Istorie neînvăţată la şcoală

Mi-a plăcut să citesc încă din copilărie, buchisind sau topind volume întregi, indiferent de subiect: istorie, ştiinţă şi tehnică, medicină, beletristică etc, lucru care a contribuit şi mai mult la punerea întrebărilor fără răspuns. În liceu am citit prima parte din Cel mai iubit dintre pămînteni, roman care a făcut să înceapă să se lege lucrurile pe care nu le înţelegeam înainte de Revoluţie. Totodată, mi-a stîrnit în mod direct curiozitatea legată de perioada comunistă.

Aflate de la alţii

Comunismul, aşa cum a fost el prezent în România, îşi are originile în frauda electorală din 1946 comisă de guvernul aflat încă sub ocupaţie sovietică. Partidul Muncitoresc Român, numele oficial din acea vreme, colcăia de agenţi sovietici, motiv pentru care fusese scos în ilegalitate în 1924. Gheorghe Gheorghiu-Dej a forţat abdicarea regelui Mihai în 1947, România devenind de facto un satelit al URSS, care exploata resursele din belşug, sub pretextul despăgubirilor de război. Inflaţia a explodat, iar „reforma” din 1947 fusese practic confiscarea a peste 90% din masa monetară. În anul următor, în 11 iunie 1948, toate marile afaceri şi capitalul băncilor au fost naţionalizate, pe principiul „ce-i al tău e al tuturor, iar ce-i al tuturor e al nimănui”. 1952 a venit cu o altă „reformă” care masca o altă confiscare monetară, cursurile de schimb fiind diferenţiate în funcţie de sumele schimbate din lei vechi în lei noi, astfel încît „burghejii” să aibă cel mai mult de suferit. Următorul pas în confiscarea economiei a fost colectivizarea desfăşurată între 1949-1962, aproape toată suprafaţa agricolă devenind proprietatea statului.

Stadiul iniţial al colectivizării avut loc între 1949-1953, decretul fiind aplicat din a doua zi. Mulţi au fost smulşi din localităţile de baştină şi mutaţi peste noapte cu domiciliu forţat în alte localităţi. Colectivizarea impunea anumite cote ţăranilor care-şi munceau pămîntul devenit proprietatea statului, de multe ori aceste cote neavînd nicio fărîmă de realism. Ţăranii erau împărţiţi pe categorii: fără pămînt, săraci, mijlocaşi, chiaburi, moşieri, iar scopul cotelor era în mod evident ruinarea ultimelor două categorii, însă aceştia au fost de multe ori susţinuţi de ceilalţi. Între 1951-1956 a avut loc cea mai amplă acţiune de deportare din Banat în Bărăgan, iar între 1957-1962 cea mai violentă fază a colectivizării. Ca orice om care îşi apără avutul, ţăranii au refuzat colectivizarea, răsculîndu-se în numeroase rînduri. Mulţi au murit împuşcaţi, alţii au fost arestaţi, condamnaţi sau deportaţi. De multe ori au fost deportaţi oameni modeşti, scopul fiind intimidarea restului locuitorilor. Aceste măsuri economice urmăreau descurajarea iniţiativelor private, desfiinţarea noţiunii de proprietate privată, dependenţa ţăranilor de stat.

Poate cel mai important pas către o populaţie docilă a fost epurarea ideologică prin teroare. Deşi nu a avut magnitudinea Marii Epurări sovietice, efectele au fost similare, fiind vizaţi intelectuali, elevi, studenţi, preoţi; practic toţi cei care gîndeau erau împotriva regimului comunist. Aceştia au fost anchetaţi, încarceraţi sau executaţi, trecînd prim mîna neagră a Securităţii, acest stat în stat care decidea după bunul plac cine e dezirabil sau nu. Deşi se afla în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Securitatea a fost principalul organ vinovat de sovietizarea României. Existenţa acesteia este opera SMERŞ, divizia NKVD responsabilă cu arestarea trădătorilor, dezertorilor, spionilor şi elementelor criminale, mare parte a ofiţerilor din Securitatea Statului fiind cetăţeni sovietici cu nume conspirative.

Metodele de „anchetare” erau excesiv de brutale, depoziţiile fiind luate în urma torturii fizice şi psihice la care erau supuşi cei anchetaţi. Imaginaţia torţionarilor nu cunoştea limite, scopul fiind atît obţinerea informaţiilor pe care le doreau, indiferent dacă erau reale sau nu, cît şi intimidarea. Era suficient ca un turnător să facă un denunţ prin care persoana vizată să înceapă a fi urmărită penal. Ironia sorţii face ca mulţi agenţi proprii să fi fost victimele epurărilor, cauzînd mai multe probleme decît au rezolvat.

Un caz aparte al metodelor Securităţii îl reprezintă Fenomenul Piteşti, experiment psihologic bazat pe ideea că un individ supus constant unei violenţe extreme va ajunge să accepte orice. Atrocităţile comise în această închisoare între anii 1949-1952 urmăreau distrugerea personalităţii pînă în punctul obedienţei absolute. Metoda folosită a fost transformarea victimelor în călăi şi a călăilor în victime, după modelul Makarenko. Bătăile, torturile şi umilinţele erau administrate deţinuţilor politici zilnic, fără încetare. Majoritatea erau studenţi, membri ai grupărilor interzise de Partidul Muncitoresc Român: Garda de Fier, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional liberal.

Călăul principal al penitenciarului Piteşti a fost Eugen Ţurcanu, care primise o condamnare de 7 ani pentru trecutul său legionar. Individ de o bestialitate inimaginabilă, Ţurcanu s-a remarcat la închisoarea din Suceava, a fost recrutat ca informator al închisorii Piteşti şi urma îndeaproape ordinele comandantului Securităţii, Boris Grunberg (cunoscut sub numele de Alexandru Nicolschi), care-l instruise personal. Însoţit de o ceată de haidamaci, primind ca recompensă o serie de suplimente alimentare şi avînd parte de un tratament mult mai favorabil decît cel aplicat celorlalţi deţinuţi, Ţurcanu şi grupul lui foloseau violenţa şi schingiuiau după bunul plac, avînd mînă liberă de la gardieni şi directorul închisorii să decidă cînd, pe cine, unde şi cît de rău să bată. Mulţi au decedat din cauza traumelor suferite, alţii şi-au pierdut minţile.

Pe lîngă torturile fizice, deţinuţii erau supuşi unui continuu bombardament psihic: erau obligaţi să participe la interogatorii îndelungi, să defăimeze viaţa personală şi a familiei, să blasfemieze simbolurile religioase şi textele sfinte, să facă munci umilitoare, să mănînce la repezeală din bolurile întinse pe jos cu mîinile la spate în care erau puşi să defecheze înainte – totul pentru a distruge personalitatea fiecăruia. Cînd nu a mai avut nevoie de călăi, Securitatea şi-a şters abil urmele, astfel încît să nu rămînă martori. După un proces regizat în 1954, Ţurcanu a fost executat împreună cu ceilalţi torţionari din gaşcă fix pentru loialitatea şi eficienţa de care dăduseră dovadă.

Decretul de graţiere din 1964 a pus parţial capăt urmăririi celor care erau consideraţi duşmani de clasă. Teroarea instituită de Securitate s-a mai domolit sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, dar Securitatea a continuat să menţină frica pînă în 1989, prin recrutarea colaboratorilor. Aceşti turnători erau fie plătiţi, fie se bucurau de avantaje majore faţă de ceilalţi cetăţeni, astfel că sînt şanse foarte mari ca majoritatea celor nostagici după comunism să facă parte din această categorie. Aproape orice denunţ se finaliza într-o anchetă, stigmatizîndu-i pe cei vizaţi şi deseori ducînd la decăderea acestora, de multe ori avînd repercusiuni şi asupra familiei, inclusiv copiii lor avînd de suferit. Glumele pe seama partidului sau a membrilor şi ironiile aduse regimului nu erau tolerate. Comunicarea interpersonală a fost sever afectată de frica perpetuă a ceea ce ai fi putut spune şi s-ar putea interpreta, corespondenţa era deseori violată, iar cenzura era omniprezentă, indiferent de domeniu, în funcţie de periculozitatea decisă de partid. Ca unică metodă de apărare, oamenii au devenit duali în gîndire, una spunînd de faţă cu toată lumea şi alta în cercurile apropiate.

Un alt aspect important al regimului comunist e că a reuşit să răstoarne sistemul de valori, punînd în poziţii cheie oameni complet incapabili. Unicul criteriu de promovare era în general obedienţa faţă de partid, situaţie care s-a perpetuat pînă astăzi. Un exemplu concret ar fi modul în care procedează PSD cu monumente de imbecilitate precum Dăncilă, Grapini, Andronescu, Daea şi alţii. În timp ce intelectualii erau priviţi ca ultimele scursuri, erau ricaţi în slăvi toţi cei care nu gîndeau prea mult şi care puteau fi uşor controlaţi. Vînzătoarele de la aprozar (aprovizionare cu zarzavaturi) şi alimentară (cel mai sărac arab din lume, Ali Mentara) decideau cine primeşte şi cine nu la libera lor alegere, făcîndu-le să devină la fel de infatuate ca mult iubitul lor conducător şi atrăgîndu-şi ura clienţilor. Maiştrii şi muncitorii cu cîteva clase primare se răţoiau la ingineri prin secţii. Femeile de serviciu apostrofau profesori. Era evident că un astfel de sistem se va prăbuşi de la sine.

Megaloman, Ceauşescu decisese să plătească integral datoria ţării, exportînd tot ce era posibil, dar impostura cauzată de promovările menţionate mai sus a dus la scăderea dramatică a calităţii produselor. Furtul era complet generalizat prin întreprinderi. Deşi se raportau zeci de depăşiri de plan, în realitate erau rebuturi plătite cu sume derizorii şi s-a trecut la exportul de materii prime, inclusiv al alimentelor de bază. S-a introdus cumpăratul pe cartelă şi raţionalizarea hranei. Raţiile din ce în ce mai reduse au culminat începînd de prin 1984-1985, cînd chiar alimentele de bază deveniseră aproape imposibil de procurat. Cei care nu beneficiau avantajele nivelului social (inversat, desigur) încercau să se descurce cum puteau pentru a face rost de produse alimentare pe sub mînă, fiecare cunoscînd pe cineva care cunoştea pe cineva care… Aţi prins ideea. Părerea mea e că foametea îndurată de populaţie a fost cea care a dus la căderea regimului, nicidecum dorinţa de libertate.

Trăite pe propria piele

Eram în clasa a doua în timpul Revoluţiei. Nu înţelegeam de ce nu se găsea mai nimic de cumpărat prin magazine, deşi cărţile, şcoala şi radioul zugrăveau o imagine extrem de bogată a ţării. În timp ce propaganda de partid lăuda producţii fantasmagorice în agricultură, confecţii, utilaje şi te miri ce altele, mergeam cu părinţii să ne caute îmbrăcăminte şi încălţăminte care mai niciodată nu erau numărul potrivit, mereu alegînd varianta mai mare, pe principiul „luăm acum, cînd găsim”, stăteam la cozi interminabile pentru alimente de bază, totul era pe cartele, totul depindea de PCR – Pile, Cunoştinţe, Relaţii. Ca fapt divers, doar pentru gluma asta erai pasibil de anchetă. Sau, dacă erai minor – părinţii. Curentul se lua des, tata cumpărase un lămpaş cu carbid pentru a lumina curtea casei, iar un vecin binevoitor a raportat la Securitate că avem lumină. Am fost obligaţi să creştem iepuri care au ros tot ce le-a stat în cale, am fost forţat de şcoală să duc kile de hîrtie, sticle şi borcane, frunze de dud, să-mi fac autocritica în careu şi să fiu umilit în faţa întregii şcoli fiindcă nu am îndeplinit norma (nu că aş fi avut de unde), să salut tovărăşeşte şi multe altele. Toate acestea m-au făcut să-mi pun semne de întrebare încă de atunci.

În perioada actuală întîlnesc deseori nostalgici după vremurile nu aşa demult trecute. Cum psihicul uman are capacitatea de a înlătura memoriile negative, e oarecum de înţeles, probabil că o parte din ei au de fapt nostalgia propriei tinereţi. Totuşi, impresia personală e că cei mai mulţi dintre ei sînt cei care aveau avantaje datorită imposturii, slugărniciei şi/sau turnătoriei. Uitaţi-vă la media de vîrstă a celor care participă la bătăi prin supermarketuri pentru o tigaie ordinară şi faceţi o conexiune. Dacă pe cei trecuţi de primele tinereţuri îi pot înţelege, ceea ce mă înfurie e că mulţi dintre cei născuţi după 1989, unii chiar colegi de serviciu, cred cu adevărat că era mai bine atunci. E incredibil cît de bine a funcţionat propaganda comunistă, ale cărei ecouri încă răsună asurzitor. Nu contest anumite realizări, însă dacă pui în balanţă cele bune cu cele rele, tare mă tem că-s prea puţine alea bune.

Anii 1990 au fost de un gri sumbru în care mai toate domeniile au avut de suferit, în special industria şubrezită de impostorii specialişti în depăşiri ale planului (pe hîrtie). Şomajul, un lucru necunoscut pînă atunci, era în floare. Majoritatea celor aflaţi în poziţii privilegiate s-au trezit subit fără ele şi nu s-au putut adapta la epoca post-decembristă. Presa era complet aservită politic, jurnaliştii de investigaţii erau bătuţi, inflaţia ne transformase pe toţi în milionari, iar denominarea din 2004 arată rezistenţa românului la schimbare: încă se vorbeşte în milioane, deşi au trecut 15 ani de atunci.

Eu le recomand tuturor celor care plîng după comunism să se ducă într-una din ţările în care acest regim e încă prezent. Alternativa mai ieftină şi mai la îndemînă ar fi să repete situaţia de atunci de bunăvoie: pe lîngă necesitatea de a avea permanent grijă ce şi cui zici, te uiţi cel mult două ore pe zi la unicul post de pe TV (ceva în gen Antena 3), îţi tai singur curentul cîteva ore pe zi (de preferinţă seara, cînd ai nevoie), dormi în frig iarna, nu consumi mai mult de o jumătate de pîine pe zi (300g), lunar un litru de ulei şi unul de zahăr, gheare de pui şi salamuri pe bază de zgîrciuri şi soia, 25 de litri de benzină lunar (dacă găseai), muncă şi şcoală inclusiv sîmbăta, bagi ieşiri forţate la munci patriotice (elevii sau soldaţii erau un fel de sclavi), umbli cu haine croite acasă, te ştergi la cur cu ziare (că hîrtie igienică nu prea era de găsit) şi… multe altele. Ai libertatea asta, de ce n-o faci?

Trăgînd o linie, speculez că puţini vor să-şi asume obligaţiile şi răspunderile datorate libertăţii. O (prea) mare parte din români nu a evoluat la un stadiu mai mare de maimuţă cu darul vorbirii; rămaşi cu obişnuinţa de „a face rost”, le e mai simplu să se plîngă decît să pună osul la muncă şi-i aşteaptă pe alţii să facă treaba. Deseori sînt şi cei fără pic de respect. Nu mai ştiu unde am citit, dar Pe pagina lui Marian Godină am citit o chestie cu care sînt în întregime de acord: afirmaţia că un ticălos tînăr nu va ajunge un bătrîn liniştit şi înţelept. Personal, nu ofer respect doar pe baza vîrstei şi răspund cu aceeaşi monedă oricui.

Acestea fiind zise, căscaţi bine ochii la ce e în jurul vostru. Şleahta de comunişti nu a murit, doar s-a transformat şi exploatează fiecare domeniu din care pot mulge bani. În comunism, egalitatea e pentru toţi, dar unii sînt mai egali decît alţii.


Mai jos aveţi o listă cu ce am citit eu legat de ororile comunismului din perioada stalinistă.

  • Alexandr Soljeniţîn – Arhipelagul Gulag
  • Aurelian Gulan – Victime şi călăi, amintiri din Gulag
  • Demostene Andronescu – Reeducarea de la Aiud
  • Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării
  • Gheorghe Andreica – Mărturii
  • Gheorghe Andreica – Masacrarea studenţimii
  • Nicolae Steinhart – Jurnalul fericirii
  • *** – Valeriu Gafencu, sfîntul închisorilor (nu-mi aduc aminte numele autorului)
  • Virgil Ierunca – Fenomenul Piteşti
  • Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată

Filme cu mărturii se găsesc din belşug pe Youtube. Lecturi suplimentare:


Nota bene: Cel mai mare şoc personal nu a fost brutalitatea călăilor şi a formelor de tortură pe care doar satana în persoană le putea gîndi, ci demnitatea, moralitatea înaltă, spiritul de sacrificiu şi credinţa celor căzuţi. Niciunuia dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste nu i se poate reproşa căderea morală suferită în închisori, în special în iadul de la Piteşti. Nimeni nu ar fi putut să reziste acelei desfăşurări de-a dreptul satanice – cel puţin nu fără să plătească cu viaţa. Mi-aş dori să am măcar o frîntură din tăria sufletească a acestor oameni.

Reclame
Etichetat cu: , , ,
Postat in Ţuicisme
3 comentarii la “Istorie neînvăţată la şcoală
  1. Marius spune:

    Buna sinteza, sper sa o citeasca cat mai multi, atat dintre cei „iubitori” de comunism, cat si ceilalti, care au/am suferit.

    Toate bune!

    • ratza spune:

      Iniţial aşa vrusesem, să fac o sinteză. Pe parcursul editării mi-am dat seama că sînt incapabil să păstrez un fir logic şi că aş face o mare nedreptate celor care au scris cu adevărat pe această temă. Am ales să scriu mai mult observaţii personale decît să pătez involuntar memoria unor oameni de la care avem ENORM de învăţat.

  2. Claudia spune:

    Mulți dintre nostalgici sunt oamenii cărora le place să le ducă altcineva grija, le-a convenit că primeau serviciu și casă, că dacă o duceau greu, așa o duceau toți! Când ești o putoare sau un merge-și-așa cea mai mare satisfacție e să îl vezi și pe cel harnic suferind. După 89 realitatea i-a izbit: trebuiau să dea din coate, să își schimbe locul de muncă sau chiar profesia, să ia poate pentru prima oară în viață o decizie etc.
    Nostalgicii sunt și ăia de nu au ieșit din țară sau nu realizează că în vreme ce Ceaușescu a „construit măreț”, în alte țări s-a construit infinit mai mult și mai bine.

    În fine, altceva voiam să scriu că atâtea gânduri năvălesc la texte din-astea… – că dacă s-ar reinstaura vreo dictatură, românii ar fi la fel de prolifici în turnătorie și tortură. Gândeste-te că epurarea a continuat și după 89, mulți dintre oamenii valoroși (moral sau intelectual sau pălmași harnici) au emigrat. Câte resurse genetice și morale să mai fie când secătuiești sistematic poporul?!? Vezi satele săsești, evoluția pozitivă merge mână în mână cu prezența oamenilor de o anumită factură, pe măsură ce ei se împuținează „se alege praful” – vorbă probabil românească…

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: