Drumul Generalului

Istoria României nu se rezumă la ultima sută de ani. Conduşi de trădători de neam, de hoţi şi laşi, de proştii clasei, românii şi-au pierdut pe rînd: tradiţii, credinţă, identitate, idealuri. Centenarul nu ne găseşte într-o situaţie fericită. Ori măcar decentă. Poate oi fi eu pesimist, dar nici în următoarea sută de ani un întrevăd vreun reviriment. Am preferat să mă rup de toate mizeriile din media şi să plec în munţi în urma sugestiei traseului făcută de Jacky, traseu care a mişcat ceva lăuntric: parcurgerea muntelui Coţi.

Pentru cei care nu ştiu, întregul munte e brăzdat de tranşee. În Primul Război Mondial, în lupte crîncene, şi-au dat aici viaţa o mulţime de ostaşi, majoritatea tineri, îngrăşînd pămîntul cu trupurile lor zdrobite de obuze, ciuruite de gloanţe sau răpuse de frigul neîndurător, într-un impresionant devotament. La fel de impresionant e modul în care treisprezece ţărani din Cîineni  au reuşit să întîrzie avansul Corpului Alpin Bavarez timp de trei ore. Trăgînd cu sete în bavarezi şi risipiţi pe coamă, localnicii au dat nemţilor impresia că efectivele erau mai numeroase, cîştigînd suficient timp pentru ca trupele de la Lotru să poată ajunge în Cîineni. Aceştia din urmă au silit retragerea Alpenkorps, iar din grupul de treisprezece doar unul singur a pierit.

Pe lîngă tranşeele brăzdate în munte mai există o părticică de istorie, anume drumul strategic dintre Grebleşi şi Coţi, săpat la tîrnăcop şi lopată în perioada de dinaintea luptelor. Pe acest drum a păşit generalul David Praporgescu, înlocuitorul lui Ioan Popovici, generalul incompetent care nu doar că a pierdut bătălia de la Sibiu, ci a cauzat o retragere dezordonată şi mari pierderi în trupele româneşti. David Praporgescu a reuşit în doar cîteva zile să stabilizeze situaţia, împiedicînd străpungerea frontului. Dorind să însufleţească ostaşii de pe frontul Coţilor, a mers personal în inspecţie în data de 29 septembrie 1916, pierzîndu-şi viaţa a doua zi din cauza unui obuz căzut din întîmplare în zona în care se afla, undeva pe firul apei, înainte de a apuca să urce în Pleaşa Cîinenilor.

Drumul Generalului, aşadar, a fost traseul urmat de noi în tura botezată „Patriotica”. Voiam să fie un omagiu adus celor cărora le datorăm ceea ce avem azi: o ţară. Ştiu că foarte mulţi se lasă orbiţi de această construcţie iluzorie care se numeşte Uniunea Europeană şi li se pare anacronic (dacă nu chiar desuet) să se declare „români”. Preferă varianta de „european”, dar uită că nu zic „asiatici” atunci cînd vorbesc de ruşi, ci „ruşi”. Eu unul sînt român; nici mîndru, nici dezgustat. Fac ce pot şi cum pot, deşi mi se pare mizerabil că fix ai mei încearcă să mă tragă în jos. Sînt aproape convins că nici acum o sută de ani nu stăteau mult mai bine lucrurile. Trăim vremuri destul de tulburi, în care statele puternice sînt conduse de lideri slabi şi am convingerea că în cazul unei beligeranţe nu vom avea suportul aliaţilor, fix ca acum o sută de ani.

Revenim la Drumul Generalului. Traseul porneşte din parcarea aflată la cîţiva metri de crucea ridicată în cinstea eroului şi continuă pe Valea Satului. E un frig crunt pe lîngă apă, dar ne încălzim mergînd şi depănînd amintiri. După vreo oră şi jumătate ajungem la locul în care traseul părăseşte valea, virînd spre dreapta, prin pădure.

Undeva în prima porţiune a pantei, Jacky ne povestea cu o uşoară amărăciune în glas că visase cum fluturăm un drapel pe Coţi. Şi eu, şi Boss replicăm aproape simultan că avem drapelul la noi tot timpul, normal că-l fluturăm! Îmi pare rău că n-am fost suficient de inspirat să-i fac lui Jacky o poză şi să-i surprind schimbarea mimicii care dezvăluia un amestec de uimire şi bucurie la aflarea veştii.

Serpentinele urcă uneori domol, alteori vîrtos, iar pe frîntura de zăpadă aşternută peste cale ies la iveală urme de vulpe, iepure, veveriţă şi un ursache fentos care şuntase cîteva curbe. Lipsiţi de veleităţile ursului, urcuşul ne ia aproape o oră. Ne aflăm lîngă stîna Ciungi, de unde coborîsem spre canton în tura cu elicopterul. Soarele scoate la iveală un peisaj superb, cu jocuri de culori arămii pe sub albul zăpezii, de parcă ar fi primăvara, devreme. Bineînţeles că nu putem rata momentul şi ne tragem o poză cu steagul pe drumul strategic al Coţilor.

Soarele ne forţează să mai dăm jos din agregatele vestimentare, continuînd în acelaşi ritm ca pînă acum. Domol, cu pauze dese pentru peisajul incredibil care răsare din toate părţile, cu ochii pe jos în speranţa găsirii vreunui cartuş răstignit de timp. Zona e calcaroasă şi destul de atipică Făgăraşului, iar frumuseţea locurilor face să ajungem pe nesimţite la stîna Sterminoasa, unde rămînem să înnoptăm. Căderea nopţii aduce un vînt turbat care pare să smulgă bîrnele din temelie. Stîna, bine izolată, ne aduce un somn prelung şi odihnitor în ciuda temperaturii sub zero, fiind probabil ocrotiţi de drapelul cărat cu sfinţenie în fiecare tură.

Tri

Trei

Se face dimineaţă. După obişnuita cafea o luăm din loc, măturaţi pe alocuri de cîte-o rafală mai jucăuşă. Ajunşi înapoi în muchie, cu gîndul de a vizita crucea ridicată în comemorarea a o sută de ani de la moartea generalului Praporgescu, dăm de un vînt mult mai năpraznic decît ce fusese jos. Abia reuşeam să merg drept, mă simţeam de parcă aveam vele. Desigur, inclusiv făcutul pozei s-a dovedit a fi un calvar. Neavînd curaj să-mi scot mîinile din mănuşi, am răstignit telefonul între doi bolovani, rezultînd o poză strîmbă, fără vreo fărîmă de simţ artistic. Cu toate astea, mi-e dragă. Nu pentru cum arată, ci pentru ce evocă. De fapt… pentru ce îmi evocă.

centenar

Centenar

Părăsim drumul şi ne îndreptăm spre stîna de sub Coţi, mergînd pe rămăşiţele unor tranşee săpate în solul stîncos. Ajungem în firul văii, dăm de stînă şi mai mai tragem o serie de poze cu steagul. Stînă cam paradită, primeşte cel mult o stea. Jacky a zis că-i ajunge o jumătate de margaretă. Nu prindem rădăcini, ci ne întoarcem către muchia Coţilor pe drumul stînei. În dreapta noastră, pe Zănoaga Cîinenilor, se aud gonaci şi cîteva focuri de armă, în încercarea de a mai stîrpi din mistreţii care au invadat o foarte mare parte a Vîlcii. Inclusiv localitatea mea de baştină colcăie de ei.

Coborîm relaxaţi, pe urmele proaspete lăsate de o ursoaică cu pui. Vîntul dispare subit, iar eu încep să transpir pe coborîre, uitînd complet că am pantalonii de fleece pe sub cei de tăvăleală. La Ciungi nu mai rezist şi mă desţolesc, diferenţa de confort fiind remarcabilă. Propun să coborîm tot pe muchie şi se acceptă unanim, micul urcuş de pe ocolul Măgurii fiind mai uşor şi mai scurt decît părea de la distanţă.

Nici nu începusem bine coborîrea cînd peisajul se dezlănţuie pe neaşteptate. Muchia împădurită pe care o tot coboram de vreo două ore e înlocuită de plaiuri vaste, mărginite de mesteceni şi presărate cu căsuţe uitate de lume şi de Dumnezeu. Un cîine ne latră lenevos într-o curbă, stîrnindu-ne uimirea: o turmă de oi paşte firele răzleţe de iarbă. Dacă ăsta era cam nepăsător, ceilalţi dulăi vin hotărîţi către noi, deşi nu par agresivi. Ciobanul nu stă pe gînduri şi-i cheamă îndărăt foarte prompt. Dăm mîna cu omul, înşirîndu-ne la o discuţie de cîteva minute, oarecum uimit de faptul că ştiam ce-i cu drumul ăla. De altfel, sintagma „Drumul Generalului” îi aparţine în totalitate, eu aveam în cap alt titlu.

stana

Turma

feerie

Atemporală

sud

Feerie

Pe ambele părţi răsar pe alocuri tranşee, unele mai vizibile, altele mai şterse. Drumul coboară destul de domol, dar prelung, aducîndu-mi aminte de Zănoaga Cînenilor, în special Pleaşa, ce părea fără sfîrşit. Fiindcă celălalt capăt e în Grebleşti, coborîm spre Cîineni pe sub linia de înaltă tensiune, pornind de la la o căsuţă dărăpănată aflată lîngă lizieră, mai jos de stîlpi. Nu pare a fi niciun fel de potecă, dar miros repede una prin lăstăriş, chit că abia aveam loc cu rucsacul. Başca, îmi iau cîteva crengi peste meclă.

Potecuţa aia abia vizibilă ne scoate între doi stîlpi, iar de acolo dă într-un fost drum de car care se pierde într-o poieniţă. Continui direct spre vale, găsind un alt drumeag şi un vechi grajd care părea a fi încă folosit. De aici dăm de potecă, coborînd în serpentine scurte pînă în firul văii a cărei apă o trecem destul de dubios, însă fără udeală. În cîteva minute eram la maşină, terminînd tura în faţa aceleiaşi cruci, simbolul jertfei şi al credinţei.

Nu ştiu cum aş putea încheia. Mînaţi de idealuri, de credinţă, de tradiţii, de simţămîntul unei identităţi comune, românii au luptat să fie împreună, plătind deseori preţul suprem: viaţa. Vremurile actuale pun accent pe destabilizare, pe sfărîmarea temeliilor unui neam cu rădăcini ample şi înfipte adînc în trecut, dar cu istorie scrisă de alţii, citită, interpretată, eventual redefinită după bunul plac, în funcţie de circumstanţe. Istoria României nu se rezumă la ultima sută de ani, dar s-ar putea să nu mai apuce o altă sută.

crucea generalului

„General Praporgescu David, eroul dela Olt, comandant al det. Lotru şi apoi al Corp. I Arm. respinge inamicul la Olt şi Coţi. Cade vitejeşte în acest loc, în mijlocul soldaţilor săi, la 30 sept. 1916, lovit de schijă de obuz.”

Reclame
Etichetat cu: , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
6 comentarii la “Drumul Generalului
  1. Apropo de locuri si de generali… „Feldmareșalul Erwin Rommel, legendara „Vulpe a deșertului”, remarcabilul lider militar al redutabilei DAK – Deutsche Afrika Korps – din cel de Al Doilea Război Mondial, a luptat cu 25 de ani în urmă și în România, în timpul Primului Război Mondial, în intervalul cuprins între toamna anului 1916 și primăvara anului 1917, comandând Compania a-2-a a Batalionului Alpin Württemberg, cu gradul de căpitan.(…)

    Armata a-9-a Germană înainta victorioasă, forțele românilor, aflate într-o situație tot mai critică, retrăgându-se treptat. În această ofensivă a luptat cu bravură și eroism și Compania a-2-a a Batalionului Alpin Württemberg, comandată de tânărul căpitan în vârstă de numai 25 de ani, Erwin Rommel.

    Sunt prezentate cu obiectivitate, realism și fără înflorituri condițiile aspre, dure, de luptă purtate la altitudini considerabile, pe vreme de ploaie, ceață, ninsoare chiar, de cele două tabere beligerante. Condiții cărora militarii comandați de Rommel le-au făcut față cu brio. Inventivitatea, prezența de spirit, curajul, posibilitatea de adaptare, luarea la momentul oportun a hotărârilor optime și mobilitatea rapidă a punerii lor în aplicare își vor spune în final cuvântul decisiv. Comandantul de companie îl prevestea pe militarul de carieră total de mai târziu…”

  2. Marius spune:

    Frumos, felicitari. La multi ani!

    • ratza spune:

      Chiar că a fost frumos. Vreme bună, prieteni destoinici, istorie cît cuprinde… ce să vrei mai mult? La mulţi ani şi ţie!

  3. George spune:

    Da, poate fi si asta un mod de a sarbatori unirea; locuri cunoscute si mie…
    Retorica intrebare: cati s-ar mai tavali in transee ptr. apararea Romaniei, azi?! :)

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.