Grecia 2018 (VIII)

1 iulie 2018

E dimineaţă, iar eu mă enervez încercînd să înghesui în portbagaj toate căcaturile care nu vor să stea nicicum, de parcă se înmulţiseră. Le-am scos şi le-am aranjat de vreo trei ori, încercînd disperat să le fac să încapă, reuşind pînă la urmă doar prin adăugarea de chestii în interior. Asta e. Scot maşina din curte, închid poarta cu telecomanda, încui cheile în casă după ce verific că am luat absolut tot, apoi plecăm spre Pelion pe la nouă.

Voiam să dau o raită pe la Thermopylae, care cumva în drum, dar jucîndu-mă cu GPS-ul, uitasem setările puse pe cel mai scurt drum şi fără toll-uri. Cum nu mă uitasem deloc la ruta pe care mi-o propusese, urmăream indicaţiile date de aplicaţie şi mă trezesc în Atena, acest monstru de oraş care pare să nu aibă sfîrşit. Mi-a luat mai bine de două ore să-l străbat dintr-un capăt în altul, iar asta în condiţiile în care traficul era decent. Am ieşit în vestul oraşului, spre Mandra, de unde am continuat liniştit spre Thiva, apoi Aliartos, ţinînd în stînga munţii Parnassus.

Cum drumul era complet pustiu, mergeam relaxat şi ăştia dormeau în maşină pe rupte, trezindu-se abia cînd coboram vijelios serpentinele spre Thermopylae. Am stat doar cîteva minute la monument, cît să facem nişte poze, fiindcă afară erau 34°C, de departe cea mai mare temperatură din tot sejurul. De altfel, au început să curgă apele pe mine imediat cum am coborît.

leonidas

Regele Leonidas

Urcăm înapoi în maşină, dar renunţ la drumurile lăturalnice şi mă înfig în autostradă, aproape la fel de pustie ca pînă aici. Cruise control setat pe 100km/h, că nu ne grăbea nimeni şi joc de glezne pînă aproape de Volos, unde văd un indicator care ne informează că ruta de acces dinspre vest e în lucru şi nu poate fi folosită. Părăsesc autostrada în ciuda împotrivirii vocii din telefon, intrînd în oraş prin sud, printr-o îmbîrligătură de străzi care mi-a dat mari bătăi de cap. Pînă la urmă nimeres să ies din oraş, urcînd pe serpentinele muntelui.

Deisgur, uitasem de setările GPS-ului, puse pentru drumul cel mai scurt. Tîmpitul mă bagă pe o străduţă extrem, dar extrem de îngustă, de-am zis că rămîn fără oglinzi, pentru ca mai apoi să devină atît de abruptă încît abia am reuşit să urc cu treapta I. Gata, zic, pînă aici! Opresc să schimb setările pentru ruta cea mai rapidă, inclusiv toll-uri, aducîndu-mi aminte inclusiv de doamna de la cazare, care mă rugase să-i trimit un SMS cînd ajung în Volos. Eu, preocupat cu descifrarea şerpilor din ecran, uitasem complet. Trimit SMS-ul, iar la cîţiva kilometri distanţă opresc pentru un piş-stop şi o ţigară pe un fel de parcare în marginea drumului de unde se vedeau mişto împrejurimile.

volos

Vedere spre Volos

Mai erau vreo 26 km pînă la destinaţie, iar eu, în stupiditatea mea nativă, am considerat că îi mănînc în juma’ de oră fără să stau pe gînduri. Aiurea! Drumul e tot o curbă, iar în faţă îmi răsar fel de fel de ameţiţi cu maşini închiriate, căscînd gura la piesaje în loc să-şi vadă de drum. Mi-a luat dublu faţă de cît estimasem, ajungînd la cazare după aproape o oră. Doamna ne aştepta afară, spunîndu-mi să parchez maşina peste drum, la umbră, apoi invitîndu-ne să vedem casa în care aveam să stăm în următoarea săptămînă.

Majoritatea terenului e în pantă, iar ca să ajungem la căsuţă trebuia să coborîm vreo douăzeci de metri pe nişte scări abrupte, prilej de bucurie pentru nevastă-mea. Doamna ne-a zis că putem lua orice vrem din grădina micuţă încropită pe terenul ăla aproape sterp, plin de pietre, după care a plecat şi ne-a lăsat să ne desfăşurăm în linişte. Inutil să zic că am cărat singur căcaturile esenţiale, făcînd trei drumuri pînă la maşină şi înapoi. Am ieşit cu toţii pe terasă, la o relaxare mică înainte de a lua localitatea la pas.

Eu nu prea mănînc dimineaţa, exceptînd în vacanţe şi în turele pe munte. În afară de micul dejun şi nişte ness, nu băgasem în mine nimic toată ziua şi începuse să mă roadă foamea. Nu aveam chef de gătit, aşa că mă gîndeam să dăm o raită prin localitate. Nu atît pentru a inspecta plajele din apropiere, cît cu gîndul că ochesc vreo tavernă pentru cină.

germanis house

Privliştea de pe terasa casei

potrocale

Covor de portocale

Plecăm la plimbare coborînd scările din josul casei, care dădeau într-o alee. Am ales s-o luăm la dreapta, văzînd cum portocalele stau pe jos ca zarzănele la noi şi imaginîndu-mi cam ce ţuică ar ieşi din bijuteriile alea de fructe. După cîteva minute ajungem pe marginea unui pîrîu de munte care răspîndeşte o răcoare plăcută, iar de aici spre stînga, pe plaja îngustă, pietroasă şi destul de jegoasă a localităţii. Apa, în schimb, e de o limpezime formidabilă. Pe margine, din loc în loc, sînt instalate duşuri. O fi practică, dar ca aspect… nu prea ne place niciunuia. Continuăm spre nord, evaluînd sumar restaurantele, mai mult din priviri decît dintr-o inspecţie atentă.

La capătul localităţii începe plaja Plaka, la care am ajuns pe poteca din imagine. Eram cam măcinaţi de foame, aşa că ne-am oprit fix unde începea plaja propriu-zisă. Las’ c-om avea noi timp s-o vedem într-o săptămînă, dă-o-n mă-sa! Ia, stînga-mprejur şi spre Armonia cu noi, taverna care ni se păruse plăcută.

plaka

Accesul spre plaja Plaka

armonia

Terasa restaurantului Armonia

Ajungem la tavernă. Locuri atît în interior şi exterios, cît şi pe terasa de peste drum, lîngă ţărm. Mi s-a părut interesant modul ingenios în care a fost decorată, folosind tot felul de resturi de parîme aproape putrede, copaci uscaţi de cine ştie cînd şi pietre. Din nou am fost uimit cum orice gunoi poate avea valoare în funcţie de modul în care e folosit. Oarecum sătul de cadavre marine, decid să încerc altceva din meniul de doar două pagini, ceva ce luasem în Peloponez cu doi ani în urmă şi-mi plăcuse la nebunie: vită în sos tomat. Ştiusem eu bine… A fost la fel delicioasă, iar cînd i-am spus chelnerului cît de bună e şi să-i transmită complimente bucătarului, s-a oprit să ne povestească de restaurant: că e o afacere de familie (cum altfel…), că lucrează de cîţiva ani împreună cu fratele şi părinţii, iar de gătit se ocupă mătuşa lui. Erau aceleaşi feluri de mîncare pe care le făceau şi acasă.

Cu burţile pline, ne îndreptăm spre plaja Papa Nero, aflată la sud de pîrîu. Trecem peste un pod metalic suspendat care intră în balans la fiecare pas al trecătorilor amuzaţi, iar de aici începe o combinaţie de nisip şi pietre, pe bolovanii din apă tronînd fel de fel de statuete realizate de turişti. Pe partea dreaptă e un camping plin de rulote, oamenii uitîndu-se relaxaţi la meciurile Cupei Mondiale (de care mie mi se rupea).

statui

Momîile turiştilor

sfinx

Un fel de sfinx sculptat de ape şi melci litofagi

Continuîndu-ne plimbarea de seară, ajungem în extremitatea sudică a plajei. Mie mi se pare că mai continuă, dar ai mei vor să se întoarcă şi mă duc singur. Descopăr că poteca dă într-un loc drăguţ, ferit de restul plajei, situat între o stîncă perforată şi nişte roci ciuruite în celălalt capăt. Apa e cristal, în ciuda algelor care se văd pe fundul mării, iar marginea e umbrită de copaci. Locul pare perfect pentru lîncezit. Fac cîteva poze pentru convingerea consoartei, dar surpriza majoră apare atunci cînd dau să cobor pe pietrişul de lîngă apă. Pe valea seacă pe care o traversez spre mal coboară un curent răcoros de aer. Fără să exagerez, în doi metri era diferenţă de 5-6°C. E clar, aici venim mîine. Undeva în dreapta se desprinde o altă potecă, marcată cu indicator, care iese la Damouchari, dar se înnoptează şi nu mai continui. Ne întoarcem către casă după ce le dau vestea, trecînd peste acelaşi pod suspendat care ne leagănă în lumina colorată a amurgului.

papa nero asfintit

Capătul plajei Papa Nero

spre casa

Podul suspendat

În drum spre cazare urmăm acelaşi traseu, urcînd domol pe lîngă pîrîu şi apoi la dreapta, pe o alee mărginită de zidurile de sprijin ale caselor şi grădinilor. Întunericul se lasă de-a binelea, ocazie pentru a ochi o ciudăţenie luminoasă pe o frunză. Crezînd că privirea îmi joacă feste, mă duc să mă uit mai atent, descoperind prezenţa unei insecte luminescente asemănătoare licruriciului. Sau, mă rog, poate chiar era un licurici, doar că arăta foarte diferit şi îi luminau constant cele trei benzi de pe abdomen*.N-am reuşit să-i fac poză, lumina emisă era mult prea slabă şi nu reuşeam să focalizez, aşa că am lăsat-o în pace şi am ajuns acasă.

Nu prea am somn. Ies pe terasă la o altă bere şi stau să admir stelele, remarcînd că localitatea începînd să-şi reducă forfoteala. La urma urmei, e duminică, iar majoritatea turiştilor se întorc spre casele lor. Să fie semn că e o zonă liniştită? Sperăm că da şi aşteptăm să vină dimineaţa.


* Cu ocazia documentării pentru acest articol am aflat că era vorba de Lampyris Noctiluca, o insectă comună în Europa.

 

Reclame
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate, Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: