Prejba

August. Luna concediilor. Luna îmbulzelii pe şosele şi, de cîtăva vreme, luna lui Cuptor. Căldură, praf, aglomeraţie – lucruri sufocante de care mă pot lipsi cu plăcere. Drept urmare, cînd a întrebat Mase pe grup „care vrea la munte?”, am răspuns sec: „io”, fără să mă intereseze unde mergem şi în ciuda unei prognoze destul de apocaliptice prin munţi. S-a ales Prejba cu urcare dinspre Lotrioara, deşi-mi trecuse la un moment dat prin cap să pornesc din Sadu pentru a scăpa la întoarcere de coşmarul numit „Valea Oltului”.

Sîmbătă am plecat relaxat de acasă, avînd timpberechet pentru cumpărăturile lăsate de izbelişte cu o zi înainte. Evident că dimineaţa era plin în Kaufland, media de vîrstă 60+, de-am stat la case mai mult decît să-mi caut ce-mi trebuie. Asta e.

Iau o animală de cafea din MOL şi plec spre Lazaret. Încă nu e aglomeraţie, se merge foarte bine, ca de fiecare dată cînd nu mă grăbesc. Stau în spatele unui TIR, la ceva distanţă, dar tot ajung prea devreme în intersecţie. Mă pun pe aşteptat, am timp să-mi termin cafeaua pe îndelete.

Trece vreun sfert de oră şi iată-i pe Claudiu, Jacky şi Mase sosind. Claudiu se urcă la mine, dornic să vadă cum e Bădia. Luăm drumul Lotrioarei pînă la intersecţia cu Mogoşul, unde maşinile rămîn să se odihnească, iar noi la pas spre Culmea Cerbului, a cărei intrare nu o ştiam. Pînă la urmă trecem pe lîngă o casă şi intrăm în pădure pe un drumeag umbrit.

Umbră care nu ţine mult. Poteca ne scoate într-un forestier care urcă viguros, aducîndu-mi aminte de vorba lui Ionică Lera: „munţii Lotrului încep repede şi se termină cam brusc”, aluzie elegantă la urcuşurile zdravene care ne pasc. Într-adevăr, forestierul prezintă o aliură de panta prostului, în cea mai mare parte prin soare, dar are avantajul că ne scoate rapid în muchie. Bine, ne-ar fi scos el, săracul , doar că fiindu-mi lene să mai cotesc la dreapta într-un loc care părea să iasă în soarele arzător, am ales să mergem înainte pe el, din nou pe la umbră. Direcţia era bună, urca destul de lejer, drumul relativ curat – momeala perfectă.

Ca majoritatea forestierelor, într-un punct s-a terminat, forţîndu-ne s-o luăm aiurea prin pădure. La cîteva zeci de metri de el dăm de altă bucată, presupusă ca fiind cea corectă. Se termină şi ăsta, la fel de brusc, după ce refuz din nou să cotim la dreapta pe una din bucle, părîndu-mi-se că urcăm inutil. Încă o bucată de pădure, de data asta printre brazi, suficient de rari cît să nu rămînem agăţaţi prin ei, şi iată-ne în poteca de muchie. Cum bine ar zice Jacky, mi-am contrazis propriile idei.

Ajunşi pe coamă, umbra dă semne că ne părăseşte. E vremea prînzului, nu ne oprim şi noi în buza poienii să mîncăm? Ne oprim să mîncăm. Băi, şi ne ia o lene… Mie mi-era silă să-mi tîrîi cadavrul la deal, dar lenea generală a zburat parţial lîngă stîna din Conţu, unde două potăi jerpelite au dat alarma. Mase a zis că sînt mici şi nu pun probleme, dar în scurt timp au apărut cîţiva dulăi zdraveni de după muchie, din spatele turmei. Ciobanii erau aproape, şi-au chemat cîinii să stea în loc şi ne-au povestit că din cele trei luni de cînd veniseră în munte, două luni jumate i-a plouat. Era bine pentru oi, că aveau iarbă deasă, dar deprimant pentru ei.

Deşi apa era istorie de vreo juma’ de oră, uităm să întrebăm de izvor. Oricum nu mai era cine ştie ce distanţă de parcurs, din Conţu mai aveam un bulgăre de urcat pînă la cabană, puteam rezista fără apă vreo juma’ de oră. Lenea, în schimb, nu era de domeniul trecutului. Am renunţat la drumul cel mai scurt, prin pîrjol, momiţi pentru a treia oară de umbra unui drum de care n-aveam habar pe unde merge. Pe Claudiu l-am lăsat de izbelişte, chit că era pe cea mai scurtă variantă. Ca să-l citez: „de zece ani v-am dus de mînuţă ca pe copii, ca să mi se spună acum că «îmi bag … în scurtătura ta»”. Avea dreptate, da’ tot pe la umbră ne-am băgat, cu toate că drumul părea să coboare uşor în loc să urce.

Dăm de un izvor, bem ca înecaţii şi părăsim drumul care cotea cît se poate de evident în direcţia opusă. Hai în sus, prin afiniş. Avem de traversat un crîng, iar după el ne spargem de afine. Erau cu nemiluita, peste tot. Traversăm vreo trei rînduri de tranşee din Primul Război Mondial, mai luăm o porţie de cîini de la stîna din Muma, venită la păscut, iar la cabană ajungem după cinci ore şi jumătate de mers – zic eu – relax. Cam devreme.

Cabana e într-o stare mult mai bună faţă de ce ştiam eu. Acoperişul arată excelent, priciurile la fel, doar ferestrele au geamurile ţăndări şi uşile din interior lipsesc cu desăvîrşire. În orice caz, perfect de dormit înăuntru. mi-era clar că-mi cărasem cortul degeaba. Jacky zicea că l-ar întinde el, să doarmă afară, numai că-n lipsa unui loc plat, ferit de vatră, decisese că-l întinde în cabană, într-una din cele patru camere. Da’ mai încolo, cînd o fi seară.

Constatăm că niciunul din noi nu are trăscău la el, semn că va fi o după-amiază lungă. Asta e, ne culcăm devreme şi bem apă chioară, dar pentru asta trebuie să mergem la izvorul al cărui loc îl ştiam din amintiri vagi, datînd de prin 2010. În vremea respectivă parcă exista un furtun care ajungea pînă în dreptul cabanei. Parcă. Merg cîteva zeci de metri de la cabană spre vest, pe curba de nivel şi-l găsesc pierdut printre ierburi. Neavînd altceva de făcut cu care să-mi umplu timpul, fac cale întoarsă după topor, să cioplesc un jgheab. La a doua tură spre izvor, dau de o bucată de tablă numai bună şi renunţ la ciopleală. O îndoi cu mîinile goale, sap un pic prin ierbăraie, proptesc vreo trei pietre că nu mişte şi gata jgheabu’: curgea de-ţi era mai mare dragul.

Deşi apa era bocnă, de parcă izvora din cine ştie ce gheţar, m-am băgat la curăţat amestecul de saramură şi jeg de pe mine. Bluza de corp mai avea puţin şi stătea în picioare ca armurile din muzeu, aşa c-am executat-o şi pe dumneaei. La ce soare era afară nu dura mult să se usuce. O împrăştii pe stîlpul indicator iniţial şi ulterior în iarbă, după ce văd că stă cam într-o dungă, fără s-o bată soarele.

Pe la şase şi ceva o roim spre vîrf, constatînd – pentru a cîta oară? – că lumea e mică. Cîţiva cunoscuţi cu care am fost prin alte ture, veniseră cu bicicletele: Adi, Cătă, Mircea şi Florin. În timp ce ei coboară, Jacky şi Claudiu se duseseră spre vest, iar eu cu Mase vedem un grup de cîteva persoane îndreptîndu-se către cabană. Erau mai mult ca sigur afinarii de care ne spuseseră cei doi ciobani din Muma, aşa că am plecat către cabană. Nu de alta, dar aveam toate lucrurile lăsate acolo.

Dămroată tot către vest, printr-o altă serie de tranşee, descoperim o parte din resturile avionului căzut în 1974 şi ajungem la cabană aproape concomitent cu grupul de afinari: doi adulţi şi doi copii, tuciurii de fel. Din punct de vedere economic, răspîndeau la fel de multă încredere ca un Ford sau un guvern socialist. Schimbăm nişte vorbe şi aflăm că dorm pe unde apucă, sub cerul liber, moment în care Jacky concluzionează că nu mai doarme în cort. Dacă stau să mă gîndesc la condiţiile în care dormeau soldaţii care şi-au lăsat oasele pe aici, noi avem parte de lux.

Afinarii îşi văd de treaba lor şi-i presupunem plecaţi pînă îi auzim din nou pe lîngă cabană. Desigur, doi dintre ei vin să ceară nişte cafea şi ţigări. Le dau două ţigări şi vreo patru plicuri de cafea, rămase în rucsac de dracu’ ştie cînd, pleacă şi-şi depun tabăra la vreo sută de metri de noi, într-un luminiş. Fac ditamai focul şi încep să urle, sper eu că pentru alungat posibilul urs amintit de ciobanii din Conţu.

Se lasă seara. Lipsa ţuicii regulamentare ne împinge să-i dăm iar spre vîrf, să vedem Sibiul noaptea. Claudiu se băgase la testat sacul de dormit, aşa că-l lăsăm iarăşi ca paznic de izbelişte, gîndindu-ne că-l iau afinarii cu totul. Aşadar, pornesc cu Mase şi Jacky spre Prejba avînd frontalele stinse, folosindu-ne de ultimele resturi de lumină. Preventiv, să nu ştie tuciuriii că ne-am cărat de acolo şi mai e doar unul. Şi-ăla dormind bubă.

Ajunşi pe Prejba, ne holbăm ceva timp la luminiţele din depresiunea Sibiului, adăpostiţi de vînt sub pietrele de pe vîrf. Pornind de la modul de viaţă al proaspeţilor noştri vecini, derulăm o discuţie despre numele date ţiganilor (rudari, lingurari, căldărari). Nu ne-am prea lămurit cu ce se ocupa fiecare. Mă rog, cu ce altceva se mai ocupau fiecare pe lîngă ciordeala tradiţională.

Începe să se cam lase răcoare, iar Jacky constată la întoarcere că ăştia încă zbiară ca apucaţii. Cînd eram lîngă propriul nostru foc, mă întreabă cu subînţeles dacă mai am cafea. Mase rîde în barbă şi-mi zice o vorbă din bătrîni pe care o uitasem, făcîndu-mă să regret oarecum bunăvoinţa de care dădusem dovadă. Am mai stat la foc doar cîteva minute, pe undeva în jurul orei zece fiind toţi cuibăriţi în sacii de dormit.

Duminică dimineaţa am fost ultimul ca s-a ridicat din sac. Fiindcă alternativele returului nu erau prea bogate în număr, Mase a venit cu ideea să ne întoarcem pe muchia vecină, un arc care o împresura oarecum pe cea care urcaserăm. Deşi era mai lungă, cobora aproape în întregime şi ne lăsa la vreo jumătate de kilometru de locul în care aveam maşinile, aşa că a rămas să coborîm pe aici, bazîndu-ne pe ceea ce arăta harta Lotrului¹.

O luăm din loc pe la nouă fără cîteva minute, alene, că deja începuse să dea căldura. Trecem de intersecţia cu poteca (actualmente drum în toată regule, cică) care duce spre Masa Verde, îndreptîndu-ne spre Tălmăcel o bună bucată de timp. Niciunul nu mai fusese vreodată pe aici, dar în scurt timp ni se confirmă că traseul e absolut excelent. Pe rînd, locurile prin care treceam îmi aminteau de Robu, Tîrnov, Cindrel şi Coţi, un fel de compilaţie a rezumatelor altor ture. Am dat de două izvoare pînă în şaua Pleşiţei, iar de aici încolo e pauză totală pînă la maşină.

Că veni vorba de Şaua Pleşiţei, aici traseul cu bandă albastră o coteşte la stînga, către Tălmăcel, în timp ce noi aveam de mers spre dreapta, pe ceea ce părea a fi interminabila muchie a Pleşei. Rămînem perplecşi la vederea unui marcaj cu cruce roşie, care nu apare pe harta pe care-o aveam şi care pare să urmărească muchia. Evident că ne luăm după el, ocolind un vîrf prin dreapta.

Pădurea se schimbă cam brutal de la conifere la foioase, însă peisajul e demenţial. Mase fusese al dracului de inspirat în alegere. Trecem printre fagi, printre pîlcuri de mesteceni cu afiniş, iar cînd ieşim din pădure vedem că ceea ce păruse a fi o biată poiană e un ditamai plaiul, înţesat de zeci de grajduri şi fînare părăsite, veritabil muzeu al satului rămas ca mărturie peste timp al unui stil de viaţă care începe să se piardă. Sincer să fiu, chiar nu văd trăind acolo, cu toată frumuseţea zonei. Ne-a surprins lipsa oricărui izvor vizibil, habar nu am unde duceau vitele la adăpat. Dacă pînă aici ziseserăm că traseul ar fi mişto de urcat, lipsa apei ne-a făcut să ne răzgîndim.

E ultima bucată a coamei şi dăm de o casă care ave fînul cosit cu o zi în urmă. Ne îndreptăm cam abrupt spre vale, în tipicul munţilor Lotrului: pantele cu unghi te lasă fără unghii. Claudiu trece la sandale cît stăm la o ţigară sub un nuc, iar de aici mai avem de coborît un pic prin pădure, prin zăpuşeală. Aveam parte de umbră şi vînt ioc, fix pe dos faţă de cum fusese pe culmea Stroieşti.

Poteca ne scoate în curtea cuiva, marcajul fiind dat prin ogradă. Trec printre urzici, dornic să ajung la pîrîu să mai dau jos din năclăială, ieşim în drum şi ajungem la maşină după cîteva minute. Erau 32°C în vale, o căldură incredibilă. Evident că am transpirat de cum m-am oprit, deci am mai băgat o porţie de rîu.

Făcusem toată coborîrea în doar patru ore, lucru îmbucurător avînd în vedere ce aglomeraţie mă păştea spre Tălmaciu. Trăgeam speranţa că o dată în viaţă ajung şi eu acasă înainte de căderea serii. Mi-am salutat prietenii, plecînd relaxat către Sibiu după o tură în care timpul a zburat pe nesimţite, chiar şi fără ţuică. Aştept cu nerăbdare următoarea întîlnire şi sper ca-n locul cortului să se existe nişte d-ale gîtului.


¹Varianta lui Călin Dănuţ, o hartă excepţional de bine realizată. Acurateţea topografiei e fenomenală. Cînd mi-e lene să printez bucăţile de interes o folosesc în Custom Maps, aplicaţie gratuită care funcţionează în genul primei versiuni din Munţii Noştri. Calibrarea GPS peste imaginea cu harta e extrem de simplă.

Etichetat cu: , , , , , ,
Postat in Cu rucsacu' în spate

Ai ceva de zis? Bagă mare:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: