Grecia 2019 (VI)

18 iulie – Plictiseală

Am dormit foarte prost peste noapte, măcinat de fel şi fel de gînduri. Parcă aveam un roi de albine în cap şi încercam s-o găsesc pe aia care zumzăie mai tare decît celelalte. Se face linişte în cap cînd mă las pe piciorul beteag. Durerea mă străpunge pînă în ceafă, nu pot nici măcar să calc ca oamenii. Încerc să-mi fac de lucru cu laptopul, dîndu-mi seama că internetul merge ca un cur. Nu ştiam ce să mai fac ca să treacă timpul, dar îmi aduc aminte că am uitat senzorul pe care dădusem o grămadă de bani de pomană şi plecăm spre service agale, cît puteam eu să merg.

Cum mergeam eu şchiopătînd, la pas domol, cu capul în ţărînă şi umerii lăsaţi, găsesc un telefon. Îl ridic şi văd că încă funcţionează. Nu înţelegeam nimic din ce scrie acolo, iar varianta întorsului pînă la sediul de poliţie era prea mult pentru starea tălpii mele. Am decis că-l las la service, iar proprietarul, unul din cei doi mecanici cu care-mi împărţeam numele mic, reuşeşte să dea de mama posesorului. Telefonul e recuperat, iau senzorul şi dau căcatul ăla de cadavru pe roţi afară din curte. Mi-era să nu vină platforma şi să mă trezesc că n-am cum scoate rabla din curte. Ne salutăm pentru ultima oară şi plecăm înapoi spre Litochoro. N-a vrut să-mi ia nici măcar un cent pentru toată perioada cît îi ţinusem locul ocupat în service şi pentru sculele împrumutate.

Ajunseserăm în dreptul benzinăriei cînd cineva cu o maşină de teren ne claxonează. Iniţial am crezut că eram prea pe şosea, numai că omul ne face semn să urcăm. Bill îl chema. Ne-a lăsat în centru fără să vrea o leţcaie. Cîte-o îngheţată, un market şi acasă, că e cald.

Timpul trece foarte greu şi mi-e ciudă pe vremea bună de afară, măcar de-ar fi plouat sau aş fi putut merge pe jos. Mă simţeam de parcă eram la spital. Numai concediu nu e ăsta, parcă zilele din Corfu au fost cu ani buni în urmă. Nici de ţară nu pot zice că aveam chef, dar totuşi… parcă abia aşteptam să ajung.

Spre seară a venit doamna de la cazare să ia banii pentru cele două zile în plus (eu o chemasem) şi ne-a zis că abia a ajuns. I se spărsese baia de ulei, a doua zi trimitea maşina în Katerini. Ne întreabă dacă ne mai trebuie ceva, răspundem că nu şi ne luăm la revedere după ce plătesc. Film. Nani.


19 iulie – Plictiseală pe repede înainte

Dorm relativ bine, iar afară e soare şi frumos. Îmi vine să-mi tai laba stîngă. La dreptul se închisese rana, antebraţul stîng la fel. Iar să stăm în casă? Dă-l în morţii mă-sii de picior, hai la plimbare prin oraş.

Urcăm pe malul pîrîului pînă la o bulboană în care Grasu’ se bălăceşte de zor. La întoarcere, nişte americani ne întreabă în greacă unde găsesc nu ştiu ce tavernă. Facem ultimele cumpărături. Miha face mîncare iar, eu frec duda cu băşina de paperclips. Pe la şase fără ceva mă sună şoferul să-mi spună că a plecat din Sibiu.

Se face noapte, iar din centrul oraşului se aude muzică grecească. Greierii cîntă şi ei de zor în timp ce fumez în balcon fără stare. Parcă din spirit de colegialitate cu bietul şofer care trebuie să vină după noi, nu pot închide nici măcar un ochi. Mă mai uit pe iutub. Mai citesc un articol. Mai fumez cîteva ţigări. La patru şi ceva dimineaţa, cu mare greutate, reuşesc să adorm. Am nevoie de o vacanţă după concediul ătsta…


20 iulie – Drumul spre casă

Pe la nouă jumătate mă trezeşte şoferul din somn, spunîndu-mi că tocmai a trecut de Thessaloniki şi că mai are vreo oră pînă ajunge. Sar din pat, ne apucăm de strîns calabalîcul şi cărăm pînă la punctul de întîlnire totul, dintr-o bucată. Mi s-au lungit mîinile în alea zece minute de făcut pe hamalul, iar în restul timpului rămas pînă la sosirea platformei am fumat trei ţigări sudate.

La 11 aveam maşina urcată pe platformă şi, instalaţi confortabil într-un Merdes ML270, a început lungul drum către casă. Din fericire, toll-urile se plăteau la fel ca la o maşină mică, iar după o gherlă dată într-una din intersecţii şi un toll plătit de două ori degeaba am reintrat pe traseul bun spre Promachonas, vama dintre Grecia şi Bulgaria.

Vama n-a durat decît vreo 15 minute. După ce am prezentat actele, m-am cocoţat să pun borna la loc şi am deshis uşile şi portbagajul, am plecat mai departe în rîsetele vameşilor cărora le-am spus cu ură să nu cumpere în viaţa lor Ford.

Cîteodată e bine să nu fii şofer. Din dreapta, fără să fie nevoie să casc ochii la drum, am văzut mult mai multe lucruri decît dacă aş fi condus. Totodată, parcă a trecut şi timpul mai greu decît dacă aş fi fost la volan.

Stăteam de poveşti cu şoferul legat de maşini, iar la auzul faptului că vreau să-mi iau altceva a spus să-mi iau un Mercedes. Întreţinere mai ieftină decît la Fordul ăla muist în care am băgat aproape 15.000 de lei în trei ani, confort net superior, plus o maşină pe care te poţi bizui. Aducîndu-mi aminte de o discuţie mai veche cu un amic, mi-aduc subit aminte de un altul care-şi pusese maşina la vînzare. Am făcut imediat conexiunile. Îi scriu pe facebook să întreb dacă mai are maşina, că sînt interesat, iar după jumătate de oră luasem deja decizia: dă-l în gura mă-sii de Megane, Mercedes scrie pe mine! Am bătut palma virtual, urmînd ca în sîmbăta următoare să mă duc s-o iau.

Nu pot să explic ce şi cum, cert e că după episodul cu discuţia de pe facebook m-am relaxat instantaneu şi, ca la nicio altă maşină pe care am avut-o, ardeam de nerăbdare să ajung s-o iau. Hotărîrea era definitivă şi irevocabilă, indiferent cine ar fi încercat să mă convingă să caut altceva. Nici că-mi mai păsa de ce se va întîmpla cu Fordul, luni voiam să desfac motorul şi să văd cît de grav e.

Drumul prin Bulgaria s-a scurs destul de repede, pe la nouă seara eram la Calafat. Cozi kilometrice de TIR-uri pe ambele sensuri de mers; vreo 13km la bulgari şi aproape 30km la noi. N-am prins în viaţa mea aşa de aglomerat, coada era din vamă pînă în Galicea Mare. În rest am avut liber spre Vîlcea, unde am ajuns pe la unu fără ceva noaptea. Taică-miu a venit să ia copiii, şoferul s-a băgat la somn, fiind realmente rupt de oboseală după un drum de 2000km făcut în două zile, cu trei ore de somn, pe la Tălmaciu l-a luat iarăşi oboseala, iar la patru fără un sfert debarcam cadavrul în stradă.

Astfel s-a terminat superbul meu concediu la greci, mizeria aia de coteţ pe roţi spulberîndu-mi o mie şi ceva de euro din buget, bani pe care puteam să-i fi dat pe altceva. Regrete ar fi destule: că n-am plecat cu Corsa, că am băgat 1200 de lei în Ford înainte de plecare (cică să merg liniştit), că m-am lăsat-o acolo, să mă fi întors cu cartea de identitate a maşinii şi s-o vînd pe 2-300 de euro, că am plătit 700 de euro pentru căratul unui cadavru în ţară… multe. Faptele sînt consumate. Poate că la anul va fi mai bine.

SFÎRŞIT


EPILOG

Luni m-am apucat de demontat regulatorul de presiune pentru a pune altul, de probă. Unul din şuruburile strînse la greci cu mîna, cu motorul rece, a refuzat să se desfacă. Am rupt un torx de 20 în el, iar la al doilea a decis să se rotunjească. Care şurub să fie, care să fie? Cel de sub, evident, ăla cu cel mai puţin acces. Cîteva dălţi mai tîrziu l-am evacuat şi am pus regulatorul „nou”, doar ca mecanicul să remarce că evacuarea mea are loc prin admisie. Semn rău. Desfac capacul de la culbutori, un căcat de plastic pe care am dat 400 de lei înainte să plec, iar acolo s-a dezlănţuit iadul. Sub axul cu came se mai putea remarca prezenţa a trei culbutori din opt, toţi sparţi, restul fiind absenţi. Semn foarte rău. Căpăţînile tacheţilor erau pur şi simplu la vedere, cum dracu’ să se mai mişte supapele? Ăla a fost momentul în care s-a umplut paharul şi am hotărît că nu mă mai interesează ce se întîmplă cu maşina aia blestemată. Un motor nou e vreo 2500 de lei, reparaţia ar fi tot pe acolo doar din ce se vede, posibil să fie afectate pistoanele, dar eu refuz să mai cheltuiesc vreun ban. Frati-miu a zis că-l ia el, îl repară şi-l vinde. Din partea mea poate să-i dea foc, nu mai vreau să aud de Ford.

Între timp a trecut sîmbăta magică, iar de două zile sînt posesorul unul CLK200 care mă face să zîmbesc de fiecare dată cînd mă urc în el. Nu se compară cu absolut nimic din tot ce am condus pînă acum; din primul kilometru făcut am realizat că ceea ce voiam era un grand tourer. Şi l-am găsit. Şi-mi place. Şi-l cheamă Bădia, întocmai ca pe un moşulică hîtru care ştie să te calmeze cu vorbe de duh, să-ţi meargă la suflet. Cred că-i prima maşină pe care o s-o îngrijesc cu drag, nu de nevoie.

Reclame
Etichetat cu: , ,
Postat in Crize de nervi, Plimbări familiale

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: