Măgării cu duzina

„Poate ne încîntă Ratza și ne spune că urcăm pe la cascadă… De s-o putea!”

Așa începu plănuirea turei din weekend, pusă la cale de Dora, un fel de Revelion al întîrziaților. Ca orice Revelion, cum să lipsească pomana porcului? Îmi aduc aminte instantaneu cum am plecat anu’ trecut după castraveţi şi porc:
„Bă, iar căraţi mîncare ca la pomană?”

A urmat o caterincă generală pe grup, de rîdeam singur ca prostul în toiul nopţii, cu ochii în ecran şi degetele incapabile să nimerească literele corecte. Totuşi, mă gîndeam: iar Cozia? Vorba aia, nu mai fusesem din ajunul Crăciunului…

În aceeaşi noapte a început să ningă. Ştiam că oamenii din grup nu erau foarte experimentaţi într-ale zăpezii, iar decizia mea a fost să renunţăm la urcuşul pe Valea Gardului, destul de problematică în cîteva locuri, şi să urcăm pe la cabluri.

Veni ziua turei. Mi-a luat vreo două minute să ies din parcare, pe un polei crunt cum de mult n-am mai văzut. Calculelele melelelele n-au mai prea dat cu optul ăla fix, pus ca oră de întîlnire la Turnu. Dau un mesaj pe grup să anunţ că vom întîrzia vreo 15-20 de minute, mă duc după Herry şi ieşim din Sibiu abia după vreo jumătate de oră de cînd plecasem de acasă. Şoseaua relativ uscată mai departe şi drumul liber ne-au adus la locul întîlnirii în intervalul specificat. Ce ziceam, mîncare ca la pomană? Păi da. O oală de pomana porcului făcută de Dora a aterizat la mine în rucsac, singurul în care putea încăpea.

Eram 12: Alex şi Luana (aflaţi la prima lor tură pe munte făcută vreodată), Dora şi Laur, Simona şi Marian, Gabi, Marinică, Nae, nea Titi, Herry şi retardatu’ care scrie aici de zor.

O luăm din loc pe la nouă fără ceva, făcînd tradiţionala oprire de desţolit la prima dugheană din drum. Spre surpriza mea, zăpada era cu mult mai mică decît mă aşteptam. Brusc, varianta pe Valea Gardului părea fezabilă, dar am zis că văd eu la belvedere cum arată spre vîrf. Destul de friguţ afară, da’ cum am sîngele fierbinte şi nu bătea o pală de vînt, am rămas destul de repede la bluza de corp. Singura chestie care mă dispera erau mucii ca-mi rînjeau din nări. Am mai păţit să-mi belesc bornăul de la suflat şi şters, aşa c-am schimbat abordarea, înmormîntînd cîte un calup în stomac. Tactica a funcţionat, în cîteva minute s-au oprit din curs, probabil de frică.

Să trecem totuşi peste aceste mici detalii culinare şi să revenim la traseu. Pe jos se văd urme proaspete de colţari, semn că cineva s-a gîndit să se înveţe cu mersul în ei. Nimic de zis, şi eu îi aveam la mine, dar nu i-aş fi pus pe acolo decît dacă ar fi fost gheţuş, ori bocancii nu prea alunecau.

Ajungem la punctul de belvedere, plin de gheaţă acoperită cu zăpadă. Urc pe el să mă uit spre culmi şi văi, remarcînd o zăpadă destul de puţină şi şubredă. Puruitul rectal mă împinge să aleg varianta pe sub Foarfeci, mai dură şi mai spectaculoasă, asumîndu-mi că s-ar putea să ne ia mai mult. Eram pregătit de scandal. Le zic ăstora, trezind în ei bucuria. Între noi fie vorba, era bucuria celui care nu ştie ce-l aşteaptă. Unii mai fuseseră pe vale, însă una e să mergi vara, alta e să mergi iarna. Traseul capătă cu totul altă formă şi apar alte riscuri.

Trecem de izvor şi şerpuim pe urmele lăsate de vreun mistreţ, dînd de hopul de dinaintea cascadei. E o variantă de urcare şi pe stînga, numai că-i cam plină de gheaţă şi nu vreau să risc integritatea corporală a altora. Gabi, băiatul lui Marinică, ocheşte hornul pe unde mă pregăteam să urc şi să întind coarda, ajungînd sus din cîteva mişcări. Bravo, tinere! Rămîn plăcut impresionat şi-i urmez parţial traseul. Leg coarda de copacul de deasupra tot cu ajutorul lui şi îmbiu¹ personajele de mai jos să suie. Unii  fentează şi aleg varianta gheţoasă, rîzînd de noi că cică ne chinuim.

Mă rog, trecurăm toţi de hop, hai să băgăm o pauză de molfăit lîngă cascada care curgea decent şi prin care mai cădea cîte un sloi. Eu? Cu ochii împrăştiaţi pe stîncăriile de lîngă, încercînd să-mi dau seama cum şi pe unde oi fi coborît din grota de deasupra. Revin la prezent şi încep să mă gîndesc dacă să merg cu beţele sau cu pioletul pe faţa aia puternic înclinată, hotărîndu-mă la ultima. Îi dau înainte, molcom, evitînd poteca de vară şi bătînd urme cît de bine puteam.

Ajung destul de repede în muchie şi mă duc să caut cea mai comodă variantă de ocolire a pragurilor, găsind-o practic după nici două minute. Mă opresc în beţe alături de Nae, să aşteptăm restul grupului. Între timp, Gabi se apucase să urce exact (băi, dar EXACT!) pe unde voiam să urc eu, uimindu-mă pentru a doua oară. Puştiul are un fler incredibil la mirosit poteci.

Reiau conducerea grupului, întreptîndu-mă domol către Poiana Gardului ca să fac poze şi să nu trecem prin desiş spre potecă. Mă benoclez la stînci, trag cîteva poze, iar în spatele meu nu mai e nimeni; o linişte mormîntală. Fluier. Nimic. Mai fluier o dată, de cade zăpada din copaci, mi se răspunde. Ce dracu’ tot aşteaptă? O iau la pas printre copăcei şi văd că ăştia aveau de gînd să urce spre cruce. Ia uite, mă, se treziră alpinişti, păi aşa ne fu vorba? Hai, acum coborîţi spre mine pe diagonală! Mamă, şi cum arăta păntocul ăla… Mai cu cîntec, mai cu relaxare, ajunge lumea din nou în potecă.

O pală mai serioasă de vînt² aduce un puhoi de steluţe peste noi. Mie, aflat doar în bluza de corp, mi le bagă pe şale. Dorei îi zboară una din mănuşi spre rîpă, oprindu-se în nişte crengi. Recuperez trădătoarea şi coborîm spre firul văii. Fiindu-mi lene să mai urc pe varianta sigură, pe sub stîncării, îmi văd de ale mele cam în bătaie de joc şi alunec spre vale din neatenţie. Pioletul îşi face treaba instantaneu cînd îi înfig ciocul în crustă şi îmi reaminteşte că nu-i de glumă.

Valea vine cu ce mă aştepam: zăpadă mare şi proastă, cursă de pe versanţi peste cea veche. Bolovanii nu se vedeau, au mai căzut cîţiva copaci în nişte locuri – dă-i cu slalomul stînga-dreapta, pe unde părea mai decent. Başca, mai bătea şi o nenorocire de vînt de mi-am pus geaca pe mine doar ca să nu mai strîng zăpadă pe spinare. Noroc că zona e scurtă, trăgeam speranţa că pe versantul care trebuia urcat pînă în Şeuţa Doctorului e mai mică.

Într-adevăr, nu m-am înşelat. De cum am ieşit din vale, zăpada a scăzut considerabil, abia trecînd de bocanci. Alunecoasă în shcimb. O voce suavă îmi strigă răstit în tigvă: „bă, boule, vezi că ai colţaii în rucsac!”. Mă conformez şi-mi pun fiarele. Altă viaţă, nene! Îmi petrec o mare parte din urcare prin diferite locuri în pluton: cînd în faţă, cînd în spate, cînd pe la mijloc. Marian rîdea şi filma de zor, Luana îşi blestema zilele.

Nea Titi dădea semne de oboseală, iar eu de regret că-i chinui pe aici. Întînzîndu-i coarda ca să-i fie mai uşor, cobor să-i iau rucsacul şi să i-l duc la deal. Surpriza apare cînd îl pun în cîrcă. Deşi nu foarte greu, se clătina groaznic, forţîndu-mă să depun un efort tembel doar pentru a-mi păstra echilibrul. Iată sursa oboselii! Cauza era geaca atîrnată în spate, pe care o mut pe capacul rucsacului meu. Am împuşcat doi iepuri dintr-un foc: eu eram mai echilibrat, nea Titi mai relaxat.

Înaintăm destul de greoi, iar la ultimul păntoc, unde lumea m-a luat la mişto cînd am zis că e abrupţel, Gabi a reuşit să stîrnească o avalanşă de vreo 3-4 metri în care m-am afundat pînă la brîu. Traseul normal cotea spre stînga, mai sus, printr-o văgăună care colectează cam toată zăpada căzută de pe Colţi. Herry e momit să se ia după săgeţile vopsite pe stînci, indicînd schimbarea de direcţie. Ce-i drept, pe acolo e traseul, dar ăla de vară. Iarna ai şanse mari să plece de sus şi să te măture. Îi zic să se ducă spre dreapta. Şi se duce, fix pe firul văii. Dau din cap a pagubă. Pînă la urmă, mut iarăşi beţele pe rucsac şi trec la piolet, să întind coarda.

Începem să urcăm pragul, în rîsetele celor care comentau că pedalăm pe loc de vreo zece minute. Exagerare, desigur, numai că în faţă e un stîncălău serios, ce pare să nu ofere ieşire. Aş ocoli bolovanul prin dreapta, dar zăpada e prea mare, făcînd zona extrem de nesigură. Mă întorc, nu prea era de glumă. Colţarii şi pioletul muşcă  pofticioşi din crusta îngheţată, fac un pas peste bolovanul cu pricina, leg animala de un copac zdravăn şi le arunc celălalt capăt. Între timp, stau scufundat în văgăună ca să ajut la traversare. Ţin pioletul de coadă, ciocul i-l agăţ de piatră şi e folosit ca treaptă de mare parte din grup.

Vîntul începe să bată din ce în ce mai furios. Fiecăruia îi spusesem să se oprească în zona cu mestecenii şi mi se pare că Herry conducea grupul. Rămăsesem ultimul, să-i dau o mînă lui nea Titi, care părea epuizat de efortul serios la care fusese supus. Fiind în formă şi ştiind foarte clar că nu e locul în care să rămînem blocaţi, iau pe loc decizia de a-i căra rucsacul. Îl pun pe al dînsului în faţă, îi dau geaca de pe capac şi continui aşa pînă în Şeuţă, izbindu-mă cu genunchii de proaspăta achiziţie.

Evident că în mesteceni nu se oprise nici dracu’, numai că ruta aleasă pentru urcat era cel puţin cu cîntec. Încercaseră să ocolească păduricea ca să nu se mai afunde, traversînd pe diagonală şi riscînd destul de mult. Mi-ar mai fi trebuit un om de încredere în faţă, care să ştie să miroasă zonele periculoase, în special zăpada. De fapt, îl aveam: Gabi, numai că nu-i urmase nimeni traseul.

În fine, cu chiu, cu vai, ajungem în Şeuţa Doctorului. Simona îmi propune să facem schimb de rucsaci. Iniţial refuz, crezînd că vrea să-l ia pe al meu. Pe urmă realizez că voia să-l ia pe al lui nea Titi, iar eu să-l car pe-al ei. Facem manevra.

Mă uit la variante. Din nou, poteca de vară iese complet din discuţie. Zăpada viscolită de sub perete probabil că trecea de brîu, dar nu ea era problema, ci hornul abrupt care urma după. Încerc cealaltă variantă, care ocoleşte portiţa. Prea multe crengi, zero succes. Drept urmare, unica variantă era să trecem prin portiţă, pe rînd, rucsac plus om. Era vreo cinci ceasul, urma să se întunece. Prindem un apus fenomenal printre crengi:

apus_seuta

Laur era în faţă, urmat de Gabi, iar la ieşirea din pădure încep să resimt oboseala cauzată de faptul că nu mîncasem nimic în afară de un Snickers, şi ăla pe la izvorul de la mînăstire. Zăpada creşte brutal, trecînd de brîu pe alocuri, iar rucsacul din faţă mă împiedică să pot ieşi normal. Fiindcă nu mă pot apleca, trebuie să fac cumva paşi în lateral, să pot ridica genunchii deasupra rucsacului, însă aşa nu am nici echilibru şi nici forţă să mă pot împinge afară din mocirla aia albă. Mă chinui cîţiva metri buni pînă dau de zăpada viscolită, relativ ţeapănă, pe care pot să înaintez comod.

Se înteţeşte viscolul, biciuindu-mi faţa cu alice de gheaţă pe care le simt aproape că-mi intră în piele. Trebuia să-mi fi pus cagula cînd eram în brazi, acum era prea tîrziu. Mănuşile mele de ski erau la Herry, fiindcă ale lui erau leoarcă şi-i îngheţaseră mîinile în ele. Ale mele, nişte subţirele, la fel de ude, împietriseră. Vîntul îmi bate puternic în obrazul şi mîna stîngă, simt degetele cum amorţesc. Apoi nu le mai simt deloc. Realizez că rămîn fără vlagă, aş mînca un baton, m-aş opri să mă odihnesc deşi mi-e clar că îngheţ imediat dacă nu mă mai mişc. N-am ce face. Decid să nu mă opresc pînă la stînă, cu riscul de a-mi degera mîna.

Dezechilibrat de rafalele de vînt şi de cei doi rucsaci care erau ca velele, cu paşi greoi prin locurile în care mă afundam şi înjuram că nu pot ieşi cum ştiam că pot s-o fac, mi s-au tăiat bateriile ca la frontala care se aprinsese de nebună în rucsac. Cînd s-o aprind şi să văd pe unde merg, ţeapă! Aia e, folosesc luminile de la releu pe post de reper general, sperînd că prind schimbarea de direcţie spre platou. Ştiam că lumea e obosită şi mulţi sînt cu moralul la pămînt, mi-era frică să nu dea vreo ceaţă şi să-i doboare psihic de tot.

Ajung la stînă şi încep să-mi rotesc mîinile cu furie. Toate degetele de la mîna stîngă încep să mă doară zdravăn. Durerea pulsează în bătăile inimii, mă ustură şi obrazul. E semn bun, n-a degerat nimic.

Îmi ia cîteva minute bune să urc un băşit de prag de nici un metru, la fiecare pas mă simt tot mai stors de vlagă, la fiecare cîţiva metri trebuie să mă opresc şi să mă odihnesc sprijinit în beţe. Nu mai aveam putere nici să ridic mîna şi să-mi trag fermoarul ca să scot un Snickers din capacul rucsacului. Îl rog pe Nae să-l scoată de acolo şi-mi dă unul din buzunarul propriu. Mestec nenorocitul ăla de baton şi-mi dau seama cît sînt de rupt din simplul motiv că nu-l simt deloc dulce, parcă se ducea direct în sînge. Prind puteri care se risipesc după alţi cîţva metri, realizînd că-n ritmul ăsta mai durează vreo două ore pînă la cabană.

Văd lumini în stînă şi-mi îngheaţă inima, crezînd că nu mai pot continua şi s-au oprit să se odihnească. Chiar dacă erau feriţi de vînt, oboseala acumulată face ravagii în timpul unei pauze mai lungi, efortul de a continua crescînd considerabil. Zbier să nu se oprească nimeni, deşi abia ne auzeam de la cîţiva metri.

Continui să urc. Intru în zăpadă pînă la brîu, dar nu mă opresc pe tălpi, ci suspendat în cei doi rucsaci care adunau spre treizeci de kilograme. Nu prind nimic în care să-mi sprijin bocancii. Împingînd din răsputeri în beţele care se afundă pînă la mîner, îmi fac cumva loc şi ies de acolo, rugîndu-l pe Gabi să spargă el zăpada, ghidat de mine. Parcă abia aştepta, a făcut nişte urme jos pălăria. Cu potecă făcută şi ajutat de ciocolata care abia acum începea să-şi facă efectul, m-am mai relaxat. Aproape de zona superioară, la ieşirea din brazi pînă sub balustrada drumului, am preluat din nou spartul potecii.

I-am dat talpă spre cabană, să las cei doi rucsaci şi să mă întorc să mai car din bagaje. Iau frontala lui Marinică, a mea fiind declarată decedată, îmi pun mănuşile şi plec vijelios spre grup. Dacă eu eram vlăguit, îmi pot doar imagina cum se simţeau ceilalţi. Am fost foarte surprins să remarc că ieşiseră toţi. Abia atunci am putut răsufla uşurat.

Termometrul de pe stîlpul intrării în cabană indica -9°C, iar ceasul spunea că trecuseră zece ore de cînd eram pe drum. Înăuntru era plin de lume, iar ai noştri făcuseră cumva rost de masa de lîngă sobă. Am stat ceva timp de poveşti cu Adi şi nea Mitică de la releu, rîzînd pe varii motive. Bine, asta după ce mi-au zis că nu sîntem întregi la cap cînd le-am spus pe unde am urcat. Dora a trimis la încălzit cratiţa pe care o cărasem tot drumul, iar noi ne-am apucat de exterminat vinul şi ţuicile răsărite pe masă. Cum spuneam la început: ca la pomană.

În timpul discuţiilor din sala de mese am aflat că Luana o luase la vale cîţiva metri cu o altă avalanşă, mai jos de mesteceni. Cu ocazia primirii acestei veşti am tras concluzia că sînt iremediabil imbecil şi inconştient. Auzisem eu ceva de ochelari şi un băţ plecate la vale, însă crezusem că pur şi simplu le-au căzut din mîini.

Mă rog, tot povestind, timpul a trecut repede şi s-a făcut miezul nopţii. Ne-am îndreptat spre paturi, numai că mie îmi sărise tot somnul după ce-mi trecuse foamea şi, parţial, setea. Cred c-am adormit pe la unu şi ceva, sporovăind mai pe şoptite cu nea Titi şi Simona, în sforăielile mărunte ale lui Marian, Gabi şi Marinică.

Se face dimineaţă. Herry şi nea Titi se duc să vadă răsăritul. Mie mi-e mult prea lene să mă ridic din pat, aşa că mă mai zvîrcolesc de pe o parte pe altă pînă pe la nouă. Ies din cameră rîzînd, spunînd că ne vedem la maşini. Era o glumă, desigur, doar nu era să mă duc la vale de nebun şi să-i las de izbelişte. Nici vorbă de aşa ceva, m-am dus în sala de mese să beau un ceai şi o cafea.

Am plecat în jur de ora 11. Vrusesem să coborîm pe Turneanu, da’ cine să mai sape prin zăpadă? Sau de ce să ne mai sufle iar încă o porţie de vînt? Nu, nenică, mi-am învăţat lecţia, coborîm pe la cabluri. Încă mai sufla vîntul, dar cerul era senin. Ajunşi înapoi la balustradă, locul în care ieşiserăm în seara precedentă, le-am arătat pe unde au urcat. Reacţiile au fost destul de variate. Facem poze, ajungem la Colţul lui Damaschin şi plec înainte să leg coarda ca să nu se chinuie. Şi au coborît. Unii pe cur, toflogind urmele de tot, alţii ţinîndu-se de coardă, alţii în rapel – fiecare cum a avut chef. Rămas în spate să adun coarda, i-am mai prins pe ăştia abia la băncuţă, pe drum întîlnindu-ne cu Claudiu, un alt ciclist şi alergător din grup. Venise la o tură de o zi.

De la băncuţă am tăiat o grămadă din serpentine, deşi poteca era foarte bine bătută. În plus, căzăturile din drum fuseseră cît de cît curăţate şi n-a mai fost nevoie să scot maceta. Mai o oprire la belvedere, mai o talpă la vale, iată-ne pe muchia mînăstirii Stănişoara, de unde avem prilejul de a admira prăpădul pe care-l urcaserăm. Dau jos colţarii, că nu mai am ce face cu ei. Şi aşa mi-i pusesem doar ca să nu-i mai car în spate. Un dulău baban ne latră ameninţător. Ştiindu-l, iau donatorul ăla de păr la purecat şi se întinde leneş pe spate, doar-doar îl bag în seamă la o repriză de mîngîiat. Mă conformez, parcă prea cerşea. În timp ce ne pregăteam să facem o poză de grup, un măgar curios şi tupeist vine să ne adulmece. La final, ne bagă şi o meclă în cadru.

IMG-20190113-WA0147.jpg

În decursul timpului am bătut drumul de la mînăstire pînă la maşini şi invers de mi s-a acrit. Aproape că am mers în transă, însoţit de Gabi, Herry şi Nae, nici nu mi-am dat seama cît de în urmă sînt ceilalţi. Luana n-a mai vrut să facă pauză şi a plecat spre maşină împreună cu Herry, prinzîndu-i pe coborîre aproape de parcare, spre finalul unei – zic eu – memorabile ture. Unii s-au dus la mînăstire ca să aprindă cîte o lumînare, răstimp în care mi s-a şoptit să-i punem lui Alex un bolovan în rucsac, să creadă că l-a cărat tot drumul. Tura s-a terminat la Casa Românească, la un ciolan meritat pe deplin.

Înainte să-mi ţină careva teoria chibritului şi să-mi facă morală pentru principalele tîmpenii din tură, vi le înşir eu aici, cu motivaţie cu tot.

  1. Am ales să merg cu oameni lipsiţi de experienţă montană pe timp de iarnă.
    Psihicul e cel care face diferenţa, experienţa e doar un nume pretenţios dat greşelilor făcute în viaţă. Nu ai cum s-o obţii doar din citite sau auzite. Părerea mea e că au învăţat o grămadă de lucruri, atît despre ei cît şi despre munte, deşi am ceva regrete că i-am supus unui chin oarecum inutil. Chiar dacă au fost la limita puterilor fizice, nimeni nu a cedat, în ciuda temerilor mele. Nimic nu-ţi întipăreşte mai bine ceva în minte decît ceva ce ai trăit pe propria piele.
  2. Trebuia să merg pe drumul cel mai sigur, ca-n orice tură hibernală.
    Corect. Motivul datorită căruia am ales traseul mai dur şi mai spectaculos e că îl ştiam foarte bine, permiţîndu-mi să evit majoritatea zonelor periculoase, lucru care s-a şi întîmplat. Mă aşteptam la zăpadă mare, ştiam c-o să fie temperaturi negative, am uitat de vînt. Chiar şi aşa, am scos-o la capăt fiindcă (fără laudă) nu mă dau bătut în nicio situaţie.
  3. Trebuia să fiu mereu în faţă.
    Corect. Mi-ar mai fi trebuit un om cu experienţă similară cu a mea care fie să să „citească” zăpada şi să deschidă calea, fie să mă lase pe mine în faţă şi el să închidă grupul. Nu s-a putut tot timpul fiindcă nu am avut de ales altceva decît să ajut la cărat. Dacă nu luam eu şi celălalt rucsac, avînd cea mai bună formă fizică pentru mers, riscul de a rămîne blocaţi pe acolo devenea aproape o certitudine, cu repercusiuni uşor de intuit.

După cum vedeţi, deşi hălăduiesc pe munţi de peste douăzeci de ani, tot timpul învăţ cîte ceva. Nu vreau să fiu ca ghizii ăia aroganţi (puţini, din fericire), deveniţi brusc experţi în urma a trei clipuri de youtube şi o hîrtie dată de o şcoală. Pînă şi salvamontiştii învaţă constant. Şi atunci, noi de ce să n-o facem?


¹Forma corectă e „eu îmbii”. Îmbiu e forma pe care o foloseau toţi bunicii mei.
²Hai, recunoaşteţi că vă plac oximoroanele.

 

Reclame
Etichetat cu: ,
Postat in Cu rucsacu' în spate
2 comentarii la “Măgării cu duzina
  1. Dora Minodora spune:

    Cea mai de poveste tura, ever!
    Poate pana la următoarea…
    Geaba zici tu multe, cuvântul tău a fost sfânt , și faptul ca ai stat in jurul nostru ne-a dat încredere și putere. Or fi fost alte fure mai grele, dar pentru noi, lecțiile primite live , Or sa ne ajute cu siguranta!
    Ești bun, ce mai?!? Și in trasee, și la suflet și la munte…

  2. luasav spune:

    Multumesc pentru introducere in viata de drumet, care s-a cam dovedit a fi si oarecum introducere in alpinism 🙂 …esti cel mai tare!… ai reusit sa ne calauzesti pe toti, in viata, pana la cabana, sincer la un moment dat nu mai credeam ca ajungem sus dar am ajuns si acum privind inapoi vreau din nou! Cat de repede daca se poate!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: