Măcelul

Dacă anul trecut abia am pedalat 500km, anul ăsta am zis că mă revanşez şi am început în forţă cu o tură de vreo 30km prin oraş, fix pe 1 ianuarie. La sfîrşitul lunii, împreună cu încă doi amici ciclişti, ne-am înscris la Cozia MTB, concurs care anul trecut era cît pe ce să fie la ultima ediţie.

În fine, m-am revanşat de-am rupt. După ce am schimbat butucii distruşi în urma a zece ani de măcel, de nici nu-mi pot da seama cum au rezistat atît, următoarea tură a fost pe la sfîrşit de martie, uşurică, vreo 95km şi 800m de diferenţă de nivel. Voiam să bag antrenamente cu căţărări lungi, numai că vremea de căcat nu prea mi-a dat ghes să ies din casă şi uite aşa m-am trezit că iar merg nepregătit la concurs.

Aşadar, tura scurtă de 32km, 1360m diferenţă de nivel şi 14 kile de Marghioală călărite de 74 de kile de prost. Reţeta succesului. Aveam şi nişte iluzii obiective la start: să scot sub trei ore, să nu mă dau jos de pe bicicletă ca s-o împing pe cele două căţărări lungi şi să ies în prima jumătate a clasamentului general. Eram pregătit doar psihic, că drumurile spre şi dinspre barul în care ne antrenăm la sticlism nu se pun.

Sîmbătă. Soare, frumos, contrast deplin cu ploile care nu se mai opreau în cursul săptămînii. Băi, nene, să tot pedalezi! Ajung la Călimăneşti, stau de poveşti cu prietenii văzuţi mai des sau mai rar, ne facem filme cu traseul şi locurile fruntaşe pe care vom ieşi, aberăm într-o veselie generală caracteristică atît grupului, cît şi concursului, pînă-mi aduc aminte că ar fi bună o încălzire înainte de start. Nu ştiu cum e în cazurile altora, dar mie îmi ia cel puţin juma’ de oră să-mi intru în ritm, ori pînă la start mai era un pic peste timpul ăsta. O iau la trap cu cîteva intervale scurte, model 90-60-90 (tras ca animalul, relax, efort constant), urmate de vreo 8km de cadenţă ridicată. De fapt, fix cînd să termin ultimii kilometri, văd peste drum alţi cunoscuţi: Cristi şi Vlad Faur. Hai că mai merge o pauză. Mă înşir cîteva minute la poveşti, apoi termin încălzirea ca un campion, fumînd liniştit sub un copac după doar 5km din ăia opt pe care aveam de gînd să-i fac. Dă-o dracu de cadenţă, am timp la deal.

Se anunţă startul, într-o manieră diferită de ultimii ani, fără pedalat pe şosea. M-aşez unde-mi e locul, adică în coada plutonului, dar lumea mergea mult prea relaxat pe dig şi m-am apucat de depăşit pe ici, pe colo, cît să nu trag ca disperatul. Ajungem la începutul urcării spre Roştea, unde începem să fim cronometraţi, ni se dă liber şi plecăm puhoi. Băi, dar puhoi! Lanţurile încep să cîrîie care mai de care, elitele dispar din peisaj după primele curbe, încep să fiu depăşit pe toate părţile şi simt tentaţia de a-i da talpă. Măresc un pic viteza, suficient cît să-mi zbiere ceasul c-am trecut de zona anaerobică şi ar fi cazul s-o las mai moale. Decid să ascult de tehnologie, că prea se potrivea cu ce zicea corpul. În plus, ştiam prea bine cît de lungă e prima căţărare, deci soluţia era să mă axez pe efort constant. Las pinionul în pace şi răresc cadenţa, găsindu-mi un ritm rezonabil în doar cîteva minute, deşi mult inferior celui propus.

hertz

Grafice

Urc agale, refuzînd orice tentaţie de a mă da jos şi a împinge. Muşchii de la picioare n-au nici pe dracu, mîinile nici atît, ceafa OK, doar quadratus lumborum mă anunţă vesel că vor să părăsească incinta. V-am zis că eram pregătit psihic? Ei bine, i-am dovedit. E drept că m-am oprit de cîteva ori, dar de împins nici vorbă. Un pic de întins, un pic de aranjat gelul de la pantaloni care se mutase pe stînga şi-mi paralizaze un picior, un pic de apiţă care a dispărut din bidon în nici 6km – trece timpul şi ajung la primul punct de alimentare după vreo oră de urcuş. Zic pas la haleu şi-mi iau doar apă, dîndu-i la vale destul de precaut, neobişnuit cu anvelopele. Marghioala dansa stînga-dreapta prin nămol şi frunziş, dîndu-mi încredere după cîteva zeci de metri. Văzînd ce le poate pielea, am lăsat-o mai domol cu precauţiile pe coborîre, depăşind cîţiva participanţi.

Au urmat cîteva urcuşuri pe care am fost incapabil să pedalez, după care am ieşit în drumul forestier care, cu cîteva excepţii, e doar la vale. I-am dat ceva mai abitir pe aici, fiind extrem de atent la nisipul înşelător, frînînd violent înainte de curbe şi trecînd val-vîrtej de al doilea punct de rehidratare. Ştiam un izvor meseriaş la cîteva sute de metri mai sus şi am preferat să urc cît pot de mult din pantă. Aici începea a doua căţărare lungă a zilei, cea care avea să-mi pună capac. M-am blegit de tot cît am stat la izvor să beau apă şi să-mi mai spăl saramura de pe meclă. Două treimi am alternat împinsul cu pedalatul, deşi panta nu pune probleme, iar în ultimul kilometru îmi venea să arunc bicicleta în mărăcini. George, cu care-mi împărtăşeam năduful, la fel. În momentul în care dădeam de un pic de lut, roţile parcă se izbeau de un zid, abia înaintam.

Începuse să mă ia foamea, masa zilei fiind o cafea băută dimineaţă şi vreo trei litri de apă pe traseu. Totuşi, ajung vesel la ultimul punct de alimentare. Bag cîteva felii de lămîie, o juma’ de banană, iar pe masă văd nişte plicuri cu miere. Sfios, întreb dacă pot lua două, răspunzîndu-mi-se că pot lua cîte vreau, că nu se prea înghesuie lumea. Atît mi-a trebuit! Dragilor, aţi greşit persoana. Deşi nu mănînc dulciuri des, pot termina la o masă un kil de cremă de zahăr ars, juma’ de kil de baclava sau un borcan de 400g de miere cu o lejeritate care sfidează diabetul. S-au scurs în mine o duzină de plicuri, realizînd cît de terminat eram de foame. Am mai băgat pe gît două sărăţele şi încă vreo trei plicuri de miere, pornind vijelios pe coborîrea finală cu un pic prea multă mîncare în maţ.

Ah, şi ce coborîre! Să înceapă măcelul, zic. Începutul e un single trail în buza prăpastiei, potecuţă alunecoasă pe care Marghioala s-a comportat absolut admirabil, conferindu-mi încredere deplină în acţiunile dumisale după o bucată plină de nămol situată după o curbă oarbă la dreapta, în care roţile s-au încărcat de era să vin în cap. Frîne… la fel de bine puteai să nu ai deloc; cînd am vrut să mă dau jos n-am mai putut. Unicele soluţii erau fie să cad, fie să-i dau tare şi să sper că ajung mai jos fără incidente.

Dau drumul frînelor, sudez sfincterele şi las gravitaţia să-şi facă liniştită de cap. Săreau plotoagele de pe roţi în toate direcţiile, anvelopele aveau astfel crampoanele la aer, iar Marghioala îşi menţinea cursul pe care i-l dădeam. Poate datorită faptului că-mi plac coborîrile mai tehnice, poate datorită bicicletei care a ajuns să meargă exact cum îmi doresc, am lăsat baltă orice fel de precauţie. E drept că din echiparea originală a mai rămas doar cadrul, dar chiar şi aşa, cel mai rău lucru care se putea întîmpla era doar o căzătură în mocirlă

Bun, am aderenţă şi control, ce să fac mai departe? Încep să iau viteză ca un maniac, dovedind micile urcuşuri cu avîntul prins în cădere liberă. Cu cît era mai nămol, cu atît îmi venea să-i dau mai zdravăn; dacă mergeam mai încet nu mai aveam nici direcţie şi nici frîne. O singură dată era să cad, într-o văgăună cu un trunchi de copac pe mijloc, înşirat de-a lungul, loc în care am avut proasta inspiraţie să trec de pe stînga pe dreapta, fără să judec un pic trasa şi să realizez cît de alunecoasă e argila. Roţile s-au dus brutal înapoi în şleau, am contravirat să nu-mi rup oasele pe acolo, şleaul m-a azvîrlit în partea din care venisem, iar eu am sărit peste ghidon ca la capră, în liceu. Păcat că n-a fost nimeni să filmeze.

Nu-i nimic, mergem mai departe. Văgăuna din anii trecuţi a fost evitată prin dreapta, pe o superbitate de drum interbelic, după care a revenit în creastă, dacă-i pot zice aşa, pe un urcuş prea serios pentru mine. A trebuit să mă dau jos şi să împing la deal Marghioala care mai luase vreo 4-5kg în greutate, iar pe restul coborîrii am mers doar cu piciorul drept prins în pedală, cu excepţia micilor urcuşuri unde am cam forţat şi m-am ales cu nişte crampe drăguţe în bicepşii femurali. Pe ultimul kilometru m-am dezlănţuit, iar cînd am ajuns în zona civilizată, pe trotuarul îngrădit, i-am dat un sprint de mi-au ieşit plămînii pe nări, trecînd linia de finiş cu un bunny-hop urmat de-o frînă cu amble roţi blocate. Ca să fie treaba oablă, piciorul drept a decis să-şi merite numele şi aşa a rămas: drept. Ţeapăn. Ce îndoit? Ce coborît de pe bicicletă? Ce felicitări? Abia m-am tîrît de la finiş la umbră. Noroc cu Luana, a văzut că-s vai de steaua mea şi mi-a adus o cafea. După cîteva minute de stat cu cracu’ întins pe iarbă, o ţigară în bot şi rucsacul pe post de spătar eram ca scos din sertar, mai că-mi venea să mai dau o tură. Bine, exagerez, nu-mi venea să mă urc pe biclă nici pînă la maşină, să mă schimb de jeguri. În caz că interesează pe cineva, am trecut linia de finiş după 3h58’43”, un timp mai mult decît acceptabil pentru o loază de beţiv care fumează des şi face sport ocazional. Locul a fost 24/56 la categoria de vîrstă şi 78/143 la general (sau 83/155 dacă punem şi fetele).

Trece cam o juma’ de oră de pălăvrăgeli cu cunoscuţii pînă apare George, rupt de oboseală, încercînd un wheelie. Ne tragem la umbră cu cîte-un radler, făcînd pronosticuri despre ora la care ajunge Liviu, transformate în şanse de a ajunge la finiş şi, ulterior, în şanse de a ajunge întreg la finiş. Liviu ne-a dat planurile peste cap, făcîndu-şi prezenţa la vreo oră şi ceva după George, spunîndu-ne ferm că şi-a epuizat stocul de înjurături, că traseul a fost în top 1 ca dificultate şi că e ultimul concurs la care mai participă. La fel ziceam şi eu acum cîţiva ani, că e ultimul, dar iată că nu m-am lăsat de neghiobii, aşa că are timp să se răzgîndească.

Personal, traseul nu se apropie ca dificultate de top zece ture, însă aterizează lejer în top trei cele mai mişto. La modul cel mai sincer, coborîrea brutală de la finalul traseului a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult, în special bucăţile mocirloase, detestate de majoritate. Ce să mai lungesc vorba: a fost un concurs pe cinste şi, ca să păstrez tradiţia, nu mă mai duc nici la anu’.

downhill

Undeva la începutul coborîrii finale

varza

Cu Dora, după finiş, aproape distrus

Tuning.jpg

Am şi schimbător, şi pedale, da’…

 

 

Reclame
Etichetat cu: ,
Postat in Ţoaclă

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: