un fost muşuroi de furnici, aţipind pe alocuri. În rest se rîdea în hohote pe diferite teme, hohote care au continuat pe coborîre, ultima parte nasoală a zilei. Zăpada dispăruse de ceva vreme, locul ei fiind luat de frunziş şi nămol. Unde am ajuns, nene, la Techirghiol? Nu, nu la Techirghiol, că acolo e nămol sapropelic, ori aici e nămol bucolic, de calitate superioară, cu care Teo şi-a făcut tratament din cap pînă în picioare.

Am depăşit un al doilea grup pe coborîre, oprindu-ne la un punct de belvedere pentru o ultimă poză de grup înainte de a ne scinda definitiv. Boss şi Andrei s-au dus înainte către maşină pe acelaşi traseu ca la venire (constatînd că refugiul de la Lacul Porcilor e cam dărăpănat şi încuiat), în timp ce restul au ales varianta mea, prin Poiana Nuceţel, un drum presărat cu o grămadă de urme de animale: jder, lup, ciută, căprioară, capră neagră şi mistreţ. Nici aici n-am scăpat de nămol, o argilă extrem de alunecoasă, presărată cu frunze, dar care s-a terminat destul de repede şi am ajuns la centura Călimăneştiului. De aici am mai avut de parcurs vreo vreo doi kilometri de asfalt, măturaţi de curenţii de aer făcuţi de camioanele care treceau pe lîngă noi, şi am ajuns la maşină, unde Boss şi Andrei ne aşteptau de ceva timp.

canis lupus

Urmă de lup

jder

Urme de jder

Tura a luat sfîrşit. Există un proverb care spune că aşchia nu sare departe de trunchi. Ba sare, credeţi-mă. Am avut prilejul şi privilegiul de a constata că spiritul meu de aventurier nu doar că e moştenit, ci şi cultivat, lucru care m-a impresionat profund. Cred că pot spune, fără teama de a greşi, că fiică-mea a fost un exemplu de urmat. Chiar dacă mîndria e un sentiment prostesc, sînt mîndru de ea şi nu-mi e ruşine să recunosc că mă depăşeşte moral şi fizic Am de învăţat de la ea şi nu pot decît să presupun că e doar începutul altor ture care vor avea loc în viitor. Pînă atunci, toate bune!

 

Reclame
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
6 comentarii la “Pe Cozia, cu voie bună
  1. Asta clar e o forma de masochism

  2. Frumos. La mai multe!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s