Grecia 2018 (X)

7 iulie 2018

E sîmbătă. Ultima zi petrecută în Grecia, după două săptămîni de sejur, promite să fie deosebită. Făcusem rezervare telefonic pentru trenuleţul din Pelion, o mocăniţă cu ecartament îngust care făcea legătura între Volos şi Milies. Folosind drumul corect şi luînd o rezervă de timp decentă, am ajuns în gară cu vreo oră înainte de plecarea trenului. Era îmbulzeală ca la balamuc, iar doamna de la ghişeu încerca să facă faţă tuturor cererilor cretine ale turiştilor sosiţi de prin toate colţurile lumii. Cînd ne vine şi nouă rîndul – surpriză! Nu ne găseşte rezervarea. Dă de una cu numele scris complet aiurea, însă cu numărul corect de adulţi şi copii. Mie mi-era clar că e a noastră, dar am fost puşi să aşteptăm în caz că e făcută de altcineva. Nu prea mi-a convenit situaţia, însă neavînd ce face… a trebuit să mă plimb în jurul gării, ca un cîine care-şi face rondul.

După vreo jumătate de oră de dat ture şi două ţigări fumate de nervi, mi-am găsit un loc pe o băncuţă, înăuntru fiind oleacă mai răcoare decît afară. Astfel, am avut ocazia să studiez fauna care mi se perinda prin faţa ochilor. Majoritatea turiştilor erau complet retardaţi, făcînd pe dos absolut tot ce li se spunea. Una din situaţiile care m-au făcut să zîmbesc a fost atunci cînd un cuplu de nemţi a încercat să şunteze coada şi să dea o şpăguţă pentru bilet, neavînd rezervare în trenul care urma să fie plin ochi. Doamna de la ghişeu nu a înţeles la început despre ce e vorba, iar cînd şi-a dat seama ce vor ăia doi, s-a burzuluit la ei, zbierîndu-le să stea la rînd, că ea nu ia mită. Toate astea au fost făcute în faţa tuturor celor din sală, nemţii roşind aproape instantaneu cînd privirile s-au întors dispreţuitor asupra lor. De altfel, nici nu au putut urca în tren.

Mai trec cîteva minute şi doamna mă cheamă la ghişeu, întrebîndu-mă cînd am făcut rezervarea. I-am spus data şi ora aproximativă, confirmîndu-i astfel că doar numele era trecut greşit. Plătesc o japcă de 56 EUR pentru dus-întors, apoi intrăm în vagonul îngust, cu băncuţe de lemn aşezate pe lungime. Se aude un fluierat de la locomotiva diesel, imitaţie a uneia cu aburi, iar călătoria începe.

Încă din primele minute ale plimbării, traseul dezvăluie un peisaj rupt din vederi. În dreapta se vede golful Pagasetic, cu jocuri de albastru greu de descris. Pe ambele părţi ale căii ferate e plin de măslini, fiecare cu propria irigare, iar versanţii sînt terasaţi cu pietre pentru a păstra bruma de pămînt disponibilă. M-a cuprins furia, gîndindu-mă la hectarele de pămînt fertil de la noi, lăsate pîrloagă, aşteptînd veşnic să fie muncite de alţii. Probabil că bogăţia României face ca românii să fie nişte lepre de o lene monumentală şi incurabilă, fiindcă nu-mi pot imagina o altă cauză.

După vreo oră se face o pauză de un sfert de oră în Ano Gatzea, singura staţie de pe parcurusul mocăniţei, prilej pentru turmă să invadeze micuţa localitate, după care traseul căii ferate continuă la fel de pitoresc pînă în Milies. Chiar înainte de punctul final al călătoriei, trenul trece peste podul Chirico, o abordare inginerească destul de interesantă. Deşi podul e drept, calea ferată descrie un arc de cerc, şinele fiind destul de înclinate spre dreapta.

Iată-ne în Milies. O mare parte a faunei renunţă la întoarcerea cu trenul, fiind aşteptaţi de rude sau prieteni pentru a fi preluaţi cu maşina. Noi ne oprim un pic mai departe de gară, la o tavernă aflată lîngă ruinele unei clădiri bombardate în al doilea Război Mondial. Avînd trei ore pînă la plecarea trenului şi încă două de traseu, mi-am tras o bere lîngă vita în sos tomat, mîncînd relaxaţi în răcoarea oferită de copaci şi spionaţi de un motan şugubăţ, smotocit din plin de copii.

katze

Plec la plimbare spre podul Chirico împreună cu fi-miu, revenind la terasă după cîteva minute. Ăştia rămîn să termine sucurile şi îngheţeata, eu mă bag pe sub podul de dinainte de gară, sub care găsesc o cascadă şi remarc faptul că fiecare bolovan de sub pod are cîte un număr cioplit. Habar n-am care era rostul acelor numere.

Revin la tavernă, plătesc şi ne îndreptăm agale spre trenul care sosea cu o altă ciurdă de tembeli gălăgioşi. Cum majoritatea celor din prima tură se întorseseră cu maşinile din Milies, returul a fost mult mai relaxat, mai mult de jumătate de vagon fiind goală. Am avut astfel ocazia să privim în ambele părţi ale căii ferate, neincomodaţi de nimeni, pînă cînd plimbarea a luat sfîrşit.

Întorşi la cazare, nu mai avea nimeni chef de plajă, aşa că am ales să lîncezim prin Agios Ioannis în cele cîteva ore rămase pînă la sosirea serii. Pe la şapte şi ceva ne-am aşezat din nou la Armonia, savurînd un fel de mîncare cu brînză, sos de roşii, vinete şi încă ceva de care nu-mi amintesc.

Vremea se schimbă brutal în timp ce băgam plimbarea de seară. Întîi începe un vînt zdravăn, pe mare fulgeră ca la balamuc, de-ţi înfunda urechile, apoi porneşte un amar de ploaie. În ciuda insistenţelor nevesti-mii de a aştepta să se potoloească, am plecat spre casă. Ploaia ne-a făcut muci în nici două minute, pe maşini şi pe lîngă noi cădeau crengi, ne veneau rafale în ochi, iar apa ajungea pînă la glezne. Scările de acces spre casă erau o veritabilă cascadă, spre uimirea copiilor, care nu mai văzuseră aşa ceva.

Intrăm, ne uscăm, iar ploaia încetează exact aşa cum începuse: s-a calmat dintr-o dată. Era destul de tîrziu. Ştiind că sejurul luase sfîrşit, ne-am apucat de adunat cartafusele pentru a doua zi, am ciocnit ultimul tsipouro. Mai aveam doar drumul spre casă.


8 iulie 2018 – Drumul spre casă

Am plecat la opt dimineaţa, după ce doamna de la cazare nu ne-a lăsat să ne urcăm în maşină pînă nu ne-a dat cîteva cadouri. cred c-am mai zis-o şi-n alte dăţi: au grecii ăştia o artă de a te face să revii… În orice caz, drumul era lung şi nu trăgeam speranţe să fac cei aproape 1100km în mai puţin de 14 ore. Pînă şi 14 mi se păreau complet nerealiste.

Odată coborîţi din Pelion în autostradă, am fost şocat de lipsa aproape completă a maşinilor, deşi era duminică. Din Volos pînă în Promachonas, punctul de frontieră cu Bulgaria, am mers întins, viteza medie obţinută fiind un ireal 124km/h. Cu excepţia unei pauze de cafea de vreo jumătate de oră, alte opriri nu au mai fost pînă după traversarea în Bulgaria.

În vamă era destul de aglomerat, dar am trecut rapid graniţa, urmînd semnele făcute de un vameş bulgar care ne indica să folosim şi trecerea dedicată autobuzelor. O mulţime de maşini au oprit după trecerea frontierei pentru vignetă, rînjind mulţumit la gîndul că fusese o idee foarte bună să iau din Vidin pentru 30 de zile.

La cîţiva kilometri buni de graniţă, după ce autostrada se terminase, am tras pe dreapta ca să mîncăm un pic, continuînd în ritmul traficului care luase amploare fără să ştiu de unde. Motorina era pe ducă, pîndind o benzinărie în care să mă pot opri fără a trebui să depăşesc iarăşi puhoiul de TIR-uri croşetate. Găsesc un Shell pe centura Blagovoegrad şi fac plinul fără să văd că e cu 0.3 leva mai scumpă faţă de alte benzinării. Asta e. Nu caşti ochii – caşti punga. Din fericire, de aici începe autostrada din nou şi o ţine aşa pînă în Botevgrad, deci cel puţin nu mai merg după vreun cadavru de camion obosit.

Deasupra Sofiei se vede un nor sinistru, promiţînd o ploaie a-ntîia. De altfel, primii stropi încep să cadă după vreo patru sau cinci kilometri făcuţi din benzinărie, traficul încetinind serios pe prima bandă. Pe cealaltă se mergea ca la nebuni şi am stat să mă gîndesc dacă stau pe prima şi continui ca melcul cu 50-70km/h sau îmi etalez veleităţile de pilot. Am ales-o pe a doua.

Ploaia se înteţeşte cumplit după Dupniţa, iar şoferii care circulau cu viteze între 140-170km/h pe banda a doua încep s-o lase mai moale şi să se replieze pe prima bandă cînd încep să-şi facă apariţia cei care plecaseră involuntar la admirat peisajul din boscheţii de pe margine. În sub doi kilometri fuseseră vreo şase accidente uşoare. Am uitat să zic: oprisem ESP-ul. A reacţionat mult prea agresiv în două pîraie care traversau şoseaua în diagonală, dîndu-mi mari emoţii. Maşina se comporta mult mai previzibil cu el dezactivat, rămînînd aşa pentru tot restul drumului.

Ploaia se domoleşte în apropiere de Sofia, iar eu mă mai relaxez. Relaxarea n-a fost prea bună. Ratez elegant intrarea pe drumul corect al centurii, trezindu-mă la dracu-n praznic. Ia ici 20km de ocol, boule!

Regăsesc drumul, autostrada se termină, îi mai dă un prăpăd de ploaie, iar aproape de Mezdra e ditamai coloana. Ni se fac semne din faţă cu farurile, deşi coloana stă de ceva timp. Îmi pică fisa şi-mi dau seama că a fost vreun accident. Sap în GPS pentru o rută alternativă, întorc şi merg printr-o tristeţe de zonă cu sărăcie lucie, pe un drum aproape invadat de bălării, însoţit de alţi nesăbuiţi care deciseseră să mă urmeze. Coloana de care scăpasem avea aproape cinci kilometri.

Ies cu greu în european, cu un scrîşnet prelung de roţi dat fix lîngă miliţianul ăla retardat care stătea ca un ficus în intersecţie, nefăcînd nimic. Mai văzusem abordarea asta în Petrich. L-a durut fix în pulă în continuare, n-a schiţat decît un mic întors capul să vadă ce se întîmplă.

Trec de Mezdra şi dau de alţi miliţieni care îndrumă unele maşini spre stînga, altele spre dreapta, fără vreun fel de noimă. Aleg dreapta şi aleg prost, fiind plin de tiroace conduse de turci cretini care mergeau în paralel. Pînă în Montana am avut parte de TIR după TIR, de m-am săturat. Ştiind că pînă în Vidin n-o să mai fie prea multe locuri în care să pot depăşi, renunţ la european şi mă îndrept spre Dunăre pe cel mai bombardat drum văzut vreodată. Mă mut pe Waze, rînjind iarăşi. Între Montana şi Vidin e roşu, se circulă cu o medie de 40km/h, ori eu zburd peste gropi cu peste 100km/h, singur pe tot drumul.

Văd în sfîrşit vama după mai puţin de 12 ore de condus, pregătindu-mă psihic pentru cretinii de la noi. Plătesc taxa de pod, opresc la benzinărie să-mi iau rovinieta de care uitasem că a expirat şi-i dau în goarnă în continuare, pe unde pot. La vamă avusesem 108km/h medie de cînd plecasem din Pelion, mi-ar fi plăcut să rămînă aşa. Eh, cei 200km dintre Calafat şi Ocne au fost suficient de populaţi încît să-mi ia alte trei ore de condus. Am constatat că pînă şi ploaia e jegoasă la noi. În toată traversarea Bulgariei nu am folosit nici măcar o dată stropitoarea de parbriz, plină ochi. Pînă acasă am terminat şi ultimul strop de lichid.

Desigur, în afară de traficul nostru absolut impecabil, am avut şi alte motive să mă enervez. La radio (nu mai ţin minte ce post ascultam, probabil Digi) se discuta despre nişte idioţi care-şi gravaseră numele pe Coloana fără sfîrşit a lui Brîncuşi. În timp ce alţii storc şi ultima fărîmă de poveste din nişte bolovani ordinari, România e ţara în care populaţia scrijeleşte nume şi se pişă pe monumente pe care nu le merită. Oameni mai preocupaţi de ce şi cît o să se cace mîine, în aşteptarea picatului din cer. Nu toţi, însă mulţi; prea mulţi care nici nu înţeleg şi nici nu le pasă de cultură, o majoritate preocupată doar de ce cred ceilalţi despre ei. Dacă se poate, să le facă alţii munca. Iar cînd vin alţii să le facă munca, zbiară, mînaţi de o mîndrie tîmpită: „ce, bă, mă înveţi tu?” Sau „ce, bă, vii tu să-mi furi locul de muncă?”

Nu ne vindem ţara, o păstrăm pînă se strică.

Reclame
Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.