Sighet

Soarele pare călduros din spatele ferestrei, cerul e senin sticlă, doar că afară sînt -11°C. Nu e vreme de plajă, însă nici de stat acasă. Înşirat comod în pat, treaz de la şase şi ceva, sap pe maps să văd pe unde-mi iau tălpăşiţa. Ca de obicei, am tendinţa să merg spre sud-vest, către zona care mă atrage inexplicabil. Hai totuşi să mă uit pe unde nu am mai fost sau am fost prea puţin:

  • Bucovina? Prea departe, pierd două zile pe drum fără să văd nimic;
  • Dobrogea? Vremea nu pare prea îmbietoare;
  • Serbia? Hm, tentant…
  • Maramureş?

OK, Maramureş să fie. Caut locuri de văzut, dau de Sighet şi realizez instantaneu că Memorialul va fi scopul călătoriei, în rest doar chestii de umplutură. Booking, rezerv ceva fără prea multă documentare, ne îmbrăcăm şi o luăm din loc.

Localităţile se scurg una după alta. Drumul e destul de liber, fără cine ştie ce trafic, am timp să mă zgîiesc la peisaj. Pe partea stîngă văd un fel de stîncării drăguţe, iar după ce le arăt şi ăstora din maşină văd indicator: Grădina Zmeilor. Aproape că m-am cîntărit în frînă, deviind traseul către punctul de interes proaspăt descoperit. Ştiam de el de ceva ani, doar că nu mă interesase suficient cît să bat atîta drum doar pentru a-l vizita. Aşadar, pauză de plimbat peste şi printre boldanele de gresii şi conglomerat. Pentru prima dată de cînd mergem în diverse locuri, fi-miu mi-a zis că i-a plăcut (din proprie iniţiativă).

Îmi văd mai departe de drum, hotărînd să ignor indicaţiile date de Waze şi îndreptîndu-mă spre Baia Mare. Voiam să umplu rezervorul ca să nu mă trezesc că fac din nou vreo pana prostului pe te miri unde. Ne era şi cam foame. Pe drum nu găsisem niciun restaurant d-ăla de tiroace, mult-lăudatele plăcintării erau închise – am tras rapid un sofism legat de făloşenia maramureşenilor şi ne-am băgat la un dabo din mall, peste drum de benzinăria din care abia făcusem plinul.

Era vreo trei ceasul, pînă în Sighet mai făceam o oră, deci nu mai apucam să vizităm Memorialul. Mă uit iar pe maps să văd dacă e vreo chestie interesantă prin Baia Mare. Găsesc mai multe şi aleg muzeul de mineralogie, care s-a dovedit a fi absolut fabulos. Cred că sînt peste o mie de exponate şi am ieşit din muzeu după aproape o oră, fără să simt cum a trecut timpul.

Lăsăm Baia Mare în urmă, cu gînd să mergem întîi la Săpînţa şi să vedem Cimitirul Vesel, apoi hotel, papa şi nani. Sincer să fiu, n-am fost foarte impresionat de cimitir. Vizita e contra-cost, dar nu ştiu cît era biletul. Poarta era deschisă la perete, ghereta încuiată şi fără semne de viaţă inteligentă prin preajmă. În orice caz, am plecat după citirea cîtorva texte agramate, rime scremute, fără ritm, majoritatea cu un umor extrem de îndoielnic. Probabil că insolitul e dat de crucile colorate şi de picturile în stil naiv. Repet: nu m-a prea impresionat.

Cale-ntoarsă spre hotel, care era de fapt un motel aflat la nici două sute de metri de Memorial. Am impresia că am fost singurii turişti cazaţi în noaptea aia, era o linişte incredibilă. Iau cheia, lăsăm chestii prin cameră, apoi mergem la o pizza prin oraş

Sincer să fiu, mi-a plăcut cazarea, deşi am murit de cald peste noapte, în cameră fiind 23°C. Pe la patru dimineaţa n-am mai suportat, oprind caloriferul. Mai mult, am deschis geamul şi o bere, stînd în tricou şi chiloţi să mă bată un pic frigul de afară ca să pot adormi. Berea cred că şi-a făcut prima efectul, adormind bubă cu geamul deschis.


memorial.jpg

Memorialul

Dimineaţa e mohorîtă, apăsătoare, friguroasă, parcă chiar prea potrivită pentru vizita în penitenciarul transformat în muzeu. Aveam o idee asupra a ceea ce urma să văd, presupunînd că mi-a rămas ceva în cap după miile de pagini de literatură şi mărturii citite pe temă. Am intrat să vizităm la vreo cinci minute după deschidere, ştiind că va dura.

Mi s-a zburlit părul de cînd am păşit în incintă şi aşa a rămas pe tot parcursul vizitei. Vă jur că simţeam ceva lugubru în jur, o apăsare permanentă şi grea pe care nu am cum s-o explic. De asemenea, nu am cum continua fără a sumariza epoca întunecată creată de ruşi şi continuată cu atîta pricepere de români. Ura aruncată asupra celor care nu le împărtăşeau ideile a fost infernală, satanică. Pentru a obţine ceea ce doreau, adică un individ la stadiul de animal, avînd doar nevoi de bază şi fiind uşor controlabil, securitatea a început un amplu şi mişelesc program de epurare ideologică şi teroare. Toţi cei care credeau în Dumnezeu şi în capacitatea omului de a se desăvîrşi trebuiau nu doar stîrpiţi, ci şterşi definitiv din memorie, din istorie, din existenţă. Tot ce depăşea stadiul de animalitate trebuia eradicat. Arta a fost sugrumată, opere întregi fiind distruse, indiferent că vorbim de arhitectură, statui, picturi, scrieri sau muzică. Treptat, cetăţenii au fost supuşi terorii, fiecare persoană putînd fi anchetată sau condamnată din orice motive (închipuite sau nu), în baza unui denunţ real sau fictiv din partea unei terţe persoane. Aceşti informatori, cozi de topor detestabile, poartă pe umeri răspunderea şi încă se plimbă liberi printre noi. În timpul celei mai negre perioade din istoria României, fiecare a opta persoană fusese supusă unei anchete, sfîrşind prin a fi condamnată sau executată. Celor executaţi li se treceau pe fişele de deces cauze închipuite de gen: infarct miocardic, TBC pulmonar, insuficienţă cardiacă etc, probabil în funcţie de cum lovise glonţul. Un cinism cumplit. Detaliile acestei epoci vor consitui tema unui alt articol.

Revenind la muzeu, parterul debutează cu o cronografie a terorii staliniste şi prezintă o pleiadă de artefacte din închisori şi lagărele de muncă: obiecte aparţinînd foştilor deţinuţi, zeghe, cătuşe, lucruri construite în închisori. Hărţile urii localizează reţeaua de penitenciare şi zecile de morminte şi gropi comune care au fost descoperite, mare parte fiind uitate datorită eforturilor Securităţii de a-şi şterge urmele. Pereţii sînt acoperiţi de miile de fotografii ale celor care au murit pentru demnitate, pentru crezuri, pentru a rămîne oameni pînă în ultima clipă. Mulţi erau oameni simpli, însă posesori ale unor caractere greu de clintit, consideraţi ca duşmani ai clasei muncitoare. Încă-mi răsună în urechi celebra lozincă „Noi muncim, nu gîndim”, scoasă de un securist abil şi avînd mare priză printre minerii care au participat la Mineriada din iunie 1990.

cimitire

Cimitirele

Probabil că cea mai răscolitoare parte a muzeului e reprezentată de celular. Etajele sînt prevăzute cu plase de sîrmă pe casa scării pentru a împiedica deţinuţii să se sinucidă. Mici, întunecate şi friguroare, celulele sînt tematice, fiecare prezentînd diferite aspecte ale regimului opresiv, structurate cronologic. Patru dintre ele au avut asupra mea un impact greu de descris: cele în care au murit Gheorghe Brătianu şi Iuliu Maniu, plus cele două izolatoare, „negrele”, celule de izolare fără niciun fel de lumină, cu cătuşe în centrul lor, menite distrugerii rezistenţei fizice şi psihice a deţinutului care ajungea acolo. Mulţi au rezistat totuşi, fără a-mi putea măcar închipui de ce tărie sufletească e nevoie pentru a putea rămîne om.

Iuliu Maniu

Celula în care a murit Iuliu Maniu

Gheorghe Brătianu

Celula în care a murit Gheorghe I Brătianu

La unul dintre cele două etaje, într-o celulă, stau mărturie cîteva metode de comunicare între deţinuţi. Fiindcă aceştia nu aveau voie să discute între ei, s-au inventat fel şi fel de modalităţi de a păstra interacţiunea interumană, mărturii ale încercării de a comunica: coduri Morse pe fîşii de pansamente, poezii sau reţete culinare scrise pe bucăţi de pînză, noduri pe elementele de vestimentaţie. Unul din exponate zguduie fiinţa din temelii. Pe o bucată de săpun stă scris, cu litere de tipar: „TE IUBESC MEREU – NICU”. Săpunul fusese primit de Iulia Preduţ de la soţul ei, în primul pachet trimis către închisoarea Văcăreşti.

sapun

Fără cuvinte

Într-o altă celulă era prezentată deportarea în Cîmpia Bărăganului, oameni smulşi din locurile lor şi trimişi în necunoscut doar cu hainele de pe ei. Un țăruș înfipt în pămînt și un lot decupat cu plugul era tot ce primiseră. Fiică-mea m-a întrebat de ce erau copii în poze. I-am explicat că pentru ceva ce-aş spune eu, întreaga familie ar fi deportată (în cel mai bun caz), anchetată sau executată. Cred c-am marcat-o cînd i-am spus că nu conta vîrsta dacă făceai parte din familia cuiva care era considerat împotriva regimului şi că situaţia aia se va repeta cît de curînd. Copiii trebuie să ştie ce a fost cu adevărat, nu ca unii din colegii mei de serviciu, născuţi după 1990, care au impresia că în comunism era Raiul pe pămînt.

Ajunşi la erajul doi, muzeul se umple brusc de gălăgia creată de un grup de fosile nostalgice după regimul de tristă amintire. Mi-am pierdut cumpătul în momentul în care cîţiva nomenclaturişti au intrat în celula în care eram cu fie-mea şi se prezenta viaţa de atunci, constatînd cu superioritate şi lehamite bine se trăia „pe vremuri”. Încep să fierb de nervi, ştiind lipsurile îndurate în propria-mi copilărie şi frica trăită de părinţi din cauza gurii mele proaste. De faţă cu fie-mea, am început să explic cu voce tare ce era fiecare chestie, cît de greu se obţinea, cîte ore stăteai la coadă, remarcînd că doar handicapaţii sau animalele pot considera că lipsurile şi teroarea sînt ceva dezirabil. Unul din grup, încercînd să pară haios şi făcîndu-mi cu ochiul, mi-a răspuns: „hai, dom’le, că nu era aşa de rău!”. Fără să clipesc, i-am replicat la rîndu-mi: „dacă erai turnător sau securist, da, nu era aşa rău”. S-a făcut linişte şi am zîmbit pe sub mustăţi.

Continuarea muzeului are loc în curţile interioare. În cea nordică e construit un lăcaş de reculegere circular, cu un luminator în formă de cruce. Drumul de acces şi zidul sînt încrustate cu numele tuturor celor care şi-au dat viaţa pentru un crez, copiii rămînînd fără cuvinte la vederea atîtor nume. Le-am spus că nici măcar nu sînt toate, ci doar o parte… Am intrat în lăcaşul de reculegere să aprindem cîte o lumînare în amintirea celor ce au fost şi pe care poate nu-i mai pomeneşte nimeni, apoi am vizitat curtea sudică, în care străjuieşte monumentul celor căzuţi.

După două ore de vizitat, am plecat destul de tulburat spre Cimitirul Săracilor, locul în care zeci de cadavre au fost îngropate în gropi individuale sau comune, fără notarea numelor. Pe plăcuţele comemorative se regăsesc sutele de nume ale celor deportaţi în gulaguri, avînd ca unică vină dorinţa de a fi om. Gardul viu are forma României, iar în centru stau risipite cruci uitate de timp, înfipte în solul cu denivelările create de morminte. Un ansamblu de două turnuri şi o platformă oferă o privelişte sumbră.

Cimitirul Săracilor

Cimitirul Săracilor

Lăsăm Sighetul în urmă, îndreptîndu-ne către casă. Alegînd traseul cel mai scurt, GPS-ul mă bagă pe un drum distrus, neasfaltat, dîndu-mi mari emoţii. După vreo opt kilometri de macadam ajung din nou la asfalt, facem o oprire la complexul daco-roman de la Porolissum, iar de acolo am mers drept spre casă, încheind un sfîrşit de săptămînă plin.

Recomandarea mea e să vizitaţi Memorialul de la Sighet. Vremurile actuale sînt tulburi şi nimic nu garantează că cele petrecute nu se vor întîmpla din nou. Cei care nu-şi cunosc istoria sînt obligaţi să o repete.

Reclame
Etichetat cu: , , ,
Postat in Plimbări familiale
5 comentarii la “Sighet
  1. Marius spune:

    Felicitari pentru cele vizitate! Din pacate cimitirul saracilor nu am apucat (sau nu am mai avut timp) sa-l vad, dar cine stie, poate mai ajung pe acolo.
    In Memorialul Sighet, cred ca e nevoie de cel putin o zi sa stai sa vizitezi, sa citesti documentele de pe acolo… e absolut fantastic si uimitor, incredibil!

    Toate bune!

    • ratza spune:

      Cam așa ceva. Multe din textele afișate îmi erau deja cunoscute, probabil de asta nu a durat foarte mult vizita.

  2. George spune:

    Da, si mie mi s-a zbarlit parul…

  3. edemerica spune:

    M-ai pierdut la “pierd două zile pe drum fără să văd nimic;”.

    • ratza spune:

      Cu tot respectul, ăsta e adevărul. Cît timp fac pe drum și cît îmi rămîne pentru a vizita? Bucovina nu e o zonă de trecut fulger, ori o vizitez pe îndelete, ori nu merg deloc.

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: