Cozia la bocanc

„Cozia la bocanc” – titrează un nou grup pe WhatsApp, făcut special pentru participanţii unui proiect gîndit şi muncit de Dora. Ea e cea care a avut ideea să urcăm pe jos şi să ne întîlnim la cabană cu cei care urmau să urce cu bicicletele în cadrul concursului Cozia Rider, dar din cauza cantităţii mari de zăpadă autorităţile nu au dat aviz favorabil desfăşurării concursului de MTB. Concursul a fost amînat, însă pe noi nu ne împiedică zăpada să urcăm la pas. Pentru mine e deja a patra tură în Cozia făcută în 2018, doar că de data asta sîntem vreo 24 de inşi.

Vineri. Zăpada mieilor. Cod galben. Ninge de rupe pămîntul. Sperieturi şi vaiete în grupul de discuţii: Cozia la bocanc dă semne de gîndiri şi răzgîndiri, de parcă e vreun traseu neştiut prin Alaska sau pustietăţile Siberiei. Prognoze peste prognoze, ba că e zăpadă, ba că nu ştiu ce. În timp ce ăştia se agită pe WhatsApp, eu îmi aduc aminte cum, în urmă cu cîţiva ani, am plecat într-o tură hibernală de două zile prin Făgăraş şi s-a dat avertisment de cod roşu de viscol în munţi în timp ce noi eram bine-mersi pe traseu, avertisment de care n-aveam nici ţandără de idee. Am povestit aici cum tura de două zile a fost comprimată într-una singură după ce am dat bot în bot cu urgia care sufla turbată, să ne măture de pe faţa pămîntului, înaintînd la busolă prin ceaţă, nămeţi şi vînt cu rafale de peste suta de kilometri pe oră. Încep să mă enervez, Cozia nu e un munte în care să conteze prognoza, cel puţin nu pentru mine şi pentru tovarăşii de drum cu care am îndurat tipuri de vreme cu mult mai crunte decît o băşită de ninsoare de primăvară. Mergem şi gata, cine nu vrea să vină n-are decît să stea acasă, să se uite la poze şi să regrete. Ia, gata cu WhatsApp, nu mai citesc nimic, ne vedem dimineaţă.

Asta se întîmpla vineri pînă în prînz, pe cod galben de ninsoare. Bun, de mers mergem, numai că eu mă uit cu jale la cum arată traficul pe Valea Oltului, blocat de ninsori şi avalanşe. E clară treaba, plec de vineri, resemnat la gîndul că fac vreo patru ore pînă în Vîlcea. În ciuda previziunilor mele sumbre, s-a mers excelent. Deşi drumul a fost aglomerat şi asfaltul arată ca după Verdun, coloana circula cu 70-90km/h, ca niciodată.

Ca să nu mă mai trezesc cu noaptea în cap, peste noapte am rămas să dorm la Boss. Sîmbătă dimineaţă, după o cafea matinală, l-am pescuit pe Herry de acasă şi ne-am îndreptat spre Hotel Central din Călimăneşti, unde se aduna toată trupa. Ajungem relaxat, pe la opt fără ceva, chinuindu-ne să găsim o soluţie pentru căratul unei bijuterii de tort făcut de Teo, tort în formă de bocanc, cu o bicicletă micuţă rezemată de bombeu. Cît timp am completat fişele de participare a venit şi soluţia: fiecare participant cară cîte o felie în propriul stomac.

tort

V-am zis că ninsese joi-vineri ca la balamuc. Dora voia să mergem cu maşinile pînă la Stînişoara, variantă pe care eu unul am refuzat-o. Nu aveam chef să rămîn blocat cu maşina pe valea Păuşii pentru a scuti o oră şi ceva de mers şi le spusesem pe grup că voi urca împreună cu Boss pe la Turnu şi-i prindem din urmă. Pînă la urmă, de acolo am plecat toţi, grupul spărgîndu-se pe bucăţi încă de la prima curbă de după mînăstire, unde m-am oprit să-mi dau jos geaca. Pe primii trei sau patru inşi plecaţi în faţă nu i-am mai ajuns din urmă pînă la cabluri. Nici n-am prea tras, ce-i drept.

Zăpada proaspătă nu ne pune probleme la înaintare, deşi urmele sparte arată ca pişatul boului, cu zig-zaguri care de care mai inutile. Depăşesc cîteva persoane, apoi merg compact cu Herry şi Boss pînă la troiţă, la prima tentativă de regrupare. Stînd pe loc, pe mare parte i-a luat frigul şi n-au mai aşteptat să vină toţi. Am rămas eu să apară ultimele două persoane rămase în spate, neştiind dacă traseul le e cunoscut ori ba.

Oamenii dau de troiţă după vreo zece minute, constatînd că dintr-un rucsac răsare un bidon de cinci litri de vin de Drăgăşani, la vederea căruia am făcut ochii mari. Continuăm împreună pînă la Stînişoara, povestind una-alta cu Doru, care mă convinge repede că-i de-al casei şi ştie locurile ca-n palmă, deci puteam pleca înainte fără mustrări de conştiinţă.

În curtea mînăstirii mai are loc o tentativă de regrupare şi ne ia frigul stînd pe loc. Gata pauza, hai la deal. Merg cu Boss şi Herry înainte, începînd să mi se acrească să tot alunec după prima vale traversată. Mie ca mie, că bocancii n-au decît vreo doi ani şi încă mai am crampoane, dar obosiţii lui Boss sînt aproape skiuri. Ne dăm mai hacana din potecă să ne punem colţarii, donez beţele mele Simonei, apoi ne luăm tălpăşiţa înaintînd voiniceşte, depăşind fără milă şi mergînd fiecare pe unde-l tăia capul, înjurînd printre dinţi zăpada care curgea din copaci peste noi.

29662838_1955577321139114_2390255122403522457_o

Zăpada curgătoare

La băncuţă mai facem o pauză de tras sufletul, reunind o mare parte din grup. Cîţiva începuseră să se cam resimtă din cauza urcuşului susţinut, dar de aici mai era dificil doar în zona cu cablurile. Trec iarăşi în faţă cu Boss şi scăpăm de cabluri cu uşurinţă (cred şi eu, la colţari şi piolet), ajungîndu-i din urmă pe cei pe care nu-i mai văzuserăm încă de jos. Bine, nici n-au stat după noi, duşi au fost.

Cablurile sînt cam nepractice, mănuşile alunecă în ultimul hal, aşa că instalez coarda, dau un rapel mic pînă la primul cablu şi rămîn să închid grupul. Trece toată lumea fără prea mari probleme, adun coarda, mai bag o oprire la Colţul lui Damaschin şi înaintăm relaxat pe ultimele serpentine, prin pădure. Ultimul hop e istorie, iată-ne în golul alpin. Încă nişte minute şi gata, am ajuns la cabană. Să înceapă dezmăţul.

Ciorbele, ceaiurile şi cănile de vin fiert curg din toate direcţiile, răsar cîteva ţuici, dicuţiile curg, o doamnă de prin Maramureş ne cîntă – toată cabana se umple de voie bună. Cîţiva din grup, veniţi doar la o zi, pleacă înapoi pe drumul forestier, după premierea tuturor participanţilor. Ceilalţi golesc recipientele cu diverse lichide, aplaudînd furtunos fiecare premiat. Facem poze cu steagurile (al meu şi al lui Boss, nelipsite din rucsac), timpul trece cu veselie, se face seară, iar eu ies cu Boss să instalăm cortul.

28953907_1955575251139321_4413672735865391849_o

Loc de dormit

29064102_1955575264472653_7881659920435498935_o

Temperatura de afară, după ce am terminat de pus cortul

Reveniţi în sala de mese, cineva dintr-un alt grup sosit după noi îl întreabă pe Marian dacă n-au sunat doi de-ai lor să spună pe unde sînt, fiindcă încercaseră să-i sune şi nu aveau semnal. Am ciulit urechile şi i-am întrebat pe unde urcă şi cît timp a trecut de la ultimul telefon. Cică sunaseră cu vreo două ore în urmă, de la cabluri. Treaba era groasă, nu faci două ore de acolo decît dacă s-a întîmplat ceva. N-am mai stat pe gînduri, am decis să plec cu Boss după ei. Herry a zis că vine şi el, după ce ne-a făcut capul calendar cu tot felul de sfaturi. Am sărit direct în colţari, mi-am golit rucsacul de conţinut, luînd cu mine doar nişte ciocolată, frontala, coarda, pioletul, primusul şi sticla de apă a lui Boss. În cinci minute eram echipaţi de o eventuală intervenţie, pregătiţi pentru ce era mai rău şi gîndindu-ne că Salvamontului i-ar fi luat mai mult timp să ajungă la ei, în urcare, decît nouă, în coborîre. Mie mi-era să nu fi greşit poteca şi să iasă în spatele Durducului, în prăpăstiile de acolo. Stabilim cu Dora să dea alarma dacă nu ne întoarcem în două ore şi plecăm ca din puşcă spre ei, în toiul nopţii.

Din fericire, ne-am întîlnit cu cei doi rămaşi în urmă la cîteva sute de metri de cabană, înainte de coborîrea spre Durduc. Avuseseră ceva probleme în zona cablurilor, unde zăpada era toflogită de toţi cei care trecuseră pe acolo, în rest se simţeau bine – asta dacă excludem oboseala inerentă urcuşului destul de solicitant. O sun pe Dora să-i zic că am dat de ei şi că e totul în regulă, iar cînd am intrat toţi în cabană am fost întîmpinaţi cu aplauze şi urale, de parcă cine ştie ce chestie făcusem. Mai petrecem cîtva timp la discuţii pe tema intervenţiilor montane, numai că se apropie miezul nopţii, mie-mi cad ochii în gură de somn după ultimul pahar de vişinată. Plec agale spre cort, îmi aranjez culcuşul şi cad lemn.

Mă trezesc pe la patru dimineaţa, rupt de frig în zona genunchilor şi a pulpelor, zone în care nu mi-a fost nici măcar răcoare vreodată. Ce-i drept, sacul de dormit are mai mult de zece ani şi avea temperatura de confort +5°C cînd era nou. În cort erau -2°C, mă culcasem îmbrăcat, ca de obicei, însă nu-mi explicam de ce mi-e frig la pulpe şi nu la tălpi, unde simt frigul prima dată. Sap în rucsac pe bîjbîite, scot parazăpezile uscate şi le pun peste genunchi. Chit că mi-era ceva mai bine, m-am tot perpelit pînă pe la şapte, foindu-mă de pe-o parte pe alta. Trag un selfie în sac pînă la nări şi o poză la temperatura afişată de ceas. Încerc să adorm, nu-mi iese. Sătul să mă tot învîrt de pe o parte pe alta, ba că-mi era frig, ba că-mi amorţea vreo mînă, am ieşit din sac şi am dat să mă încalţ. Cu ce să te încalţi? Bocancii erau împietriţi. Pe spate îmi curge o mînă de brumă căzută de pe plasa în care-mi atîrn diverse şi văd sacul din care abia ieşisem: ud muci de la brîu în jos, cu gheaţă pe alocuri. Nu stau prea mult pe gînduri şi-mi improvizez nişte opinci din parazăpezi. Cu ciorapii de lînă era chiar plăcut să calci pe zăpada care scîrţia la cele -10°C de afară, într-o linişte deplină, fără o pală de vînt.

28954285_1955575371139309_2982410762960509776_o

„Căldura” de dimineaţă

28953923_1955575337805979_4845393851529537215_o

Linişte deplină

28954471_1955575171139329_7903613100913693568_o

Opinci high-tech

Plec spre Colţii Foarfecii să fac nişte poze, iar la întoarcere constat că aerisirile cortului erau închise. Aha, deci d-aia era zăpadă pe sac! Intru în cort, salt bocancii mei şi-ai lu’ Boss şi mă duc în cabană să-i înmoi pe sobă şi să mă încălzesc un pic. Torn o cafea în mine şi mă mai duc la o tură de pozat, surprinzînd două capre negre care mă ignorau cu desăvîrşire. Începuseră să-mi placă opincile: ţurloaiele îmi îngheaţau doar dacă stăteam pe loc, în mers dura cîteva secunde pînă se dezgheţau şi le revenea vlaga.

Ceilalţi începuseră să se trezească şi sala de mese începea să se umple la loc. Boss încă era în cort, pusese primusul la treabă pentru un ness. Am mai stat cu el la poveşti pe afară, sorbind leneşi din căni şi ducîndu-mă din cînd în cînd să întorc bocancii de pe o parte pe alta, în timp ce se plîngea că-i e un pic cam rece la tălpi. Omul era în cracii goi, cu niște pungi de plastic, bînd cafea la -7ºC. Am rîs, verificînd iarăși bocancii. Cînd i-am considerat destul de calzi (că de uscat nici vorbă) ne-am încălţat amîndoi şi am plecat spre vîrf.

Zăpadă babană, frăţică! Am intrat pînă la cur în vreo două locuri, dar tihna care ne împresura şi peisajul spoit cu frişcă din toate direcţiile a meritat fiecare fărîmă de efort. Varianta cu întorsul pe Turneanu sau Scorţaru cădea, n-avea nimeni chef de spart urme. Abia sus, lîngă mănunchiul de antene, începuse să bată un vînticel care a adus un nor peste noi, ca-n basme. Arăta incredibil, jur. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvînt, aveţi cîteva poze mai jos.

Ne întoarcem la cabană. Mulţi am fost, puţini am rămas. Din grupul care plecase de la Turnu, ditamai haita de douăzeci şi ceva de oameni, au mai rămas doar trei care să coboare tot pe la cabluri: Boss, Herry şi eu. Toţi ceilalţi au ales varianta forestierului spre Dîngeşti, fiindu-le mai comod pentru oasele avariate în ziua precedentă. Ăştia pleacă după ultima poză de grup, făcută în faţa cortului pe care încă nu-l strînsesem. Ne apucăm agale de adunat catrafusele şi o luăm din loc undeva aproape de prînz, Durducul ieşindu-ne în cale prin ceaţă, într-un mod aparte, cum nu l-am mai văzut niciodată.

29663003_1955575157805997_8551678158446673742_o

Înainte de Durduc

Coborîm susţinut şi prindem aproape de mînăstire un grup plecat cu vreo jumătate de oră înaintea noastră. Oprim pentru o pauză de tutun şi desţolit, că eram cu gecile pe noi şi Boss mergea cu colţarii încă de sus, de la cabană, fiindu-i lene să-i dea jos. În timp ce ne odihneam apare Bolşe de la Salvamont Vîlcea, cu care am povestit de tărăşenia din seara precedentă, cu cei doi de la lanţuri, oameni de care ştia. Cît am pălăvrăgit noi verzi şi uscate, Herry a băgat la maţ în incinta mînăstirii, ofertă pe care noi am refuzat-o, nefiindu-ne foame. Ne-am salutat, am lăsat grupul celălalt în urmă, iar după trei ore de cînd plecaserăm de la cabană ajungeam la maşină.

Tura a luat sfîrşit, iar pe grupul de WhatsApp încă mai curg poze, clipuri şi impresii. Nu ştiu dacă mai dau prin Cozia anul ăsta, vreau să bag ceva mai consistent şi mai dificil. Pe unde? Habar n-am, probabil o să aflaţi din următorul articol. Pînă atunci, toate bune!

Reclame
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: