Cozia MTB – ultimul zîmbet

Cozia MTB are o însemnătate aparte pentru mine. Am participat prima dată în 2014, mai mult din curiozitate, iar în urma textului scris atunci am ajuns să cunosc oamenii din spatele organizării, oameni care mi-au devenit între timp prieteni. Prieteni cu care am mers împreună cu bicicletele sau la bocanc, prieteni cu care am băut şi am chefuit, prieteni pe care am vrut să-i ajut la organizare în acest an. Voiam să văd cum e de cealaltă parte a baricadei, fiindcă intuiam cam ce eforturi logistice, pecuniare şi organizatorice sînt necesare pentru derularea unui concurs. Astfel, textul de faţă descrie experienţa minoră avută în spatele organizării, cu toate provocările, nervii, supărările, bucuriile şi satisfacţile ei; faţa nevăzută şi nespusă a lucrurilor.

Veţi citi în continuare epitaful a ceea ce a fost cîndva Cozia MTB, un proiect debutat în 2012 ca un proiect între prieteni, ajuns anul ăsta la a şaptea şi, probabil, ultima ediţie a concursului, fiindcă orice e frumos trebuie să dispară din România. În timp ce sponsorii au investit o grămadă de bani pentru buna desfăşurare a competiţiei, în timp ce Poliţia şi Primăria Municipiului Călimăneşti (instituţie care a şi sponsorizat evenimentul) s-au dat de ceasul morţii, obţinînd cele mai importante şi mai greu de primit avize, alte trei instituţii au pus umărul la boicot:

  1. Federaţia Română de Ciclism, în urma refuzului Asociaţiei Sportivilor Cozia Racing Team de a se afilia. Coincidenţă sau nu, în weekendul în care Cozia MTB fusese anunţat încă din decembrie 2017 au apărut încă trei competiţii la Cluj şi Bucureşti. Să zicem că aşa s-a nimerit să fie, dar mi se pare o mizerie fără margini faptul că au forţat una dintre cele mai bune cicliste junioare din echipa noastră să se înscrie într-un club afiliat FRC pentru a-i fi permisă înscrierea la un concurs de şosea. În urma aderării la clubul respectiv, fetiţa nu mai poate purta însemnele clubului nostru;
  2. Parcul Naţional Cozia, care dorea ca asociaţia să plătească pentru fiecare alergător o taxă de intrare în parc mult mai mare decît cea stabilită prin lege. E vorba de acelaşi parc în care dai 5 lei pentru vizitare, bani care nu sînt investiţi în nimic, e vorba de acelaşi sistem de muls bani pentru frecatul mentei. O altă sumă consistentă a fost cerută şi pentru competiţia Cozia Rider din primăvară, pe motivul idiot că cicliştii plătesc taxă de participare şi că drumul trece prin parc. De întreţinerea traseelor şi a marcajelor se ocupă Salvamont Vîlcea, iar drumul pînă la cabană e judeţean. Parcul nu a participat cu absolut nimic la organizare, chiar dimpotrivă. Bănuiala mea e că au „colaborat” cu cei de mai jos;
  3. Fondul Cinegetic Călimăneşti, care a forţat modificarea traseului de anul trecut sub motivul pueril că cicliştii sperie vînatul. Cu alte cuvinte, speriatul animalelor sălbatice într-o zi din an nu e în regulă, dar uciderea lor în tot restul timpului este. Vorba aia, dacă nu poţi să ajuţi, măcar să-ţi baţi joc şi să le pui beţe-n roate celor care încearcă să facă ceva.

Vreau să menţionez încă de la bun început că scopul acestui concurs a fost dintotdeauna dorinţa de a aduna la un loc entuziaştii unui sport destul de dificil, nicidecum cîştigul financiar. Acesta din urmă e oricum inexistent, costurile organizării fiind de 20-25 de ori mai mari decît taxa de participare. Cu alte cuvinte, greul cade pe sponsori şi pe munca celor care parcurg sute de kilometri în căutarea unor trasee incitante şi spectaculoase, a celor care le curăţă şi le marchează, a celor care cară apă şi mîncare în punctele de hidratare şi alimentare, a celor care adună resturile de pe traseu, a celor care au realizat manual fiecare medalie şi cupă, a celor care au pregătit pachetele de start şi de premiere, a celor care se ocupă de logistică şi a altora, fiecare cu sarcini bine stabilite, pe care şi le îndeplinesc cît de bine pot.

Organizarea a început la sfîrşitul lunii iulie 2017 şi numai cei care s-au ocupat de hîrţogăraie şi convins sponsorii ştiu prin ce au trecut. Eu nu am văzut mai mult de 1% din ceea ce înseamnă organizare în cele două zile în care am încercat să ajut cît şi cum m-am priceput.

Am ajuns la foişorul de la Hotel Central vineri pe la patru şi ceva. Mută garduri, cară pachetele de start, deja ordonate şi etichetate, plantează banerele sponsorilor, întinde corturi, explică detalii celor veniţi la înscriere… M-am trezit că e zece seara, fără să ştiu cum au zburat şase ore. De la zece pînă pe la miezul nopţii am stat să pregătim tot ce era necesar pentru fiecare punct de alimentare şi hidratare din traseu de la cele trei probe de biclă şi cel de semi-maraton, am apucat să ne relaxăm un pic pînă pe la unu şi ceva, iar dimineaţa eram în picioare pe la şase. Dă-i şi cară iar: boxe, apă, izotonic, banane, corturi, mese.

În învălmăşeala aia, deşi fiecare făcea ce i se spunea, s-a rătăcit tot ce ţinea de punctul de alimentare de la Păuşa, lucru sesizat cu vreo zece minute înainte de start. Unica soluţie găsită pe moment a fost să folosim mîncarea, apa şi izotonicul de la finiş, ca să cîştigăm ceva timp şi să putem merge să cumpărăm altele. Adunăm o jumătate de ladă de banane într-un sac şi nişte sticle cu apă şi izotonic, mutîndu-le pe trotuarul celălalt, chiar în colţul parcării din faţa hotelului. Cineva trebuia să vină cu maşina după ele, iar eu lăsasem sacul de banane fix pe marginea bordurii ca să mai iau două sticle de apă. Un handicapat frustrat iese cu scîrţîituri de roţi din parcare, direct peste banane, făcîndu-le terci, de n-am mai avut prea multe recuperabile. Am crezut că turbez. Dacă aveam o cărămidă sau un bolovan la îndemînă, jur că i-l expediam prin lunetă. Pînă la urmă am chelit de mîncare punctul de finiş şi am mai pus şi din punctul nostru, îndesînd repede totul în maşină cu fix un minut înainte de blocarea traficului şi luarea startului.

După start şi reluarea traficului, plec împreună cu alţi trei prieteni către punctul nostru de alimentare, aflat la Frăsinei, pe tura lungă. Culegem încă un prieten de pe drum şi ne împărţim: trei la tura expert, în zona periculoasă; doi la punctul de alimentare, pentru a pregăti izotonicul şi mîncarea. Vreo două ore ne-am copt în soare iar o oră am clănţănit dinţii în ploaie, la adăpostul unui frunziş.

Nici aici nu a mers totul strună în urma unei mici neînţelegeri cu motociclistul care trebuia să închidă traseul şi să ne anunţe sosirea ultimul participant. La patru ore şi jumătate de la start, văzînd că nu mai vine nimeni şi că oricum trecuse timpul limită pentru următorul checkpoint aflat la 7 kilometri distanţă, am adunat tot şi ne-am întîlnit cu o ultimă ciclistă care urca de zor pe bucata de asfalt dintre Şuta şi Frăsinei. Nu a reuşit nimeni s-o convingă să renunţe, am întrebat-o dacă are nevoie de ceva, fiind din nou refuzaţi, aşa că ne-am văzut fiecare de drum.

La finiş, ne-am apucat iar de treabă: ba împărţeam medalii de finişer celor care treceau linia de sosire, ba căram podiumul pe scenă, ba ordonam premiile, ba enervîndu-ne cu sistemul de cronometraj, ba strigînd la trecători să iasă de pe pistă… Şi tot aşa, pînă a trecut şi festivitatea de premiere, cînd am putut munci o idee mai relaxaţi, nemaiavînd presiunea timpului asupra noastră. De la şapte la nouă seara am tot adunat şi mutat calabalîcurile, pregătind cele necesare pentru concursul de a doua zi, dedicat copiilor.

După mai bine jumătate de zi petrecută în picioare, m-am aşezat pe un scaun. Doamne, ce bine era! E ora unsprezece, gata, am terminat munca, hai cu un grătar, o ţuică şi o poveste. Iarăşi trecem de miezul nopţii şi iar o luăm de la capăt, la şase dimineaţa, îndesînd în maşini puhoaie de cutii, boxe, generatoare, mese, corturi, mîncare; tot ce trebuia cărat pînă la Arutela. Doar două maşini au ajuns pînă la castru, celelalte rămînînd la vreo sută de metri mai sus, cărînd ce mai era în ele cu cîrca. Banere încăpăţînate care nu vor să stea drept şi vizibil, părinţi dificili care nu înţeleg să nu mai intre pe traseu după start, nori care cresc ameninţător – toate stau în contrast cu aplauzele şi încurajările de pe margine, cu bucuria şi îndîrjirea celor mici, pui de oameni care trag din răsputeri să ajungă la sosire. N-am putut rămîne pînă la sfîrşit, din păcate, vrînd să mai prind ceva din petrecerea dată acasă pentru ziua lui fi-miu, pe care am ratat-o în ultimii cinci ani ca un tată atent şi responsabil ce sînt.

Cu toată presiunea, micile certuri sau nemulţumiri, la sfîrşit rămîne un sentiment de satisfacţie că totul a ieşit OK-ish. O mînă de prieteni care se ajută reciproc şi încearcă din răsputeri să-i mulţumească pe toţi particpanţii: iată ce se află în spatele unui zîmbet. De fapt, nici zîmbet nu mai e, ne-a rămas pe chipuri doar cîte un surîs amar, în amintirea a ceea ce a fost cîndva Cozia MTB.

Reclame
Etichetat cu: ,
Postat in Ţoaclă
5 comentarii la “Cozia MTB – ultimul zîmbet
  1. George spune:

    Parcul National Cozia dorește suprataxarea la evenimente de genul?! Meserie! Într-o lume civilizată ți s-ar întinde o tavă. Probabil au prea multi turiști, pesemne…

  2. Dragos spune:

    Pacat. Ce aveau de pierdut ? Numai la bani, bani si iar bani le sta gandul ? Ei trebuiau sa fie primii , sa va sustina, nu sa puna bete-n roate.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s