Aroganţe de weekend

De weekend prelungit, mai exact, că vineri mi-am tras o zi liberă din concediu ca să mă simt şi eu ca bugetarii. Aveam vreun plan pentru patru zile libere? Evident că doar pentru sîmbătă şi duminică. Sîmbătă mă înscrisesem la o tură prin Făgăraş, pe Dara. Dacă tot nu mai fusesem pe vîrful ăla, am zis că de ce nu. Duminică aveam o haiduceală prin Narăţu, toate ascunzişurile posibile la o zi.

Aşa weekend, aşa articol. Luaţi-vă o cafea sau o bere că-i lung.


Joi, 15 august – Ad labam

Era înnorat binişor şi stăteam pe ace dacă să scot bicicleta la plimbare sau nu. Pînă m-am hotărît dacă să plec au ba, mi-a trecut ziua pe lîngă bot cioc. Pe la şase seara am băgat totuşi o tură scurtă de macadam cu încă trei amici, rîzînd de pana făcută în nici o sută de metri de la plecare. La întoarcere ne-am oprit la bere şi nu mai ţin minte cum a deraiat discuţia spre pescuit. Cert e că mi-a venit poftă de peşte. Mie, care nu sînt fan deloc. Mă întrebam cu voce tare pe unde să mănînc o hamzie, două, iar amicii credeau că nu ştiu la ce magazin să caut. Eu aveam chef de văzut locuri noi, nu peştele în sine era problema. Aşadar, în cap au început să curgă posibile destinaţii şi la un moment dat mi-a venit ideea cretină de a merge pînă la mare şi înapoi. În aceeaşi zi. Mi s-a înşirat un rînjet pe meclă, iar acasă i-am zis nevesti-mii ce o să facem a doua zi. Probabil că nu m-a luat foarte în serios, deşi ştie ce dilău şi-a tras. Replica era de aşteptat:

– Eşti dus cu capu’!


Vineri, 16 august – Operaţiunea „Monstrul”

cu_badia_spre_tulcea

E şase jumate şi afară plouă mocăneşte. Se aud doar stropii care picură mărunt pe pervaz, nu e nicio mişcare în împrejurimi. Mă foiesc încă vreo cinci minute. Cum nu mai am somn o trezesc pe nevastă-mea şi-i zic să se îmbrace ca s-o luăm din loc.

– Nu eşti normal. Da’ nu-i mult de condus?
– Ba e. Oricum, nu-mi fac griji, Bădia e de cursă lungă.
– Sper că ştii că toată lumea merge la mare şi o să fie mega-aglomerat pe autostradă.
– Da’ cine a zis că mergem pe autostradă?
– Păi pe unde mergem?
– Prin Braşov.

Fără alte explicaţii, în vreo zece minute ne suiserăm deja în maşină, plecînd cu hainele de pe noi, şlapii, costume de baie şi un prosop, în eventualitatea în care am fi avut timp de-o baie în Marea Neagră.

Dau drumu’ la Waze şi pornim la drum, idiotul insistînd să merg pe Valea Oltului, că fac doar opt ore. Da, da, sigur. Las’ că ştiu eu prea bine cum e pe Valea Oltului în august… Am schimbat destinaţia către Ploieşti, văzîndu-mi de drum către Braşov. Pe drum a fost un accident destul de nasol între Codlea şi Vlădeni, avut loc cu doar cîteva minute înainte să ajungem acolo. Un Ford ca răposatul a zburat din curba aia nasoală într-o dubă, rezultatul fiind un mort şi trei răniţi grav. La cum arătau maşinile, Fordul ăla cred c-a luat curba monstruos de tare. Duba dormea pe-o rînă.

Evident că am uitat complet să arunc un ochi pe care variantă mă duce Waze. Nu m-am uitat la indicatoare şi în loc s-o iau spre Săcele, prin Cheia, cum aveam de gînd, mă trezesc prin Timişu de Sus că parcă ştiu drumul ăsta. Ah, nu! Nu Valea Prahovei! Nu prin Comarnic! Să mă întorc? Să-i dau înainte? Se mergea cam prea bine faţă de cum avusesem eu experienţe în trecut, aşa că am continuat. Ei bine, proastă alegere. În Azuga a început coada, iar pînă la ieşirea din Buşteni am făcut aproape două ore. Ambele petrecute în înjurături.

După Sinaia a dispărut ploaia şi am găsit sursa aglomeraţiei: un cadavru de Cielo care mergea cu 30-40km/h, imperturbabil, condus de un garoi. Scap de el şi-mi văd în continuare de drum, ocolind Ploieştiul pe centura de nord printr-o pleiadă de giratorii.

GPS-ul tot insista să intru pe A3 şi pe urmă pe A2, pînă m-a scos din sărite şi i-am schimbat iar destinaţia. Chiar de două ori: o dată am pus spre Brăila, a doua oară spre Giurgeni. Ultima se pare că l-a convins că nu vreau autostradă şi m-a băgat spre Urziceni, pe unde aveam de gînd să merg.

Drumul are asfalt proaspăt prin multe locuri şi era aproape pustiu, fix cum îmi place. Era mişto dacă aveam timp să opresc la Piscu Crăsani, să văd cetatea lui Burebista (ce-o mai fi rămas din ea), dar eram cam presat de timp. Voiam neapărat atît peştele de pe malul mării cît şi Făgăraşul a doua zi. Cu ceva regrete, mi-am văzut mai departe de drum, ajungînd la podul de la Giurgeni pe la două şi ceva.

Şi acum? Încotro? Îmi vine să cam renunţ la mare. Arunc o geană pe google maps să văd dacă e vreun restaurant mai răsărit prin Hîrşova. Nu mă convinge niciunul, eu vreau peşte. Spre mare traficul arată absolut înfiorător, deci varianta asta pică. Păi şi peştele meu? Mai dau din deşte pe hartă şi văd Tulcea. Gata, domnule, asta e! Mergem la Tulcea! Ia să vedem, e vreun restaurant cu peşte? Normal că e: Ivan Pescar, restaurant specializat în preparate din baltă de care am aflat ulterior că-i aparţine lui Ivan Patzaichin.

Am rămas extrem de plăcut impresionat de zona de nord a Dobrogei. Pe lîngă relieful neaşteptat de muntos (chiar dacă de altitudine mică), e unul din foarte puţinele locuri în care am impresia că păşesc înapoi în timp şi care mă relaxează prin simpla lui existenţă. De fapt, mi-a plăcut atît de mult încît la anul voi face în mod sigur o incursiune de cîteva zile, să am timp de vizitat pe îndelete.

Pe la patru fără ceva intram în Tulcea, oraş care mă aşteptam să fie plat şi-n care am pierdut jumătate de oră căutînd un loc de parcare. Nevastă-mea deja fierbea de nervi, probabil din cauza foamei şi a faptului că făcusem doar două pauze pe drum, aşa că nu-i mai prea păsa unde mîncăm. Direcţia: faleză, restaurant.

În sfîrşit, ajungem la peştele ăla nenorocit care-mi stătea pe creier. Evident că nu-mi mai trebuiau hamzii, ci produse locale, la fel cum fac în orice loc în care merg  Nevastă-mea îşi ia un caras prăjit şi-o saramură de crap, iar eu mă uit ca struţul la mandolină în meniu. Habar n-am ce să iau, pînă la urmă aleg un storceag şi frigărui de rapane. Are rost să zic că n-aveam nici cea mai vagă idee ce-s rapanele? N-are.

Nu ştiu dacă am aşteptat zece minute pînă a venit mîncarea. Pfoai, şi ce mîncare! Eu, care nu sînt fan nici ciorbă şi nici peşte în general,cu atît mai puţin ciorbă de peşte, am lins farfuria. Saramura nevesti-mii era la fel de bestială, chiar dacă a comentat că aia de la Drobeta, pe vapor, era mai bună. Pe urmă a venit felul doi, rapanele şi carasul. Două ţepuşe de melci de mare prăjiţi la mine şi juma’ de kil de caras la nevastă. Melcii ăia au fost o alegere al dracului de neaşteptat de delicioasă şi încă-mi plouă în gură cînd îmi aduc aminte de gustul pe care-l aveau.

Plătim şi plecăm spre casă, oprind la o patiserie turcească aflată la cîţiva metri de maşină. Nevastă-mea o ochise de cînd am parcat şi s-a gîndit că nu i-ar prinde rău o baclava retardatului ei de soţ care n-a păpat kataifi la greci. Am luat nişte sarailie şi baclava, dar cînd ne-am mai zgîit ochii prin magazin am dat de alte bunătăţuri: rahat turcesc de o mulţime de varietăţi. Îmi venea să cumpăr tot magazinul şi n-am ieşit decît după ce-am lăsat o sută şi ceva de lei.

Cale întoarsă spre casă, că-i trecut de cinci şi nu sînt decît încă vreo şase sute de kilometri de condus. De data asta mă folosesc atît de A2 cît şi de A3, iar la Ploieşti începe să plouă din nou pînă după Braşov. După şaişpe ore de condus pentru a mînca un peşte corespunzător, ajungem acasă puţin după unu noaptea. La 4:30 trebuia să mă trezesc pentru tură…


Sîmbătă, 17 august – Dara

lacul_urlea.jpg

Soneria pusă să mă trezească din somn e o trompetă de garnizoană care ar putea trezi şi morţii din morminte. Snooze, că parcă abia am închis ochii. Trei minute după, a doua alarmă. Bine, fie, hai să mă ridic din pat şi să-mi fac rucsacul. Am băgat în el ce-am considerat că e necesar, fără să mai iau apă după mine. La urma urmei, Făgăraşul are apă destulă şi tura e oricum pe repede înainte.

Ajung la locul de întîlnire, mă duc să iau cea mai mare cafea pe care o găsesc, urc alţi trei participanţi în maşină şi pornim spre Sîmbăta de Sus. Maşinile rămîn de izbelişte lîngă penultimul pod de pe forestier.

E 7:30 şi începem să ne deşirăm în traseu, fiecare după propriul ritm. Al meu fiind mai alert, am ajuns la cabană după o oră şi un pic, împreună cu organizatorul şi încă vreo doi-trei inşi, aşteptînd să apară restul grupului.

De aici ne-am răsfirat din nou pe poteca spre Fereastra Mare. Ritmul de mers alert m-a făcut să ajung în creastă după vreo oră şi un sfert, trebuind să aşteptăm iarăşi după grup. Ado, cîinele care părea să fi tras ceva cocaină pe nări, dădea ture ca bezmeticul în jurul nostru, stîrnind rîsete pe alocuri.

Plecăm mai departe, ţinînd creasta către est pe lîngă două turme cu cei mai plictisiţi cîini de care am dat vreodată. Nici măcar o mîrîială n-au scos, iar după ocolirea vîrfului Urlea mare am rămas impresionat de frumuseţea căldării lacului. Părea interminabilă şi complet atipică Făgăraşului, iar jocurile de umbre făcute de nori erau ca-n basm. Nici lacul nu era mai prejos, culoarea aducîndu-mi aminte de Egee.

La 12:30 eram pe Hîrtopul Darei, unde ne-am întîlnit cu Raluca, o mai veche cunoştinţă pînă acum doar virtuală cu care am schimbat impresii timp de aproape jumătate de oră. Am urcat şi pe Dara, apoi i-am dat talpă la vale pînă la intersecţia cu punctul roşu care coboară mai abrupt şi mai scurt către cabană. Herry, vrînd să se întîlnească cu nu ştiu ce clujeni, decide să coboare pe unde urcaserăm de dimineaţă. Restul, printre care şi eu, fiindu-mi silă de grohotiş, aleg varianta cu punct roşu. Înainte de a ne despărţi a zis că „aştept în Fereastră”, iar eu am auzit „aştept la terasă”.

Dus am fost pe coborîre. I-am dat la vale ca un apucat, astfel că pe la trei eram la cabană, aşteptînd să vină restul trupei. George, care venise cu mine, era deja de ceva timp acolo, prietena i-a apărut după vreo jumătate de oră, dar se face ora de cînd aşteptăm şi Herry nu dă semne că ar sosi. Încep să-mi treacă fel de fel de filme prin cap. Dacă s-a rătăcit? Cade varianta asta, e bine marcat şi vizibilitate bună. Dacă o fi alunecat şi-a păţit ceva, mai ales că e singur? Aici deja încep să-mi pun semne de întrebare. Trece aproape tot restul grupului de care ne despărţim, mai aştept o altă jumătate de oră şi îi zic lui George să mergem înapoi spre ultimul stîlp care desparte potecile către Fereastra Mare şi Fereastra Mică, poate-l vedem coborînd, vrînd să ajung mai repede acasă ca să dorm. Eram realmente cheaun de somn, mîncasem două batoane de Snickers şi băusem apă cît un căuş de palmă toată ziua.

Dăm de Herry venind agale, fără niciun stress, moment în care mă enervez. Trecuseră vreo două ore şi ceva de cînd tot aşteptam să vină odată, îmi cădeau ochii în gură de somn, iar el era relaxat. Frate, io am încă o tură mîine – şi grea, nu ca Făgăraşul ăsta – vreau să bag cornu’ în pernă şi să mă odihnesc, vrei să mergi noaptea prin pădure?

Prind semnal la telefon, îi zic lu’ Herry să-i dea la vale că-l prind din urmă şi mă opresc s-o sun pe nevastă-mea, să-i zic că întîrzii. La ora aia eram deja acasă. Îl văd oprit în potecă. Mă uit şi nu-mi vine să cred, situaţia e hilară şi neverosimilă simultan.

– Ce dracu’ faci?
– Te aştept.
– Dă-i înainte că te prind.
– Păi Vio a zis că tura e pînă la opt.
– Dă-i bă la vale, că ne prinde noaptea! Vio a plecat spre maşină acum o oră şi ceva.

Pleacă la fel de alene, bombănind despre stilul de mers al lui Vio şi că nu mai merge niciodată. Aş fi înţeles dacă n-ar mai fi fost niciodată cu el în ture. În fine. Termin de vorbit la telefon şi încep să cobor ca din puşcă, de-am făcut 40 de minute de la stîlp pînă la maşină, depăşind cîteva grupuri de turişti pe coborîre. Mi-era groază de cum merg unii pe forestiere, cu cinci la oră, de-mi vine să rămîn peste noapte pînă pleacă toţi.

Ajung la maşină împreună cu George, care merge mai repede ca mine şi ne pregătim de aşteptat încă o tură. Surpriza e că Herry apare la cîteva minuţele după noi, văicărindu-se că-l dor tălpile de la bocanci, cît a mers şi cît de repede. Din nou a zis că nu mai vine cu Vio şi am desluşit misterul întîrzierii: faptul că am înţeles că mă aşteaptă la terasă. Asta e, soarta.

La opt am fost acasă, iar la nouă am căzut răpus de somn şi oboseală, nefiind în stare să termin a doua bere începută.


Duminică, 18 august – Ruperea

poteca_punct_rosu

Anul trecut m-a scos din schemă Narăţu, aşa că am acceptat propunerea lui Bogdan fără să stau pe gînduri. Eram doar trei inşi, fapt care ar fi făcut traseul să decurgă destul de rapid. Fiindcă Marcel Andreescu îi spusese lui Bogdan că varianta pe Valea Satului, pe unde aveam eu de gînd să urc, e impracticabilă şi că mai bine urcăm pe punct roşu, am zis că asta va fi varianta. Dacă am auzit aşa, din traseul vale – vîrf – vale am modificat tura cît să prind mai mult din bijuteriile care stau ascunse pe sus: Canton – Poiana lui Pavel – Poiana Tîrsa – Narăţu – fenomenala bandă roşie veche – Claia cu Brazi – Şaua Jilişti – Canton. O măsurătoare rapidă a avut ca rezultat o distanţă de vreo 16km, deci zi lumină, motiv pentru care stabilisem să ne vedem la şapte în parcarea de la motel.

Duminică dimineaţa mă trezesc iar la cinci. Văd un mesaj de la Bogdan în care-mi spune că nu mai poate veni fiindcă a răcit şi se simte prea rău pentru munte, dar că vin în tură Mihai şi Andreea. Locul şi ora de întîlnire rămîn aceleaşi, deci iată-mă pe Valea Oltului, pustie complet pe sensul meu de mers, cum nu am mai prins de nu ştiu cît timp.

Mă întîlnesc cu mai vechile cunoştinţe la Lotrişor şi urcăm cu maşina lui Mihai pînă aproape de canton, la cîteva zeci de metri de intrarea în traseu. Nu mai ţineam minte exact pe unde e, dar am dibuit-o repede şi din prima.

Nici nu începem bine să urcăm prăpădul ăla de pantă că deja încep problemele. Zona e plină de copaci căzuţi, trunchiuri zdravene de peste un metru diametru, care ne fac înaintarea aproape imposibilă. Am ocolit şi pe stînga, şi pe dreapta, şi peste, şi pe sub, scăpînd de prăpăd abia prin apropiere de Poiana lui Pavel.

punct_rosu_naratu.jpg

Ia de caută poteca

Sporul cu care înaintam era mult mai bun faţă decît m-aş fi aştepat. Cu toţi zăpăciţii ăia de buşteni care dormeau în potecă, cu toată zmeura mîncată pe drum şi urzicile care-mi treceau de cap, am ajuns în Tîrsa după nici două ore jumate. Mult, mult mai repede decît pe Valea Satului. E drept că rucsacul uşor a avut un cuvînt de spus, dar chiar şi aşa eram mai mult decît convins că pe la cinci sîntem la maşină. Băgăm cîteva poze, o dulcegărie şi mă duc la izvor să-mi fac plinul, ştiind că nu mai vedem apă pe traseu. Am turnat în mine cîtă a încăput, cred că îmi plesnea stomacul dacă mai leorpăiam juma’ de dop.

Aşadar, mai departe spre vîrf, cu o pauză de haleu în şa. În loc să urc din şa pe lîngă dinţii colţoşi de piatră şi să caut banda roşie, am continuat pe punct roşu către Ferigele ca să urc dinspre vale şi să mai scurtez din ocolişurile sus-jos-stînga-dreapta. Evident că am ratat valea corectă, iar cînd am început să virez spre vîrf am rămas siderat că arată mult mai abrupt şi mult mai lung faţă de cum îmi aduceam aminte. Mult mai abrupt adică aproape vertical. Covorul de afiniş lipsea la rîndu-i, însă m-am gîndit că am ieşit prea în dreapta. Am urcat cu greau pe o lespede al dracului de înşelătoare şi am ieşit sus, printre merişoare şi ienupăr.

cosul_naratului.jpg

Pare abrupt?

Nu mi se păruse că am ieşit prea în dreapta. Eram MULT prea în dreapta, pe unul din Coşuri, Narăţu era fix în faţa noastră, la vreo sută de metri distanţă.

– A, căcat! Am greşit vîrful, ĂLA e Narăţu!

Acum, dacă tot am ajuns undeva unde nu mai fusesem, nu prea aveam ce regreta, poate doar puţin timp pierdut. Coborîm pe altă parte, că nu era de glumă cu lespedea aia, ieşind la locul în care lăsasem beţele. Hai şi pe Narăţu dacă tot e lîngă, doar face parte din obiectivele turei. Jumătate de oră am stat pe el, holbîndu-ne la fabuloasele stîncării din împrejurimi şi la munţii care se vedeau de jur-împrejur. Andreea a remarcat că, în ciuda înălţimii destul de modeste, e mic şi-al dracului, sălbatic, sfidător şi te ia tare. Ca un oltean veritabil, aş zice eu.

Le plăcuse pînă aici. Ei, copii, staţi aşa că abia de acum începe spectacolul. Principala atracţie nu e atît vîrful cît pleiada de ţurţuri, sfincşi, boldane şi prăpăstii cu care Narăţu m-a captivat de la prima vedere. Reîntorşi în şaua dintre Narăţ şi Coşuri, caut unul din reperele care încă mai erau vii în memorie, un fag subţirel pe care încă se mai vede binişor marcajul cu bandă roşie, vechi de vreo cincizeci de ani. De potecă nu poate fi vorba, se iţeşte cîte-un simulacru din joi în paşti. Găsesc fagul cu pricina şi nu-mi vine să cred c-am dat de el, moment în care-mi aduc aminte de alte trei repere pe care le-am ţinut minte de acum patru ani: o lespede înclinată, cu ienupăr şi afiniş. Văd ceva ce seamănă, urc şi… şi… Dau din nou de plăcuţa neamţului, pe care nu credeam c-o s-o mai găsesc vreodată.

naratu_siegfried_simon_1927-1963

„Siegfried Simon / 1927 – 1963 / Menschen kommen und gehn, ewig riber stehn die Bergen.”

Superbe stîncării şi aici. În spatele plăcuţei se cască un hău serios, nu ştiu dacă pe aici o fi căzut bietul om, iar în spatele prăpastiei scot căpăţînile la aer o droaie de sturi, coborînd dinspre Verdeşu către Valea lui Stan. Tentante rău şi alea, păcat că-s la mama dracului.

Ţinusem eu minte ceva, dar insuficient. Unu: afinişul era de fapt merişor. Doi: traseul nu continua pe sus, lucru de care urma să-mi dau seama cînd am ajuns în buza unei prăpăstii cu un pumn de ace de ienupăr vîrîte după ceafă. În dreapta hău, în faţă lamă, în stînga un horn care se termină cu o săritoare babană. Mi-e dragă viaţa şi nu-mi cară nimeni o plăcuţă pe care s-o aşeze lîngă cea a nefericitului neamţ (măcar de-aş merita), deci mă întorc din drum înjurînd. Am mai sta noi să ne zgîim pe acolo, mîncînd merişoare, da’ cam trebuia s-o luăm din loc. Mi-am făcut un selfie pentru posteritate, cred că se vede mulţumirea cu care m-am spoit pe meclă.

placuta_neamtului

Phelphie!

Revin la copacul cu semn şi-l caut pe următorul. Ştiam de vreo trei bucăţi, după care pauză totală. N-am mai găsit trei, ci doar doi, suficient de deşi încît să pierd şi fărîma aia de traseu, dar ocolesc pe sub un pisc pe care cred că l-am urcat data trecută. De data asta nu mai reuşesc să urc ultimii doi metri. În schimb, descopăr o fisură lungă de vreo treizeci de metri care traversează un vîrf în coborîre şi dă în cealaltă parte. Are două intrări şi lasă impresia unui aven. Renunţ la vîrf şi băgăm la inspiraţie mai departe, ţinîndu-ne cît mai aproape de muchie.

La un moment dat observ că nu sîntem pe muchia corectă şi trebuie să traversăm o viroagă. Andreea regăseşte imediat marcajul, care dispare la fel de subit precum apăruse. Renumitele marcaje date pentru mazdropi. Va trebui să facem brutal la dreapta după un bolovan nisipos cu un marcaj bine păstrat, iar memoria îmi cam joacă feste, nu prea mai recunosc nimic. Bine, am scuza că am fost o singură dată pe aici, cu patru ani în urmă. Cîte dracu’ detalii să ţin minte din traseu? Oprim la o pauză de ronţăit că începe greul.

Iote bolovanu’, găsîi intrarea! Sîntem practic în fascinanta şi îmbîrligata lume a stîncilor Narăţului, locuri care au darul de a-mi sculpta bucurie, satisfacţie, frică, admiraţie – toate într-un melanj imposibil de descris. Mai fusesem în primăverile lui 2015 şi 2016, plus toamna lui 2017, toate în perioade cînd locurile sînt lipsite de vegetaţie. Acum, în toiul verii, dau de nişte locuri pe care zici că acum le văd pentru prima oară, parcă n-am mai călcat în viaţa mea prin zonă.

Imediat după stînca marcată începe o coborîre pe diagonală pînă la un hornuleţ cam spălat. De obicei ocoleam spălătura pe undeva mai jos, să evităm riscul alunecării, însă de data asta nu am văzut pe unde decît după ce am trecut de el. Trebuia să fi coborît pînă sub copac, iar de acolo în urcare cîţiva metri. Fix în potecă zace prăbuşit un copac pe care-l ocoloesc cu greu pe lîngă stîncă, nu e un loc în care să cad şi să scap fără nicio problemă. Punctul de oprire e cam departe, în nişte stînci de pe care nu mai aduni resturile de hoit nici cu grebla.

Cobor. Ah, iată hornul înfrunzit la care m-a luat frica şi de unde m-am întors în 2015! Am rău de înălţime şi oroare de brîne, iar ăsta mi le oferă bucuros pe amîndouă. Ştiu totuşi că frica e bună: mă face să mă simt viu şi mă obligă să fiu atent, ascuţindu-mi toate simţurile. Am pielea cam scurtă, deci strînsul din buci are darul de a-mi beli ochii (chiar, ştiţi de ce nu clipeşte iepurele?) şi traversez fricos, urcînd apoi cîţiva metri prin frunziş, pămînt şi rădăcini îmbietoare, care de care mai putrede. Una din zonele naşpa a trecut, va trebui să punem coarda… A? Stai aşa, că mai e pînă la urcare. Da’ parcă aici era!… Nu uitasem detaliile, ci ordinea lor.

Coborîm pe lîngă o lespede, spre dreapta. Din fericire, marcajele se îndesesc în porţiunea asta şi „poteca” e relativ simplu de urmărit, mai ales că nici n-ai pe unde dracu’ ocoli. Lăsăm în stînga un străjer împietrit şi traversăm o secţiune minusculă pe sub un perete căruia nu-i văd capătul. Bucăţica asta de traseu pare feroce în poze, dar e mai facil decît s-ar putea aştepta cineva.

După ce trecem prin spaţiul îngust dintre un copac şi stîncă avem de coborît o săritoare de vreo doi metri pînă în fundul unei văiugi deasupra căruia stă atîrnat un bolovan gata-gata să ne zdrobească. Nici viroaga asta nu-mi pare cunoscută. E plină de bălării şi urzici, doar pietroiul amintit îmi readuce inima la loc: sîntem pe calea cea bună.

Traversăm în coborîre, apoi urcăm spre locul în care nu mai era de glumă. M-am dus înainte să întind coarda, spunîndu-le Andreei şi lui Mihai să stea după un copac, feriţi de eventualele pietre care ar fi luat-o la vale de sub tălpile mele. Andreea e prima, iar cînd ajunge la copacul de unde legasem coarda îşi înşiră ultimul zîmbet rămas în dotare, mai mult rictus, întrebîndu-mă dacă mai e mult aşa. Cum amintirile mele erau cam amestecate, i-am zis ce mai avem de trecut, dar în ordinea greşită.

A urmat o coborîre cam alunecoasă, urmată de – credeam că-i clar deja – o altă pantă. În vîrful ei ne pîndeşte o traversare destul de hidoasă, cam expusă, suficient de înierbată cît să-ţi lase impresia că e sigură. Nu e. Iar m-au cam luat transpiraţiile, iar Andreea, care era la mijloc, a trebuit să se folosească de beţele mele înfipte în puţinele fărîme de pămînt existente deasupra rocilor. Cred că aici i-a pierit zîmbetul, fiindcă am mai avut de coborît o bucată naşpa, chiar pe lîngă Străjerul Mut, unde am pus din nou coarda.

strajerul_mut_naratu

Străjerul Mut

Din fericire, asta a fost ultima nasoleală a zilei. De aici se termină glumele proaste ale Narăţului, traseul se mai îndulceşte, iar ultima urcare, cea spre Claia cu Brazi e relativ simplă. Cel puţin aşa credeam eu, fiindcă înainte de penultima urcare a zilei am dat de un fag de Mărăşeşti fix în potecă.

poteca.jpg

Pe aici nu se trece!

Din păcate, nu e loc de ocolit. Ocolişul pe partea stîngă iese complet din discuţie, dă într-o prăpastie din care mai poţi ieşi doar pe unde ai coborît. Prin dreapta e o urcare nu foarte grea, doar că nu se vede ieşirea. Aşadar, îmi croiesc drum prin crengi, să văd dacă zona poate fi ocolită pe sus, constatînd că nu e prea rezonabilă şi ar fi nevoie de un rapel. Andreea şi Marian îmi urmează traseul prin deşişul ăla din imagine, coborînd încă puţin, apoi înscriindu-ne pe curba de nivel către Şaua Narăţului.

Mi-am terminat apa de ceva timp şi încep să funcţionez pe bază de înjurături primite de la Andreea, care-i ruptă de oboseală. „Mai e mult de urcat?” Oricum nu mă mai credea, indiferent ce aş fi spus, iar pauzele de odihnă deveniseră cam dese. Deşi oprim la o ronţăială mică, la vederea urcuşului spre Claia cu Brazi dă semne de clacare psihică din cauza durerii provenită de la picioare: unghii, tălpi, muşchi, genunchi. Mie mi se pare impresionant că nu s-a plîns în tot traseul de pînă în Şaua Narăţului, aşa că am început s-o îmbărbătăm.

Îmi încolţeşte în cap ideea de a renunţa la urcuşul pe Claie şi să dau un ocol pe curbă de nivel, eventual în urcare uşoară, ca să-i scurtez suferinţa şi să ajungem mai repede în Jilişti. Neavînd la mine ceasul cu altimetru, îmi calc pe inimă şi mă uit pe GPS să văd cam pe unde sîntem. Vreo 1300m, Claia are 1400. Hai de-a oabla, pe sub vîrf.

Tot ocolind, nimeresc fix în obîrşia Pîrîului Rău, izvor care uneori seacă. Curgea destul de pişpiriu, însă era totuşi apă şi m-am aplecat să umplu un pic din sticlă, cît să beau şi să-mi mai revin. Continuăm în uşoară urcare, la inspiraţie, încercînd să evit poteca cu cruce albastră aflată la ceva distanţă de noi. Mai erau vreo trei sute de metri pînă în poteca cu bandă glabenă, potecă pe care o întîlnim în locuri diferite după ce dau o gherlă şi urc pe unde mi se părea mai scurt. Încă o pauză de masă, iar Andreea îşi mai revine, probabil şi datorită faptului că de aici era exclusiv coborîre.

Pînă în Jilişti era simplu, însă de acolo mai departe nu fusesem niciodată. Habar n-aveam pe unde s-o iau. Am ales forestierul, ieşind din banda galbenă. Fost forestier, actualmente plin de tufe de toate felurile, inclusiv mure şi zmeură pe lîngă care nu am putut trece impasibili, în cîteva locuri mirosind zdravăn a urs. Tot croindu-mi drum prin desiş, remarc că-n faţă e iar pădure şi drumul ia sfîrşit. Iar am belit-o… Hai înapoi.

De data asta văd că drumul coboară. A fost o altă alegere neinspirată, fiindcă a făcut o buclă spre stînga şi ne-a scos înapoi în marcaj, de data asta însoţit de crucea galbenă care urcă dinspre Mînzu. Încep să fierb de nervi că am irosit timpul aiurea cu ocolul ăla complet inutil şi decid să urmăm crucea. Marcajele erau puse ciudat, la un moment dat ducîndu-ne spre dreapta. Merg vreo cincizeci de metri şi-mi dau seama instinctiv că ceva nu e în regulă, mai ales că poteca începea să urce. Scot busola, văd că se îndreaptă spre vest, deci în direcţia opusă. Mai jos nu se vedea niciun marcaj şi trebuia să optăm între două variante: mai urcăm o sută de metri pînă la forestierul pe care-l părăsisem în favoarea marcajului sau îi dăm pe muchie în jos, la inspiraţie.

Alegem de comun acord să ţinem muchia care mai mult ca sigur ieşea în Valea Lotrişorului, unde era maşina, iar după cîteva zeci de metri dăm din nou de crucea galbenă. Ce ciudăţenie, zic, crucea era prezentă în trei direcţii. Nu am înţeles de ce, însă era evident că va coborî pe muchie şi nici nu m-am mai obosit să merg după ea, luînd-o la inspiraţie pe unde era mai simplu.

La scurt timp după asta am dat de o coborîre destul de abruptă unde marcajul proaspăt începuse să fie tot mai des, ieşind într-un alt forestier care cobora pe lîngă muchie. Încă o oră şi iată-ne în fundul văii, sătui de mers după ziua lungă de care avuseserăm parte. Mi-e sete. Pîrîul e plin de crengi şi-mi dau seama că şi-n sus e la fel, parcă n-aş risca să beau de aici. Am mai băut eu în trecut din pîraie pline de tanin şi n-a fost plăcut deloc, zici că-ţi smulge careva stomacul, în halul ăla doare. Totuşi, setea e mai puternică şi beau doar cît dintr-o ceaşcă, să-mi curăţ parful din gît şi buzele spuzite.

Douăzeci de minte mai tîrziu, tura se încheia cu succes, după 12 ore grele. Andreea a zis că nu mai vrea să audă de Raţă sau Narăţ, că i se zbîrleşte părul pe spate. Pe de altă parte, comenta că, dacă-i zice cuiva că a urcat un munţişor de 1500m şi a fost rupere, va fi luată în rîs. La rîndu-mi, i-am replicat să mi-l dea pe mînă pe respectivul comentac.

Ne-am despărţit la ieşirea în drumul naţional, unde am dat de o coloană infernală. Cine să-şi aducă aminte că e duminică, în plin sezon turistic, şi că toată România se întoarce acasă după o vacanţă de patru zile? Cine? Eu sigur nu. Coloana spre Vîlcea se termina după Cîineni, iar pînă în Sibiu am făcut trei ore jumate, mai mult stat decît condus.

Trăgînd linie, din ianuarie pînă în prezent rămîne în mod cert tura anului. Dacă n-ar fi fost Bogdan cu ideea să mergem peste el la o zi, probabil că nici prin cap nu mi-ar fi trecut să ajung pe el vara, prin urzicăraie şi rugi. Un munte mic şi-al dracului. Te ia tare, te secătuieşte de vlagă, te suceşte de nu mai ştii pe unde eşti, dar recompensele sînt pe măsura efortului. Chiar mi-era dor de Narăţu.

 

 

Etichetat cu: , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate, Plimbări familiale
4 comentarii la “Aroganţe de weekend
  1. Marius spune:

    No, daca nu ai ajuns in delta… nu e tarziu nici acum.
    Mi a placut nebunia cu pestele :))

    • ratza spune:

      Încă nu am ajuns În Deltă, dar la anul o comit în mod sigur. E mult prea mişto zona. Oricum, şi mie mi-a plăcut nebunia, mai ales că nu sînt la prima abatere. De obicei mă duceam la Cazane, dar acum parcă voiam alt loc. :P

  2. Marius spune:

    Ia legatura cu baietii din zona (GL, BR, TL) pentru unele detalii. Eu am fost prin iunie, cand inca nu dadusera tantarii! Fiind prima data, am ales un pachet la o pensiune (cu plimbari pe canale si alte prostii incluse)

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: