Grecia 2018 (IX)

2 iulie 2018

Am chef de plajă de la prima oră a dimineţii. Abia e vreo opt. Mă mai foiesc de pe-o parte pe alta pînă se trezeşte toată lumea, să mîncăm şi să plecăm la bălăceală. Lucrurile cărate de obicei s-au mai rărit, aşa că nu mi se mai lungesc mîinile, plus că e o răcoare plăcută.

Pe la nouă şi ceva ne proţăpim pe plaja găsită în seara precedentă, la umbră. E linişte, abia se aude cîte un val micuţ făcîndu-se terci în mal, iar în jurul prînzului începe scîrţîitul cicadelor, primele pe care le auzeam în sejur. Temperatura creşte, pe lîngă noi tot vin şi pleacă oameni, probabil nemulţumiţi de lipsa soarelui, iar eu mă bag în apă pentru a explora stîncile din dreapta.

plaja

Zona de interes

Înot relaxat, ţinînd malul la cîţiva metri de mine, să fie apa destul de adîncă pentru a nu mă trezi că dau vreun şut prin bolovanii de sub apă. Trec pe lîngă un mic golfuleţ, ajung într-un altul mai mare, fără semne că ar putea fi abordabil, iar cum în faţă am tot stînci pentru încă vreo 500m şi nu se mai vede după, renunţ şi fac cale întoarsă. Decid să încerc golfuleţul care părea destul de aproape de locul unde ne înşiraserăm pe plajă. Găsesc un loc destul de bunicel prin care să ies din apă, explorez împrejurimile şi dau să mă întorc. Fix cînd să pun mîna pe stînci, să am sprijin, văd în locul pe unde urma să cobor un fel de omidă gigant, colorată extrem de strident, de mi-a stat inima. M-am gîndit eu că n-are cum să fie o creatură prietenoasă, aşa că m-am întors spre stîncării ca să caut un lemn sau ceva cu care să-ncerc s-o dau la o parte. Era un vierme-de-foc, plin de spini toxici, lung cît antebraţul, dar molîu. Bucuros că nu înoată mai repede ca mine, i-am făcut vînt în adîncime şi m-am întors spre plajă.

Între timp, în ora cît fusesem eu plecat în explorare, îşi făcuse apariţia o tipă. Stătea la prăjit pe un fel de platformă pietroasă aflată la vreo doi metri de apă şi vreo opt metri de noi. Din cînd în cînd, analiza împrejurimile, începînd să-i cadă pe rînd sutienul, apoi slipii, băgîndu-se complet goală la o tură de înot pînă la mama dracului. Dacă am văzut că nu e lume şi nici nu prea mai trece nimeni, deci n-am fi deranjat cu nimic, i-am propus nevesti-mii să urmăm exemplul tipei şi să ne bălăcim la buca goală. Nevastă-mea, fiind la prima experienţă de genul, a stat un pic pe gînduri, după care a zis că da. La fel şi fie-mea. Fi-miu a zis că nu vrea, rămînînd să tremine bateria telefonului cu nu ştiu ce joc cu maşini. În cîteva secunde eram toţi trei în curu’ gol în apă, cu textilele înşirate pe stînci, plutind în derivă.

Trece vreo oră de stat agăţat de colac, fiindu-mi mult prea lene să înot, plimbat în sus şi-n jos de valuri. Deşi nu erau cine ştie ce peşti, în jurul nostru începe să apară lume la snorkeling, fix cînd ne săturaserăm de murat. Băi, şi tot apăreau, de nu mai puteam ieşi din apă. Nu că eram sfios, mi-era să nu comenteze careva că le traumatizăm copiii. Atent la ce se întîmplă în jur, calc pe ditamai ariciul-de-mare, făcîndu-mi talpa zdrenţe în acele calcaroase şi înveninate ale creaturii nefericite pe care tocami o zdrobisem. Iniţial a fost o durere ascuţită, ca de înţepătură, iar mai apoi s-a transformat într-una surdă: suportabilă, dar enervantă.

Între timp, cît înjuram cu spor propria-mi neatenţie, revenise şi tăntica care a dat startul la Free Willy. Desigur,  aflată în aceeaşi situaţie ca şi noi. Mă gîndeam amuzat că, dacă îi vine vreunuia ideea să ne ia hainele lăsate pe mal, ies din apă ca Poseidon şi-i alerg cu unidentul la vedere (n-am decît una, nu tri), traumatizîndu-i cu cea mai mică pulă din univers. Pînă la urmă am rămas singuri, probabil plictisiţi de absenţa peştilor, reuşind să ne luăm slipii fără comentarii.

Seara ne prinde încă pe plajă, luînd-o din loc aproape de asfinţit. Mîncare şi nani.


3 iulie 2018

Fiindcă locul descoperit avea fix ce voiam, am decis să mergem iarăşi. Spre deosebire de ziua precedentă, în aer plutea o umezeală de nedescris. În cele 20 de minute cît aveam de mers pe jos am transpirat ca Dragnea la DNA, începînd să ne răcorim abia cînd am intrat în apă. Din nou, lume extrem de puţină, aşa că ia naştere skinny dip 2.

balaceala

Cu puţin înainte de Free Willy 2

nisip

Nisipul cuarţos de pe plajă

Spre prînz, plictisit de bălăcit, îmi aduc aminte de stîncile cărora le dădusem ocol şi găsesc o altă variantă de a ajunge pe ele, chiar de lîngă plajă. Îi zic nevesti-mii că mă duc vreo oră pe acolo ca să stau liniştit cu prepeliţa la copt, iau şlapii ca să nu mă mai hazardez cu vreun arici, iar în două minute sînt pe stînci, găsind un locşor excelent, cu sfecla la umbră şi tot restul corpului la soare. Sar din textile şi mă deşir pe bolovani ca şopîrla, neobservînd nicio urmă de potecă prin preajmă.

Eh, cum mă prăjeam eu relaxat, uitîndu-mă în zare, deasupra mea răsare o tăntică uşor mirată de bruma de peisaj care-i deruta privirea. Cum eu n-aveam nicio reacţie, dînd impresia că probabil dorm, s-a holbat zîmbind cîteva minute bune (deşi nu avea la ce) şi a plecat, doar ca să revină după nici un minute. A tras o poză la peisaj cu mare grijă, să intru în cadru, moment în care am zîmbit şi şi-a dat seama c-o văd. Stînga-mprejur şi dusă a fost.

Trece ora. Cum nu mai aveam umbră pentru cap şi simţindu-mă suficient de bine pătruns mi trag slipii şi plec spre ai mei, să golesc una din beri. Însetat, golesc o nefericită şi pe toate celelalte care mai erau în ladă. Parcă mi-e şi foame… Mai stăm? Nu mai stăm, hai să ducem astea acasă şi să plecăm spre Damouchari, pe jos, doar poteca pleca fix de aici.

După o săptămînă şi ceva de sandale şi şlapi, nu ne-a venit să credem cît de confortabil e în adidaşi. Ce n-am ştiut eu era că poteca începea să urce abrupt de lîngă plajă, iar după vreo zece metri ne-a izbit toropeala. Era răcoare doar lîngă valea aia seacă, începeai să transpiri abundent de cum te mutai de lîngă ea. Mi-a pocit nevastă-mea toată linia genealogică de la ultima glaciaţiune pînă în prezent, mai ales că nici nu prea ştiam cam cît e de mers.

damouchari

Copiii admiră golful din Damouchari pînă vine mîncarea

În fine, urcuşul brutal se termină şi ajungem în drumul asfaltat, iar de aici pînă în Damouchari am făcut vreo jumătate de oră. Ne trîntim la una din taverne, comandăm clasicele lighioane de mare, iar eu am chef şi de altceva, comandînd o friptură de vită în sos tomat, friptură care a fost excelentă. Mai pierdem cîteva minute prin golf, plecînd spre casă cu maţu’ plin, dîndu-mi seama că-s vreo patru kilometri de mers. Tentat de un alt drum, le spun că mă duc să văd cum e pe acolo şi că ne reîntîlnim la podul suspendat.

papa nero de sus

Papa Nero, văzută de sus

Drumul începe să urce, din loc în loc oferidu-mi privelişte ample către Papa Nero şi mare. Luminiţele traselor aprinzîndu-se pe rînd mă fac să realizez că se cam lasă noaptea iar drumul ăla tot urcă, aşa că mă uit după o scurtătură spre plajă. Găsesc una, ieşind la vreo sută şi ceva de metri în faţa ăstora, aşteptînd linştit pe o bancă. S-a mai dus o zi.


4 iulie 2018

Sincer să fiu, mi se cam acrise de soare şi bălăcit, iar în planificarea concediului luasem în calcul o plimbare cu trenuleţul din Pelion, un fel de mocăniţă locală. Am zis să mergem să ne plimbăm cu el, plecînd spre Ano Lehonia cam la ghici, GPS-ul refuzînd cu îndîrjire să se conecteze. În loc să nimeresc drumul bun spre Tsagkarada, ajung în partea opusă, prin Makrirrachi, unde GPS-ul mă anunţă vesel că a găsit drumul. Şi ce drum! Tot o pantă şi o serpentină, de-am zis că nu mai ajungem la timp. Bun, păi ce facem? Clasica sportivă: ESP off, frînele abuzate, schimbări de treaptă la roşu, curbe luate vijelios – noroc că nu mai era nimeni pe drum, că nu mai ajungeam la timp. Aşadar, cu zece minute înainte de plecarea trenului eram în gară.

Care gară era pustie şi închisă, fără picior de turist. Fir-aş al dracu’, şi programul unde e? Pe o uşă. Program zilnic în august, în iulie e doar în weekend. Ptiu! Şi-am mai şi condus ca Kimi Räikkönen pînă aici… Neavînd ce face prin zonă, am decis să ne întoarcem, urmărind indicatoarele spre Tsagkarada, pe un drum evident mai bun şi mai puţin întortocheat decît cele două folosite pînă acum.

Fiidcă motorina din rezervor era pe sponci, am oprit la ieşirea din Ano Lehonia să fac plinul, pe celălalt mal nevăzînd să fi existat vreo benzinărie. Cît timp se umplea rezervorul, nevastă-mea a intrat într-un fel de hală de lîngă benzinărie, constatînd că era o fabrică de ulei de măsline. M-a chemat înăuntru, iar doamna de acolo m-a pus să degust trei tipuri de ulei: unul foarte aromat, acid şi uşor amărui, din măsline verzi, un altul de aromă diferită şi mătăsos, care curgea pe gît de mai mare dragul, şi un altul, al treilea, un fel de ulei de gătit. Ultimul nu m-a impresionat deloc, dar din celelalte am luat cîte o canistră de zece litri, să ne ajungă pînă la anul.

Plecăm spre Tsagkarada, pe drumul amintit două paragrafe mai sus, ajungînd într-o zonă pe care am botezat-o instinctiv Riviera Greacă: o şosea aninată în calcaul de deasupra unei văi adînci, mergînd oarecum paralel cu ţărmul. Am zis că trebuie să mai trecem pe aici, lipsindu-mi cheful de pozat. Am băgat totuşi la cap locurile în care puteam opri.

Trecem de Tsagkarada, localitate cocoţată pe versanţii stîncoşi şi înverziţi, ca mai toate localităţile de prin Pelion, iar înainte de a vira la dreapta către Agios Ioannis observ ditamai pîrîul învolburat pe una din văi. Trîntesc o frînă cam ţărănească după pod, oprind în umbra oferită de paltinii din împrejurimi. Dau jos toată lumea, trecînd strada spre ceea ce s-a dovedit a fi o cascadă splendidă, aflată fix lîngă marginea drumului. Poteca din dreapta îmi cam dădea ghes, aşa că i-am lăsat acolo şi am mers pe firul apei pentru încă nişte minute, dînd de o altă cascadă, mai impresionantă ca prima, la baza căreia poteca părea să se sfîrşească. Bag cîteva poze şi-o iau înapoi către maşină, continuîndu-ne drumul spre Agios Ioannis.

kissos drum

Cascada de lîngă drum

kissos amonte

Cascada din amonte

Obosiţi de drum, am mîncat şi ne-am întins la relax pentru cîteva ore, terminînd ziua cu o repriză scurtă de plajă spre seară.


5 iulie 2018

O zi în care nu s-au întîmplat prea multe. M-am trezit extrem de devreme, involuntar, din cauza zăpuşelii. Ca să scap de căldură, ies pe balcon şi prind o bijuterie de răsărit, după care mă ia din nou un somn de nu-mi mai venea să mă ridic din pat.

rasarit

Răsăritul, văzut de pe terasă

Au tras ăştia de mine cît au tras, după care s-au cărat la baltă fără mine, zicîndu-le că o să apar şi eu ceva mai tîrziu. Într-un fel, parcă mi se şi acrise de plaja aia. Aşadar, plec ultimul, încă somnoros. Apa era cam jegoasă, plină de valuri, luînd decizia ca a doua zi să mergem în altă parte. Nici de baie n-am prea avut chef, stînd ca lepra la umbră şi terminînd de citit cele două cărţi aduse de nevastă-mea, pînă a trecut ziua.

Voiam să ies cumva din ceea ce părea să fi devenit rutină, aducîndu-mi aminte că proprietăreasa ne spusese că avem grătar şi-l putem folosi dacă vrem. Gata, frăţică, asta facem: grătar! Plecăm spre centru să căutăm nişte carne la o măcelărie pe care o dibuisem în spatele unui restaurant, luăm o halcă de vită şi una de porc şi ne apucăm de preparate: nevastă-mea cu salata şi carfofii prăjiţi, eu cu făcutul focului şi a cărnii.

Primul pas: cu ce încep focul? Cărbuni sînt, dar cele trei beţigaşe uitate de lume nu mi se par suficiente pentru a porni jăretele. Îmi dă nevastă-mea nişte pungi de hîrtie de la nu ştiu ce – arde-le, dacă poţi; hîrtie ignifugă. ‘Tu-z gîtu’ mă-tii de grătar, stai să vezi ce arzi tu imediat… Mă duc în bucătărie şi iau un braţ de pliante publicitare, sperînd să nu ardă la fel ca pungile de mai devreme. Le mototolesc de la găsesc toţi dracii, fac suluri din ele, pun mangal deasupra, dau foc, suflu, îmi sar cîteva boabe de jar în meclă, iar după cîteva reprize de înjurat văd cum cărbunele începe să prindă spuză într-una din părţi. Înghesui restul de mangal în partea aia, mai suflu, mai vîntur, mai întorc… jarul începe să se extindă şi să ardă de nu mai puteam ţine mîna deasupra. Bun, focu’ e gata.

Pasu’ doi: hăcuitul cărnii. Fac nişte hălci zdravene, de vreo 2-3 centimetri grosime, le dau cu ulei pe toate părţile, le mîngîi cu oregano şi piper, apoi le trîntesc pe grătar, golind cîte o bere la intervale destul de dese. Pînă s-a terminat carnea de făcut deja-mi pierise foamea.

Pasu’ trei: dă-i şi îmbuibă-te.

Săteam relaxaţi pe terasă, ăştia cu suc, eu la berea cu nu mai ştiu ce număr, remarcînd că meniul e o schimbare binevenită după atîtea lighioane de mare. Mai trebuia să schimbăm şi plaja…


6 iulie 2018

Toată lumea s-a trezit tîrziu, învăluiţi de o lene amplă. Chef de baie? Meh. De plimbat? Meh. De citit aveam poftă, da nu prea mai era ce. Anu’ trecut avusesem vreo şase cărţi de care nu m-am atins, acum părea că nu mi-ar fi ajuns nici zece. Aşadar, am stîrpit mai mult de jumătate din zi cu jocuri pe telefon/tabletă/laptop şi cîteva filme.

Pe la patru şi ceva ne cam săturăm de stat în casă. În orice caz, de plaja aia parcă nu mai vreau să aud. Hai la alta. Fakistra? Arată mişto, dar e vedeta locală şi mai mult ca sigur e full. Mai sap pe maps şi văd una la sud Kalamaki. Gata, la asta mergem, iar pe drum oprim să facem poze.

riviera

„Riviera Greacă”

Cred că am condus aproape o oră, trecînd din nou pe lîngă cascadele din Kissos, apoi pe şoseaua botezată impropriu, coborînd în final pe un drum sinuos pînă la cîteva zeci de metri de ceea ce s-a dovedit a fi o plajă absolut superbă: Kalamaki. Accesul din parcare se face pe nişte scări din piatră renovate în urmă cu aproape zece ani, iar plaja în sine e plină de lespezi serioase de piatră, nu de nisip sau pietriş, cum văzusem pînă acum.

Kalamaki

Paralia Kalamaki

barca

O barcă uitată de timp

scari

Calea de acces spre plajă

Din partea dreaptă a bărcii ăleia răstignite pe uscat răsare un izvor care se curmă cu mult înainte de a ajunge în mare, dispărînd subit printre pietre. Stîncile au nişte formaţiuni ciudate, un fel de piscine naturale prin care-şi fac veacul peşti, crabi şi creveţi, majoritatea fugăriţi de copiii de prin preajmă. Apa e limpede, dar cam plină de arici, aşa că stau cu ochii cam în patru, aducîndu-mi aminte de experienţa avută nu de mult timp.

piscina

Una din piscinele naturale de pe plaja Kalamaki

Dau o tură pe plajă, spre nord, pînă ajung într-un punct din care nu mai pot continua, la întoarcere îmi pierd timpul pornind un foc cu două răpciugi de beţe de bambus, mă duc pe valea cu izvorul…

agioannis

Agios Ioannis

Timpul zboară şi deja e şapte seara. Am mai sta, dar e vineri şi tre’ s-o cam luăm din loc pentru a face pregătirile pentru plimbarea cu trenuleţul la care făcusem rezervare telefonic. Încă vreo oră de condus, ajungem înapoi în Agios Ioannis, cumpărăm ce ne trebuie pentru a doua zi, se face o mică pauză de îngheţată pe malul apei, apoi la somn, că mîine va fi o zi interesantă. De fapt… e ultima din sejur, va trebui să fie interesantă.

Reclame
Etichetat cu: , , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.