Peripeţii prin Făgăraş

Mi-era dor de o tură tipică grupului vesel, grup în care, din păcate, ne vedem din ce în ce mai rar între noi, de parcă au intrat zilele în pămînt şi timpul nu mai are vreme, de parcă am sta unii de alţii la mii de kilometri distanţă şi ar trebui să mergem pe jos. Aşadar, vă daţi seama că am tresărit cînd am văzut că e propusă o tură, doar că pica fix în weekendul în care trebuia să plec în delegaţie. Din fericire, zborul n-a mai fost duminică, ci luni, prilej pentru a-mi anunţa prezenţa pe coclauri alături de ei.

Tura era una bărbătoasă, de anduranţă, cu şanse relativ mici de rătăcire, dar cu apă puţină, fără marcaj şi cam fără potecă în prima zi: Cantonul Boia – Olanu – Vemeşoaia – Căldarea Budislavu – Şaua Suru – Sterminoasa – Coţii – Cantonul Boia. Nu mă speria nici ca lungime, nici ca dificultate, deşi spusesem iniţial că aş merge la ceva nu foarte complicat. Luni trebuia să fiu prezent în Ingolstadt, iar bucata mai dificilă avea să fie în prima zi, coborîrea ştiind-o destul de bine de acum şase ani. De dormit aveam să vedem pe parcurs, alegerile de acasă părînd să fie refugiul obştii Budislavu sau stîna Sterminoasa. Lucrul ăsta nu-mi prea plăcea, aducîndu-mi aminte că am mai căutat locuri de dormit în trecut, o dată ajungînd să dormim într-un grajd paradit, vai de mama lui. Drept urmare m-am hotărît să dorm la cort, chiar şi în condiţiile în care vremea se anunţa destul de capricioasă peste noapte. Cît de rău putea fi?

Pe la nouă şi ceva ne-am întîlnit toţi şase în Cîineni: Boss, Claudiu, Ibex, Ion, Marius şi eu. La plecarea spre Grebleşti ne-am trezit intrînd aiurea pe o străduţă, conduşi de GPS-ul cranian uşor disfuncţional al Sihastrului Cibernetic. Îi zic lui Ibex că începurăm bine, ne rătăcim pe cele două străzi ale Cîinenilor. Mă rog, pînă la urmă ieşim spre Grebleşti, asflatul ia sfîrşit (că na, CNAIR şi altor slugi din politică li se rupe de DN-ul ăla) şi, după vreo 16km de forestier, ajungem la cantonul Boia. Parcăm maşinile în poiană, căscînd ochii la hartă pentru a dibui posibilitatea vreunei poteci, luînd-o din loc pe la zece şi jumătate.

Poteca în cauză era chiar simplu de găsit, dînd de ea după cîteva sute de metri, la primul fir de apă care curge din dreapta. Erau două poteci, de fapt, cîte una pe fiecare mal, dar cum noi aveam treabă spre nord-est, i-am dat prin stînga, pe malul drept al apei. Poteca pare să urce decent, făcînd serpetine destul de largi şi urmărind muchia direct spre est ca direcţie generală. Intersectează drumul forestier de cîteva ori, pentru ca spre final să fie corp comun cu acesta, pe o panta prostului cum de mult n-am mai urcat. Mai era şi cald afară, fără vînt, cu soarele-n cap şi ţărînă prin nări, ridicată de bocanci din forestierul prăfos.

După vreo oră de urcuş am făcut prima pauză. E greu tare cu rucsac de două zile cînd mai tot anul am umblat cu rucsac uşor, dar nu mă agit. Ştiu că-mi intru în ritm cam după două ore de mers, ori abia trecusem de prima. Am continuat pe forestier pînă foarte aproape de golul alpin, şuntîndu-i buclele pe unde se putea, nimerind la una din cele două stîne din Olanu după fix două ore. Pe noi ne interesa apa, fiindcă nu mai ştiam să existe vreun izvor pînă în valea Budislavului.

Prima stînă, cea dinspre vest, primeşte patru stele lejer. Loc de vreo opt inşi, destul de ţeapănă, fără găuri printre grinzi, vatră serioasă, trei încăperi. Apă se găseşte fix în faţă, adusă printr-un furtun de la un izvor mai sus. Ne oprim; unii la masă, alţii la poze. Nefiindu-mi foame, am zis că bag în mine cel mult un Snickers, da’ ia-le de unde nu-s. Le lăsasem ca vita în maşină. Eh, asta e. Merge şi fără.

Plecăm spre vîrful Olanu pe lîngă stîna din est, să vedem ce hram poartă. În asta jarul încă mai ardea în vatră, semn că ciobanii plecaseră de acolo în aceeaşi dimineaţă, probabil spre Arsuri. Bună şi sîna asta, cam de trei stele, cu 5-6 locuri şi un fel de arteziană pe post de apă curentă. Un generator zace într-una din încăperi, alături de o vuvuzelă cu membrana ruptă. Inginerul din mine găseşte o folie de nailon, probabil resturi din vreun sac paradit, reuşind să repare drăcia. Suflu în ea de cîteva ori, remarcînd ecoul superb al văilor din împrejurimi. Încuiem frumos la loc, luînd-o la pas, agale, către nord.

1 olanu

Încă un pic…

2 olanu

Stîna Olanu, 4*, pozată de la izvor

3 olanu

Urcuşul spre Olanu

Mă cam luase lenea, probabil din cauza pauzei de la stînă, plus că mă topeam de cald. Soarele intra şi ieşea dintr-un fuior firav de nor, iar cîte o adiere mă mai gîdila cînd şi cînd. Noroc cu merişoarele care începuseră să să dispară de pe jos, fiind înfulecate de cum le vedeam. Aveau exact gustul pe care-l aştept încă din vară: parfumate, dulci-amărui, uşor fermentate. De n-am băgat în mine…

După vreo oră de mers aiurea pe plaiul de deasupra stînelor, am renunţat să mai urc pe stîncăriile Olanului, tăind-o spre şaua dintre el şi Vemeşoaia pe curbă de nivel. Ne-am regrupat complet undeva aproape de vîrful Olanu, coborînd printre puzderia de merişor şi afiniş, oprindu-ne la fiecare 10-15 metri să ne îmbuibăm. N-aveai cum să treci impasibil prin tufărişurile alea burduşite de fructe. N-aveai cum! În orice caz, cu toate kilele de merişoare şi afine, foamea începuse să-mi cam dea ghes şi mi-era silă să mai urc pe Vemeşoaia, mai ales că aveam de coborît de acolo în şaua Galbena. Aşadar, fiecare pe unde l-a tăiat inspiraţia.

 

5 vemesoaia

Boss, călare pe Vemeşoaia

 

4 afine

Ursu’ la aaaffineee, băăăăă!

 

Rămîn ultimul chiar înainte de urcuşul pe Vemeşoaia, scobind prin rucsac după un gogoşar şi nişte felii de muşchiuleţ afumat. Nu mult, să mă ia lenea din nou, dar destul cît să prind nişte energie. Repet povestea de pe Olanu, ocolind vîrful pe diagonală, în urcare destul de domoală dar susţinută, reuşind performanţa de a ajunge primul în şaua Galbena, locul în care Vemeşoaia se întîlneşte cu un alt picior care urcă dinspre sud. De aici trebuie s-o cotim la stînga, către valea Budislavului, urmărind un simulacru de potecă pe care-l pierdem la început prin iarbă, regăsindu-l apoi mai jos, pe stînci.

Claudiu spusese încă din şa că panta aia e înşelătoare, dînd impresia de sus că se poate coborî cam pe oriunde, iar poteca e destul de aproape de firul văii, avînd ca reper un ţanc destul de greu de ratat. Mie nu-mi prea convenea să cobor pe acolo din două motive:

  1. Coboram pînă în firul văii pentru ca apoi să urc spre lac o mare parte din ceea ce tocmai coborîsem;
  2. Grohotişul ăla părea sinistru de alunecos şi riscant, un loc numai bun de scrîntit vreo gleznă.

Am decis să risc o traversare pe curbă de nivel spre lac, cu eventuale coborîri dacă era nevoie. Drept urmare, ne-am despărţit în stilul clasic, mergînd fiecare pe unde-l tăia capul: eu, Boss, Ibex şi Marius pe curbă de nivel, Claudiu pe la vreo sută de metri mai jos de noi, Ion prin spate. În cîteva minute ne spărseserăm iarăşi, eu cu Boss reuşind performanţa de a da bot în bot cu un hornuleţ cam spălat. Traversez cu atenţie, doar ca să constat că după el se termina brusc peisajul. Ultima variantă de coborîre era la vreo sută de metri în spate, hornului îi vedeam parcursul de vreo douăzeci de metri în întregime, jos netezindu-se chiar foarte decent. Îl întreb pe Boss dacă vrea să coborîm pe acolo, prizele pentru bocanci fiind destul de zdravene, fără pietre instabile sau alunecoase. Zice că da şi mă duc în faţă, să dibuiesc zonele cu probleme, în caz că era vreuna. N-au fost, ajungînd cu uşurinţă în locul plat şi întîlnindu-ne cu Marius şi Ibex care veneau din stînga, mai jos de noi.

6 horn

Coborîrea prin horn. În poză arată mai rău decît era în realitate.

Deşi puteam coborî lejer de aici pînă în firul văii, începuse să-mi placă terenul, continuînd în acelaşi stil spre lac, căruia îi şi vedeam terasa, de altfel. După vreo cîteva minute ne-am mai oprit la molfăit afine şi tocmai ne pregăteam să băgăm cîte o ţigară cînd s-a întîmplat dezastrul. Claudiu mormăia ceva prin spate, destul de neinteligibil, aşa că Marius s-a dus să vadă despre ce e vorba. Mi-am lăsat rucsacul şi m-am dus şi eu. Claudiu era la aproximativ cincizeci de metri de noi, după un ţanc care bloca sunetul, spunîndu-ne că a căzut Ibex. Nu ştiam ce s-a întîmplat şi cît de rău e, aşa că m-am întors la rucsac, luînd coarda lui Boss în caz că aveam nevoie de ea. Traversez în coborîre, ocolind stîncile pe sub, văzîndu-l pe bietul Ibex oprit într-un pîlc de iarbă, prăfuit tot şi zgîriat în diverse locuri. Ne-a zis că nu are mare lucru, doar că îl doare mîna dreaptă, iar pe piciorul drept nu mai poate călca deloc. Tura era în mod evident compromisă.

7 locul accidentului

Locul în care a avut loc accidentul e iarba galbenă din cadranul stînga sus

Ironia sorţii face ca accidentul să fi avut loc la nici cincizeci de metri de firul văii, într-un grup obişnuit cu trasee lungi pe teren dificil. Am început rapid să evaluăm situaţia şi să găsim metoda optimă pentru o evacuare în siguranţă. Ideea principală era să-l ducem pînă la lac, storcîndu-ne creierii din ce am putea improviza o targă, că nu era nicio creangă dreaptă prin împrejurimi, iar coarda de douăzeci de metri nu era suficientă pentru împletit un fel de coş. Beţele de trekking n-ar fi reuşit să suporte greutatea, în ciuda faptului că fiecare din noi avea cîte o pereche. O altă idee era să facem un ham din coardă, cărat pe umeri, dar pica din start, lăsînd posibilitatea căratului de doar doi inşi, deci 40kg de fiecare pe teren bolovănos. A treia, oarecum fezabilă, era improvizarea unui hamac din coardă şi izoprene, folosind cîteva beţe ca traverse.

După cîteva minute de idei şi un pic de buimăceală s-a stabilit planul de intervenţie: doi mai iuţi de picior să meargă în creastă şi să sune la Salvamont, trei să rămînă cu Ibex şi să vadă dacă-l pot duce măcar pînă la lac. În caz contrar, trei urmau să doarmă la cort, în vale. Marius îmi dă numărul lui Mircea Lera, iar Claudiu şi Boss ar vrea să lăsăm rucsacii acolo ca să ne mişcăm mai repede, o altă idee care nu-mi surîde, ştiind prea bine cum se poate strica vremea în cîteva minute. Pînă la urmă, plec cu Boss spre creastă ca din puşcă, salvînd coordonatele locului în care erau ăştia opriţi, apoi verificînd din loc în loc dacă e măcar o fărîmă de semnal pentru 112.

Ajungem în creastă după aproape o oră, obosiţi, aproape frînţi. Semnal găsim abia după cîteva încercări, lîngă nişte stîlpi lăsaţi în şa pentru remarcarea traseului sudic către Scara. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să încerc să-l sun pe Mircea Lera, care nu avea semnal. Dacă am văzut aşa, am sunat la 0SALVAMONT, făcîndu-mi-se legătura la Sibiu după cîteva minute în care am dat explicaţii legate de locul în care mă aflu, cine sînt, unde e accidentatul şi ce s-a întîmplat. Cu salvamontiştii de la dispeceratul Sibiu am avut oarecum aceeaşi discuţie, spunîndu-le că sun de lîngă Budislavu şi că accidentul a fost în vale, mai jos de lac. Dau coordonatele şi-mi spun că vor încerca să trimită elicopterul şi or să formeze o echipă care să plece de la Bîlea. Mi-am dat seama rapid că omul nu a înţeles unde sîntem şi pe unde am urcat, lucru confirmat la al doilea apel din partea lor, dat imediat după ce se întrerupsese legătura. Le-am spus că vremea începe să se strice şi că, din punctul meu de vedere, opţiunea elicopterului iese din calcul pentru ziua respectivă şi că ar fi mai bine să-l cheme a doua zi dimineaţa, noi fiind oricum pregătiţi să rămînem peste noapte. De altfel, toată intervenţia putea avea loc a doua zi, neavînd niciun sens să plece spre noi în seara respectivă. Mă întreabă dacă mai pot rămîne cîteva minute în creastă, la semnal, răspunzîndu-i că da.

Apelul ia sfîrşit, iar vremea se răceşte brusc. Spre sud se lasă norii. Iau pe mine windstopperul şi geaca, deschizînd rucsacul să mai mănînc ceva, fiind absolut rupt de foame. În cele 12 ore de cînd eram plecat de acasă mîncasem doar nişte biscuiţi amărîţi de dimineaţă, un gogoşar şi vreo sută de grame de muşchiuleţ afumat, plus merişoare şi afine. Am mai băgat un capia şi cealaltă sută împreună cu Boss, fiind suficient cît să ne mai întreme. Oricum am fi mîncat zdravăn jos, după ce ştiam că e totul stabilit. Ne sună Salvamont Sibiu, spunîndu-ne ceea ce ne era evident: elicopterul nu va mai pleca în seara respectivă, dar că vor lua legătura cu Salvamont Vîlcea, zona accidentului aparţinîndu-le lor. Stabilim ora la care să ies la semnal încă o dată, apoi închid şi coborîm spre refugiul din căldare să ne amenajăm locurile de dormit.

Pe coborîre dăm de Marius. În învălmăşeala de idei pornită jos, plecasem spre creastă cu tot ce aveam în rucsac, inclusiv cortul (după care venise, de altfel). Boss zice că-l duce el la vale, în timp ce eu cu Marius rămînem să vedem cum dormim, mereu cu ochii pe ceas, să nu mă trezesc că trece ora de apel stabilită pentru Salvamont. N-am avut prea mult timp la dispoziţie, amenajînd locurile de dormit şi pornind un foc în sobiţa improvizată dintr-o jantă de camion. S-a dovedit a funcţiona surprinzător de bine, nelăsînd niciun pic de fum în interior. După vreun sfert de oră, cît fumasem o ţigară şi pornisem focul, plec spre creastă fără rucsac, doar cu frontala, telefonul şi busola (preventiv).

Ies în faţa refugiului, observînd că avem apă curentă cu robinet la nici trei metri. Pe urcare băusem direct din lac, fără griji. Beau de la robinet ca spartul, să nu mai car bidonul cu mine. Afară se lasă întunericul, iar pe vale se vede frontala lui Boss, care urca spre noi. Luînd-o către el cam de-a dreptul, ignorînd rămăşiţa de potecă, ne întîlnim undeva în partea de sus a lacului, spunîndu-i să meargă direct la refugiu că am făcut focul, iar eu voi mai ieşi o dată în creastă pentru telefon. N-avea sens să mai urce şi el.

Urc în creastă la ora stabilită, sunînd la Salvamont Sibiu pentru ultima dată. Mi se comunică faptul că intervenţia va fi făcută de Salvamont Vîlcea şi că au reuşit să vorbească cu Mircea Lera la doar cîteva minute distanţă de apelul precedent, dar că apoi nu mai reuşiseră să dea de mine. Le spun că am numărul, le urez noapte bună, închid şi-l sun pe Mircea. În patru minute ştia fiecare ce are de făcut: el va trimite o echipă de prim răspuns și una de intervenţie la cinci dimineaţa din Vîlcea, elicopterul SMURD, iar noi înnoptăm la refugiu şi cort, urmînd ca la şapte dimineaţa să-i contactez telefonic pe cei doi băieţi din echipa de prim răspuns. Ne luăm rămas bun şi cobor către refugiu la frontală, deja fiind beznă. Pe scurt, desfăşurătorul acţiunii a fost următorul:

  • 17:30 – are loc accidentul;
  • 17:37 – ajung în firul văii;
  • 17:54 – plecăm spre creastă;
  • 18:42 – ajungem în creastă şi caut semnal;
  • 18:43 – încerc să-l sun pe Mircea Lera, nu are semnal;
  • 18:45 – 0SALVAMONT, 5 minute 37 secunde;
  • 18:57 – Salvamont Sibiu, 4 minute 45 de secunde;
  • 19:16 – Salvamont Sibiu, 3 minute 39 secunde;
  • 20:51 – Salvamont Sibiu, 1 minut 20 secunde;
  • 20:53 – Mircea Lera, 4 minute 22 secunde.

Ajuns la refugiu şi neavînd ce altceva să mai fac, m-am apucat să-mi înşir locşorul de dormit şi să pun de un pilaf, că eram terminat de foame, stînd la poveşti pînă puţin după miezul nopţii. Ajutat de maţu’ plin şi căldura de la sobă am adormit aproape de cum am tras fermoarul de la sac.


Pusesem ceasul să sune la 6:15, să am timp de îmbrăcat şi de rezervă, în caz că e nasoleală pe afară. De altfel, nici nu mă înşelam, era beznă şi un ceţălău prin care lumina de la frontală nu răzbătea pînă la pămînt. Intru în refugiu să iau harta, pun busola, nordez, iar din estimările mele rezultă că locul cu semnal e la un curs de vreo 335°. Setez cursul şi-i dau la deal, avînd coordonatele refugiului puse ca rezervă. Nu am nimic împortiva GPS-ului, doar că nu-mi place să depind de baterii, prefer să-mi dezvolt intuiţia şi simţul de orientare.

whiteout

Whiteout. În caz că nu se vede, poza e făcută spre pămînt, la lumina frontalei.

Ajung în creastă pe la şapte fără zece, la nişte metri buni distanţă de stîlpii pe care-i luasem ca reper. Primesc de la Mircea mesajul cu numerele celor doi salvatori. Îi trimit înapoi un SMS ca să ştie că am recepţionat, apoi încerc să-i sun. Niciunul din ei nu are semnal, aşa că le trimit patru SMS-uri cu situaţia: trei sînt la cort, inclusiv accidentatul, trei la refugiu, coordonatele celor două locuri, vizibilitatea şi vîntul (care începuseră se mai îndrepte), plus faptul că voi mai urca o dată în creastă la ora opt. Mai încerc să sun o dată şi cobor spre refugiu ca să fac o cafea, din care apuc să beau doar vreo două înghiţituri înainte să urc spre semnal.

Nici de data asta nu pot da de cei doi salvatori, dar mai trimit un mesaj prin care-i informez că voi coborî pînă la cort, că următoarea ieşire la semnal va fi peste circa două ore, traseul spre vale, plus azimutul către refugiu în caz că se nasoleşte iarăşi vremea (150°, dimineaţă greşisem estimarea cu vreo 5° şi de aia ieşisem înainte de stîlpi¹). Am stat vreo douăzeci de minute, sperînd că poate-poate dau de vreo fereastră cu semnal şi o să-i pot suna. Văzînd lipsa de succes, am coborît către refugiu, să beau ultimul gît de cafea şi să ronţăi vreo două şniţele de la Boss care se plîngea că iar are prea multă mîncare. Eu o cam terminasem, mai aveam slănină, nişte orez şi o jumătate de ardei. Nu-mi prea făceam griji de foame, fiind totuşi în parametri buni de funcţionare datorită pilafului consistent din seara precedentă, plus că majoritatea traseului era în coborîre.

Îi las pe ăştia doi la refugiu şi-i dau la vale spre Ibex, să văd cum se simte şi să-i dau înapoi telefonul rămas la mine din seara trecută. Uitasem şi de ăsta… De la refugiu pînă la cort era o distanţă de vreo jumătate de kilometru în linie dreaptă, parcursă cam într-un sfert de oră din cauza bolovanilor şi ocolişurilor pe care trebuia să le fac. Claudiu stătea afară şi mînca, Ibex stătea relaxat în cort, în sacul de dormit. Se simţea bine, cu excepţia faptului că-l durea mîna şi că nu putea călca deloc pe picior. De îndoit îl putea îndoi într-o oarecare măsură cu un mic disconfort, deci părea să nu fie nimic fracturat pe acolo. Am stat la spart seminţe pînă pe la zece jumate, cînd ne-am trezit cu cei doi salvatori alături: Dani Lera (băiatul lui Mircea) şi Alin Rădulescu, însoţit de două mopuri simpatice: Mugurel şi Ciucurel.

8 evaluarea pacientului

Îngrijiri şi tandreţuri

Dani ne-a spus că elicopterul trebuie să apară, fapt confirmat în doar cîteva minute de prezenţa acestuia, strîngîndu-mi cortul în cel mai scurt timp posibil. Fiind elicopterul mare, nu prea avea unde ateriza, aşa că Ibex a fost echipat rapid cu hamul pentru troliere. Spre mirarea noastră, elicopterul a trecut de noi şi a aterizat în şa, iar Boss, Marius, pilotul, copilotul, un medic şi un asistent de la serviciul aeromobil au coborît per-pedes. Problema a fost o neînţelegere între Salvamont şi SMURD, aceştia din urmă trimiţînd elicopterul… fără troliu. Mişto, şi acum ce facem? Pilotul ar fi vrut să aterizeze lîngă lacul Budislavu, opţiune pe care i-am demolat-o scurt, zona fiind o turbărie în care s-ar fi afundat de nu-l mai scotea de acolo în veci.

După evaluarea puţinelor opţiuni viabile aflate la îndemînă, pilotul a luat decizia să execute o manevră destul de riscantă şi dificilă: aterizarea elicopterului va fi făcută pe un singur skid. Întreaga procedură a fost repetată pînă în cel mai mic detaliu, fiecare persoană avînd cîte o sarcină extrem de clar şi ferm trasată. Cînd totul fusese pus la punct cu certitudine, pilotul ar fi vrut să urce singur pînă la elicopter, dar cum zona era destul de ruptă şi avea ceva de mers pînă în şa, am decis să-l însoţesc pentru limitarea oricărui risc, el nefiind obişnuit cu mersul pe munte, ci cu skiul off-route. Am început să povestim despre munte pe drum, explicîndu-i de cît timp merge fiecare şi prin ce aventuri am trecut, fie separat, fie împreună.

Am oprit la refugiu cît să las cortul, iar după cîteva minute mă despărţeam de tînărul şi curajosul pilot care urma să facă o extragere excepţională. Nu mai aveam cum ajunge la locul extragerii ca să ajut, aşa că am privit din creastă operaţiunea care nu a durat mai mult de şase minute de la decolare pînă la preluare, coborînd spre refugiu pentru ultima oară ca să-mi adun lucrurile lăsate de izbelitşte.

in asteptare

Pregătirile finale

in asteptarea elicopterului

Ultimele momente înainte de aterizarea elicopterului

caldarea budislavu

Sus: locul în care a aterizat elicopterul şi unde am ieşit de cîteva ori să caut semnal. Jos: locul de unde a fost făcută extracţia (Foto: Denisa Pirnea)

Cum toate erau în regulă, am putut răsufla uşurat. Boss şi Marius au venit spre refugiu să-şi ia rucsacii, în timp ce Claudiu şi Ion au urcat cu cei doi salvamontişti direct, din vale spre vîrf. Într-o oră s-a răcit considerabil şi s-a lăsat ceaţa, gîndindu-ne cît noroc am avut cu fereastra  prielnică de zbor. Dacă nu s-ar fi putut face preluarea cu elicopterul, varianta de rezervă era akia, cu enşpe mii de elevări, durînd ore bune.

Rămîn ultimul să închid plutonul şi continui să cobor din Budislavu împreună cu Ion, trecînd pe lîngă un izvor aflat pe dreapta. Apă mai aveam berechet, bidonul fiind plin, mai era izvor şi-n Apa Cumpănită, deci n-am mai luat. Am mers întins pe curba de nivel. La mică depărtare de Şaua Suru ne-am întîlnit cu Denisa Pirnea, venită ca parte a echipei de intervenţie, alături de Mircea Lera, Marian Cheran, Dan Pirnea şi Firmilian Vîlcan. Aceştia ajunseseră cu două maşini de teren pînă la refugiul din Sterminoasa, practic devenit centrul ad-hoc de coordonare a intervenţiei.

Pe drum am petrecut cea mai mare parte din timp alături de Mircea şi Bolşe, fiecare aducîndu-şi aminte de fel de fel de cazuri din trecut, realizînd că e prima oară în 20+ de ani de mers pe munte cînd sun la Salvamont pentru o intervenţie. Bine, un alt apel l-am dat tot către Mircea acum vreo şapte ani, în Robu, cînd voiam de fapt numărul fratelui (Ionică Lera) ca să ne spună unde e stîna, dar atunci a fost mai mult chestie de confort decît de necesitate, avînd şi alte opţiuni la îndemînă.

9 ion

Din nou în ceaţă, pe Budislavu

echipa

Întîlnirea cu cea de-a doua echipă Salvamont Vîlcea

Salvamont Vîlcea

Coborîm cu Salvamont Vîlcea spre Apa Cumpănită

salvamont vl

Mai răsfirat, băieţi, mai răsfirat

Timpul a trecut foarte repede povestind, ajungînd în Apa Cumpănită. Ne-am oprit toţi la cortul de acolo, doar că era tîrziu şi Ion se grăbea să ajungă la Bucureşti. Claudiu voia să coborîm din Ciungi la canton, dar îi era frică să nu greşească drumul. Pe de altă parte, eram absolut convins că, dacă e vreo potecă prin zonă, sigur o s-o miros. Salvamontiştii ne-au anunţat că mai aveau două locuri în cele două maşini, deci nu încăpeam toţi, ci doar şoferii, adică eu şi Ion. Nici unul din noi nu voia să străbată la pas tot forestierul dintre Grebleşti şi canton, drum care ne-ar fi luat o veşnicie. Mircea a venit cu o altă variantă, combinată: ne lasă pe mine şi pe Ion la Ciungi şi coborîm de acolo direct către maşini, ăştia rămaşi să coboare spre Valea Satului (adică în valea opusă), traseu care era uşor de urmărit, iar noi să-i preluăm de pe forestierul ăla. Aşa să fie! Plec deci cu Ion spre vale, în maşina lui Alin, alături de Loredana (soţia lui), Dani, plus cele două bestii îmblănite, Mugurel şi Ciucurel.

Povestind cîte-n stele şi-n Lună, ne-am pomenit ajunşi la Ciungi. Coborîm, mulţumim pentru tot, luăm rucsacii din portbagaj, dăm mîinile cu cei din cealaltă maşină, ne urăm drum bun reciproc şi încerc să văd pe unde ar putea fi poteca. Fix în faţa stînei e un izvor, iar de acolo se văd două urme de poteci: una care duce spre Grebleşti (pe partea estică a Coţilor) şi una spre Apa Cumpănită, în coborîre. Mă duc să adulmec zona, iar mai jos de mine, la cîteva zeci de metri, văd ditamai animalul de potecă. Nefolosită de ceva timp, dar foarte vizibilă.

Începem să coborîm destul de abitir, remarcînd splendoarea potecii care trecea prin poieni îngrădite de fagi şi mesteceni, ruptă ca din poveşti. Recunosc că, pe moment, am uitat ce se întîmplase în tură şi am avut un mic răgaz în care chiar m-am bucurat de peisaj, coborînd rupt de gînduri şi de… atenţie. Am pierdut poteca, dar nici n-am mai căutat-o; mi-era clar că urmează muchia pînă în vale, în stînga fiind desiş, în dreapta lăstăriş. Bucata frumoasă s-a terminat de altfel, coborînd cam la inspiraţie o perioadă, pînă am dat de un copac inscripţionat cu ceva nume. Mi-a mai venit inima la loc, iar mai jos a reînviat şi poteca, coborînd abrupt spre malul drept al pîrîului Boia Mică. Toată coborîrea ne-a luat puţin sub o oră.

Ajunşi aproape de mal am dat de un locaş de vînătoare destul de paradit, cu poteca evident vizibilă în stînga, spre amonte, care ne-a trecut printr-un desiş de urzici şi rugi, crescut pe un mîl negru, pămîntos. Ion a trecut apa din piatră în piatră, eu m-am descălţat. După ce am aruncat bocancii pe celălalt mal, am pus tălpile în pîrîu, simţindu-le cum se desumflă şi se relaxează aproape instantaneu. Nu m-am încălţat, ci mi-am lăsat rucsacul pentru a mă bucura încă un pic de apa aia rece care-mi făcea bine la tălpi, masîndu-mă cu pietrele din albie. Pe mal – plin de mure, n-aveai cum trece impasibil pe lîngă, deci merge o burtă şi cu d-astea. Oricum, maşinile erau la nici o sută de metri depărtare, despărţindu-mă de Ion şi pornind către Valea Satului să-i preiau pe Boss, Claudiu şi Marius, aflaţi la vreo 20km distanţă.

Pe drum am sunat-o pe nevastă-mea să-i spun că mai durează, văzînd şi un mesaj de la Mircea, care-mi spunea să sun la 112. Mă gîndeam că nu mai e cazul, aşa că am ignorat, dar mă trezesc că mă sună după două minute: „Raţă, să nu mai suni la 112, era de dimineaţă ca să te pună în legătură cu mine.”

Continui drumul prin Cîineni spre Valea Satului, pînă într-un punct în care mi-a fost frică să mai înaintez. Gropile erau absolut sinistre, mult peste ce mai văzuse bietul Ford. Opresc pe margine, iau cu mine geaca, frontala, amnarul şi un cuţit, începînd că urc la trap spre intersecţia cu drumul de car ce coboară din Ciungi. Mi-era ca ăştia să nu se oprit mai sus să mă aştepte, dar coborau vîrtos şi ne-am regăsit la vreo sută de metri de maşină. Am urcat toţi, lăsîndu-i în Vîlcea fără peripeţii. Deşi nu în condiţii optime, tura a luat sfîrşit.


Ibex se simte bine, fiind în prezent subiectul miştocărelilor de pe grup, cum ar fi fost oricare dintre noi, de altfel. De parcă mai era nevoie, mi-am readus aminte cît de importantă e atenţia într-o tură, indiferent cît de banală poate părea la început. Mergem împreună de aproape zece ani, am trecut prin multe, am avut ture cu mult mai periculoase ca asta, ne-am avîntat prin viscol pe coduri portocalii, însă iată că neprevăzutul se poate întîmpla oricînd. Atenţia e necesară pînă în clipa în care ajungi acasă. Abia atunci poţi spune că eşti în deplină siguranţă.

Aş zice că accidentul a fost un ceas rău şi – totodată – bun. Se putea termina mai urît de atît. Mult mai urît. Totodată, pot spune cu mîna pe inimă că pregătirea noastră fizică şi psihică a contat. La fel şi echipamentul avut, nici nu vreau să mă gîndesc ce noapte albă am fi făcut fără cortul luat aşa, într-o doară. Turele care ne plac, cele de anduranţă, prin locuri de multe ori neştiute, au avut partea lor de contribuţie în modul în care am abordat situaţia. Am gestionat-o cum trebuia? Poate da, poate nu. Puteam evita? Nu ştiu, poate; pe de altă parte, sînt accidente mai urîte care se întîmplă pe o potecă din parc. Puteam face mai mult? Habar n-am. Sînt o droaie de întrebări care-mi vin acum în cap şi nu ştiu dacă toate au un răspuns. Sau dacă merită un răspuns. Ideea e simplă: indiferent cît de simplu pare muntele, nu trebuie subestimat. Există alpinişti bătrîni şi alpinişti curajoşi. Alpinişti bătrîni şi curajoşi nu prea există.

În încheiere, ţin să aduc mulţumiri încă o dată următorilor:

  • Mircea Lera, şeful Salvamont Vîlcea, cel care a coordonat operaţiunea şi a chemat elicopterul;
  • Alin Rădulescu şi Daniel Lera, membrii echipei de prim răspuns;
  • Dan Pirnea, Denisa Pirnea, Firmilian Vîlcan şi Marian Cheran, membrii echipei de intervenţie;
  • Echipajului din elicopterul SMURD: cei doi piloţi, copilotul, medicul şi asistentul care au coborît pînă la noi;
  • Salvamont Sibiu, cei care au răspuns apelului şi care aveau pregătită o echipă în aşteptare;
  • Colegilor de tură, pentru răbdare şi fiindcă-mi sînt prieteni.

¹Nu estimarea mea a fost greşită, ci declinaţia de 5° est de care am uitat complet.

PS: Dacă citiţi în presă articole care se vor a fi şocante, obţinute pe cîrca celor care participă la acţiuni de salvare, faceţi bine şi băgaţi adresele alea în spam.

Am început să scriu textul de mai jos ieri dimineaţă, la ora patru, cînd încă mai eram la nemţi, aşteptînd să sune ceasul pentru a pleca la aeroport. Şi mai bine era dacă reuşeam să-l termin în întregime luni, cînd amintirile îmi erau proaspete, iar riscul de a uita vreun detaliu era mai redus. În orice caz, trebuia publicat oricum.

Reclame
Etichetat cu: , , , , , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
4 comentarii la “Peripeţii prin Făgăraş
  1. Claudia spune:

    N-o să zic mai mult decât ce ai spus tu pe final, dar nu am putut să nu remarc ce diferența cumulată de nivel ai strâns cu urcarile alea multe in creasta…

    • ratza spune:

      Prima a fost mai grea, pe urmă am găsit o variantă optimă de ajuns fără efort, semn că drumul cel mai scurt nu e şi cel mai rapid. Creasta nu era departe de refugiu, făceam vreo 15 minute pînă sus şi vreo 10 pe coborîre. Bine, asta cînd vedeam pe unde merg, că dimineaţa mi-a luat 30 cu 15. :)

  2. George spune:

    Locuri frumoase, poteci uitate de lume. În copilărie băteam Boia. Ultima oară am coborât forestierul din Apa Cumpănită în Greblești, cu bicicletele. Totul e bine, când se termină cu bine…

    • ratza spune:

      Ce-i drept, primul titlu aşa am vrut să-l pun, să fie parte din seria „Poteci uitate de lume”, dar mi s-a părut mai potrivit ăsta. :)

      Se putea termina şi mai bine, adică fără accident. Da’ na, cînd e să se întîmple… Vorba aia, fi-miu şi-a rupt mîna picînd cu rolele în casă.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: