Nostalgii de primăvară

Nu-mi mai fac planuri de ceva timp. Fără cap și fără coadă, trăiesc ce vine, cum o veni; dacă o veni, cum oi putea – oricum nu am nicio putere asupra timpului. Libertatea de a-mi trăi viața cu adevărat vine cu prețul de a nu ști ce mă așteaptã, iar cum lucrurile se întîmplă indiferent dacă le accept sau nu, de ce să nu fiu prezent? Controlul ăsta permanent al momentului, al situației, al existenței, e doar o himeră: Fata Morgana a zilelor noastre, zile în care am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc la cît de puțini sînt cei care mai știu legenda sus-amintită. Cîți o mai și înțeleg… Dumnezeu cu mila.

Chiar dacă am mai mult de jumătate de viaţă petrecută în Sibiu, pentru mine tot Ocniţa rămîne acasă. De Paști am ajuns în vizită la părinți, reușind fără vreun fel de dificultate să mă rup complet de așa-zisa socializare virtuală de net. Nici măcar la slujba de Înviere nu am fost prea atent la lumea din jur. Parcă încet-încet, cu pași mărunți, reușesc să mă rup de lume după bunul plac, rămînînd cu ale mele. Cîteodată, deși rar, nici cu astea, ci doar cu o liniște deplină. O liniște trăibilă, inexplicabilă.

M-am plimbat în zilele alea fără să mă satur. Am luat la pas o părticică din locurile copilăriei, încercînd din răsputeri să simt ca atunci. Unele au dispărut de tot, altele s-au transformat, iar pe altele nu le-am recunoscut deloc, parcă erau la prima vedere. Oamenii şi locurile se schimbă.

Din toate locurile dragi în copilărie şi chiar şi acum, după aproape treizeci de ani, un loc aparte îl are Buridava dacică, un boţ de deal ca o potcoavă, loc în care care exista o așezare dacică. Cetatea era construită în mare parte din lemn şi, din cîte ştiu, a ars din temelii. În prezent se mai văd doar cîteva urme șterse de timp: valurile de apărare, temelia unui turn, depozitele de cereale, şi mici înălțări de pămînt pe care probabil fuseseră amplasate palisade.

Locul nu e fotogenic deloc, nu are mare lucru de oferit vizual, însă-i ştiu importanţa şi poate de aia îmi place să tot merg pe acolo. De-a lungul anilor copilăriei am bătut dealul ăla pe fiecare curbă de nivel, chiorîndu-mă la șanțurile rămase din săpăturile arheologice desfășurate prin anii ’60, la căprioarele speriate de propria prezență ori la te miri ce ciudățenie de copac.

Revenind la prezent, încă mi se pare fascinant cum dau de resturi ceramice la tot pasul, doar răsfoind frunzele putrede: rămășițe de cești, oale, boluri, olane, cărămizi. Un loc aparte e extrem de bogat în astfel de relicve, deși pare a fi un fel de groapă de gunoi antică, plină de ceramică de toate felurile posibile, cioburi fără vreo legătură aparentă. La fel de bine ar putea fi fost scoase de către arheologi şi lăsate pur şi simplu de izbelişte din lipsa fragmentării sau a importanţei.

 

Dacă pe Buridava am mai fost din cînd în cînd, în săptămîna de după Paşti am reușit performanța de a-mi duce soția și copiii prin niște locuri în care n-am mai călcat de douăzeci de ani. Locuri rupte de lume, tradiții păstrate din strămoși, verde-crud de primăvară, căprioare zburdînd pe lîngă casele risipite pe muchia dealului, o bisericuță de prin 1700…

M-am plimbat cu sau fără nevastă şi cu sau fără copii, bîntuind aiurea ca un om fără căpătîi. E incredibil cît de multe amintiri îmi vin în minte mergînd. Pădurile bătute la pas pe fiecare drumeag de cînd aveam vreo zece ani, vîrsta la care începeam să descopăr lumea, îmi sînt acum atît de necunoscute încît m-aş rătăci fără discuţie. Ca atare, am mers exact ca în copilărie: hai să vedem unde duce drumul ăsta. E drept că am dat vreo două gherle pe traseu, totuşi explicabile dacă stau să mă gîndesc cînd am fost ultima oară prin crîngurile alea încîlcite, însă am scos-o de fiecare dată la capăt.

Dealurile bogat împădurite din jurul Ocniţei erau locurile prin care dispăream aproape zilnic cu frate-miu şi încă nişte dilăi, fie să ne plimbăm aiurea, fie să facem cîte-o coaptă pe cine ştie unde, cînd eram prin liceu. Luam nişte vin şi slănină de acasă, combinam cu ciuperci culese de prin pădure şi ne trînteam pe unde ne tăia capul, punînd toate bunătăţurile alea la copt în jar Mai mult ca sigur că plimbările din copilărie mi-au adus dragostea de aventură şi setea de a descoperi locuri noi, istorie şi de a înţelege.

 

Revederea locului de baştină, aşa cum am făcut-o în acastă primăvară, a avut darul de a trezi în minte nostalgii şi trăiri de mult uitate în forfota oraşului. Pot spune cu mîna pe inimă că plimbările m-au transportat în timp şi încerc să păstrez starea asta de spirit cît oi putea, hrănind-o de cît ori voi avea ocazia. M-am simţit fix ca-n copilărie. Am retrăit acelaşi sentimente. Mi-a fos tare drag să umblu aiurea, de nebun. Se pare că chemarea pămîntului nu e un sentiment uşor de învins, dar cine poate şti ce va fi în viitor?

 

 

Etichetat cu: , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate, Plimbări familiale
Un comentariu la “Nostalgii de primăvară
  1. Dragos spune:

    Cunosc sentimentul .
    Si eu imi retraiesc copilaria ori de cate ori ajung prin Snagovul bunicilor si al vacantelor mele.
    Legat de a nu iti mai face planuri imi vine in minte o vorba : Lasa viata sa te surprinda . O poate face intr-un mod foarte placut !
    Salutari!

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: