Sîmbătă, 8 iulie 2023
Se pare că azi va fi ultima zi de plajă, pentru că prognoza arată impecabil pe crestele Olimpului şi mîine vreau să urc cu fiică-mea pînă pe vîrf. Trezirea e destul de greoaie, dar nu ne grăbeşte nimeni, aşa că pornim spre plajă abia pe la 11 şi ceva. Destinaţia: Secret Beach, care între timp a devenit destul de cunoscută, nu mai e chiar aşa de secretă.
Parchez frumos în buza rîpei, pun prelata peste maşină ca să nu mai am peste 70°C în interior la întoarcere, apoi coborîm spre plajă pe poteca îngustă şi extrem de alunecoasă cu minimul necesar.
Alesul locului n-a fost simplă. Cam bate vîntul, locul în care nu se simţea nici o adiere era plin de albine şi viespi, apa e tulbure, cum n-am văzut-o niciodată, valurile se sparg de mal destul de zdravăn şi mă cam bate gîndul să ne mutăm spre Platamon. Lenea are ultimul cuvînt şi rămînem aici.
Dacă tot ştiu bine zona, mă gîndesc că n-ar strica să facem diseară pastele din Metsovo cu nişte midii proaspete, culese de pe stîncile din apă. Culesul se dovedeşte mai dificil ca-n alte dăţi din cauza mării agitate, dar chiar şi aşa reuşesc cu fi-miu să adunăm de-o tigaie. Le curăţ pe mal, ca să nu mai stau aplecat o oră deasupra chiuvetei: basculez nişte pietre în recipientul în care le pusesem, agit bine şi reuşesc să le fac mult mai curate ca-n ultimele dăţi, cu un minim de efort.
De înotat nu prea era cazul, aşa că o bună parte din timp mi-am consumat-o revenind la vîrsta lu’ fi-miu: am construit castele din pietre, am dat o gaură printr-o piatră cu altă piatră, am încercat să fac focul cu beţe de bambus (fără reuşită), apoi plimbîndu-mă pe plajă să văd ce deşeuri a mai adus marea. Printre ele, găsesc nişte fir de pescuit şi două ace, motiv bun de încercat să prindem nişte peşti, pietroiul fiind ticsit de midii prea mici pentru gătit şi perfecte ca momeală. Cînd aude de pescuit, evident că fi-miu e încîntat.
După ce fac monturi noi la ambele ace, două sticle de suc devin mulinetele noastre, ne cocoţăm pe bolovanul din baltă, rupem un snop de midii, punem în cîrlige şi lansăm pe lîngă noi, fără prea multe aşteptări. Valurile ne tot plimbă cîrligele în cu totul alte direcţii decît aveam noi de gînd să aterizeze, dar la un moment dat, fi-miu are prima ciupitură şi scoate entuziasmat cîrligul gol. Cît îşi pune altă momeală, îmi trage şi mie şi reuşesc să scot afară o doradă mică. Chit că i-am dat drumul înapi, deja era extaz. Oricum, de aici mai departe n-am mai văzut niciun fel de activitate şi m-am plictisit să tot arunc. L-am lăsat pe ăsta mic să-şi consume energia cu peştii şi m-am retras pe mal să termin berea şi nişte biscuiţi, că mă cam luase foamea. De plictiseală, pe o bucăţică de lemn adusă de apă, scriu cu lupa de la busolă „ΕΛΛΆΔΑ”, un fel de amintire a unui alt concediu pe ducă.
Pe la cinci fără ceva începem să ne urnim din loc către Aiolos. Jur că mi se umplu nările de aromă de fiecare dată cînd scriu numele tavernei ăsteia, parcă am în faţă puzderia de platouri şi farfurii însoţite de zîmbetul lui Babis. De data asta mi-am luat peşte, în ciuda faptului că nu prea sînt fan. Bun, dar fără nicio tangenţă cu celelalte vietăţi scorojite pe grătar în care aş da iama şi dacă m-ai trezi din somn. Nu mai ştiu la cît am plecat, cert e că am stat de poveşti cu Babis cel puţin o jumătate de oră. M-a întrebat cînd plecăm, că vrea să se revanşeze pentru primăvară şi că are o surpriză pentru mine. Îi răspund că luni, deci sigur dăm pe acolo şi mîine seară.
De fapt, care fusese treaba? Părinţii mei mă întrebaseră pe la sfîrşitul iernii cam cît de scump e la greci, fiindcă ar vrea să vină şi ei cu noi o dată. Maică-mea, trecută printr-un episod de cancer în urmă cu nişte ani buni, nu prea îi prieşte prea mult stat în soare, aşa că am decis să mergem toţi de Paşti, mie revenindu-mi sarcina de a organiza traseul, cazarea şi ce vizităm. Îi adusesem şi pe ei aici şi rămăsese ca-n ziua plecării să luăm nişte mîncare gătită la pachet. Găsisem taverna închisă şi am plecat spre România fără, iar Babis era ofticat că cine era în interiorul tavernei nu fusese pe fază şi nici nu-l sunase. În fine, despre asta voi povesti într-un alt text.
Plecăm spre cazare bine îndopaţi, uitînd complet de midii. A trebuit să le facem şi pe-alea, se împuţeau dracului. Aşadar, pentru a doua zi aveam midii fierte, reci, urmînd doar să fie fierte pastele din Metsovo şi pus un sos peste tot amalgamul. Restul serii l-am petrecut într-un fel de stare de vegetare, urmărit de nostalgia ultimelor două săptămîni.
Duminică, 9 iulie 2023
Mai fusesem pe Olimp o singură dată, în 2017, iar în ecapada făcută anul trecut de Ziua Naţională trăsesem o tură solo pînă la refugiul de la Spilos Agapitos şi ştiam cam la ce să mă aştept. Trezirea de la 7 a fost cam prea matinală pentru fiică-mea, rămasă cucuvea pînă pe la 2-3 dimineaţa, chit că-i zisesem să bage cornul în pernă mai devreme. Nu-i rămîne decît să mănînce cu ochii închişi din farfurie şi să mai moţăie pe drumul spre Prionia, refugiu de unde pleacă multă lume şi la care ajungem pe la 8:10. Parcarea era ticsită de maşini, dar găsesc destul de repede un loc pe marginea drumului în care să nu încurc pe nimeni, scot rucsacii din portbagaj, luăm apă şi intrăm în traseu.
Fiică-mea merge de zici că e posedată, într-un ritm căruia îi fac faţă cu greu şi-i zic s-o lase mai moale, că e mult de mers pînă sus, plus că mai tre’ să ne şi întoarcem. Mă mut eu în faţă şi schimb ritmul cu unul mai decent, sustenabil. Deşi i se părea că mergem mai încet, în scurt timp a început să aibă efect efortul iniţial. Cumulat cu lipsa de nesomn, se vedea că-i e greu, dar nu s-a lăsat.
Ajungem la Spilos după vreo două ore şi jumătate, iar aici facem prima pauză mai serioasă după cea de la izvorul Pigadouli (pe care-l găsisem secat). Nici la Spilos nu curgea, dar apă mai aveam din belşug şi ne-am oprit doar să mai rărim din sandvişurile pe care le făcusem dimineaţă. Şi-a mai venit în fire, însă nu la capacitate maximă.
Pornim agale spre vîrf, întîlnind pe traseu zeci de oameni în ambele direcţii, primind de la majoritatea felicitări că am plecat cu copilul pe munte. În spatele nostru începuse să se vadă marea şi speram să rămînă atmosfera limpede, ca s-o vedem şi de pe vîrf.
Ceva mai departe de refugiu există o intersecţie a traseelor: unul care urcă spre Skala, altul care coboară pe o aproximativă curbă de nivel de pe vîrf. Pe primul erau puhoaie de oameni, pe al doilea nimeni. Stau şi mă gîndesc un pic ce să aleg: să urc un vîrf care are o coborîre nasoală, o urcare şi mai nasoală, urmată de o coborîre în cap sau să urc şi să cobor pe varianta cu curba de nivel? Cum a doua părea mai pustie şi scuteam nişte altitudine adunată aiurea, aleg varianta asta.
Brîna care reprezintă aşa-zisa curbă de nivel ne ia aproape o oră, pînă cînd dau de primele semne care indică intrarea spre văgăuna pe care lumea coboară de pe vîrf. Sînt extrem de şterse, însă am nişte abilităţi aparte în a găsi ruta corectă pe trasee marcate prost şi le tot văd. Urcuşul, în schimb, mi se pare parcă mai abrupt faţă de ce-mi aminteam şi mult mai pămîntos. Prin cîteva zone dăm inclusiv de zăpadă, dar ce e suspect e faptul că nu coboară nimeni. Ştiam că trebuie să ajungem într-o mică şa, ca un fel de fereastră drin care trebuia să se vadă în cealaltă parte a muntelui, la care ajungem după vreo douăzeci de minute de urcuş susţinut printr-un horn care se tot îngusta. Aici am impresia că locul cu pricina e corect, dar nu pricepeam de ce trebuie să facem stînga, pe unde ne duceau marcajele. Cumva, în mintea mea erau două lucruri care se băteau cap în cap. Decid totuşi să mă iau după marcaje în loc să-mi ascult raţiunea care-mi şuşotea discret că nu sîntem pe traseul corect şi, tot ocolind ţancuri şi făcînd ramonaje pe ici, pe colo, dăm într-un punct în care devine absolut evident că situaţia e belită pînă la cotor.
Abia ce trecusem cu greu pe lîngă un ţanc pe sub care aveam vreo 10-15m de hău, cu suficiente prize cît să nu fie nevoie de asigurare. După ăsta am mai mers maxim două minute pînă cînd am dat de alt semn cu săgeată care m-a îngrozit. Problema mea era că nu vedeam ce e mai depate, iar dacă treceam de punctul respectiv nu mai aveam nicio şansă de întors într-o siguranţă şi aşa fragilă. Scot telefonul din buzunar şi mă uit: mai aveam vreo 80m în linie dreaptă pînă pe vîrf, pe o creastă extrem de fragmentată. E clar, trebuie să ne întoarcem. Acum ia-o p-asta: pe unde ai venit? Simt că mă ia ameţeala cînd mă uit în jos, nerecunoscînd absolut nimic din ce urcasem şi încep să mă înjur singur. Pulsul mi-a explodat, simţind efectiv cum tot corpul mi-e invadat de adrenalină. Nu-mi făceam griji pentru mine, ci pentru fiică-mea. Dacă eram singur şi plecam la vale, aia e; un prost mai puţin pe planetă. Mi-era groază să nu cad în faţa ei şi s-o las cu traume pentru tot restul vieţii sau – mai grav – să cadă ea.
Încep să amuşin terenul înjurînd cu spor; cine dracu’ m-o fi pus să urc pe aici? O las în zone stabile, fără risc, în timp ce periez topografia şi caut locuri de pus mîinile şi picioarele. Găsesc pînă la urmă o variantă de coborît cîţiva metri, loc în care ciclul se repetă. Ajungem la ţancul ocolit şi nu văd prizele de picior, pentru care trebuie făcut un pas larg, cu stînca în braţe şi hău dedesubt. Traversez locul fără greutate, dar cu o spaimă cît nu adunai de la toţi cei din zonă, ajung într-un loc în care puteam sta fără emoţii şi mă apuc de ghidat. O secundă de neatenţie, în care mă uit spre următoarea traiectorie şi o aud pe fie-mea:
– Tati! Piatra!
Văd căzînd o bucată cam cît o cărămidă printre picioare şi zic că e OK, nu m-a lovit.
– Nu aia, asta de care mă ţin!
Verificasem priza de mînă, să fie ţeapănă, dar fiind cu ochii la locurile în care punea talpa n-am văzut că alesese alt loc de care să se ţină cu mîna şi… halca se rupsese în două. Una printre cracii mei, alta, cît ditamai bolţarul, se sprijinea între mîna fiică-mii şi perete. O ţin pe fie-mea ca suport, să nu cadă, moment în care bucata respectivă pleacă furibund spre văgăună fix cînd aud nişte voci de jos. Zbier cît mă ţin plămînii:
– ROCK!!
De sub noi nu se aude nimic altceva în afară de o conversaţie presărată cu rîsete, complet detaşată de faptul că gravitaţia îşi făcea de cap cu diverse structuri morfologice deasupra lor. Erau trei greci care ne-au salutat şi ne-au felicitat pentru ruta aleasă, pentru că nu multă lume se bagă pe varianta aia hardcore. Le zic să nu ne mai felicite, pentru că ce am făcut eu acolo era orientare de căcat şi idioţenie pură, nicidecum tehnică. Băieţii se oferă să ne lase un ham şi o coardă pe care să le recupereze la coborîrea de pe vîrf, dar noi trecuserăm de bucata nasoală şi i-am refuzat. Ne-am urat drum bun reciproc şi am continuat spre curba de nivel, stupefiat de cum arată spre vale. A fost cea mai stresantă coborîre pe care am făcut-o vreodată, ne-a luat de trei ori mai mult pe coborîre decît pe urcare şi nu pot explica sentimentul de uşurare pe care l-am avut cînd am ajuns înapoi în potecă. Întreb dacă mai are rost să urcăm pe vîrf, deşi ştiam răspunsul. „Mi-a ajuns morcovul pe ziua de azi.”
Plecăm la vale văzînd acum traseul corect pe care trebuia să fi mers, acum plin de lume, avînd în stînga altă prăpastie. Văzînd cît loc e de dus la vale, pe lîngă faptul că sperietura nu-mi trecuse, am fost şi aici precaut şi poate mult prea cicălitor. Arăta mult mai urît decît la urcare, sincer. Pînă la urmă am ajuns teferi la Spilos, am terminat ce mai era de mîncat cu excepţia unui pachet de biscuiţi lăsat în caz de urgenţă şi am tooooot coborît pe poteca aia care ni s-a părut in-ter-mi-na-bi-lă! Parcă se ducea spre străfundurile pămîntului, nu alta! Nu mai ajungeam odată la izvorul secat, unde e amenajat un punct de reculegere a muşchilor sub forma unui foişor. Ajungem pînă la urmă şi topim tot ce mai era comestibil, fiind ultima pauză pînă la maşina aflată la încă vreo juma’ de oră de tropăit. După vreo 11 ore de la intrarea în traseu, punem şi noi cururile jos, pe scaune. În sfîrşit, ceva moale şi confortabil!
Am ajuns înapoi la cazare după ce am făcut un pic de slalom printre şoferaşi români de weekend, unul dintre ei reuşind contraperformaţa de a fi depăşit de un autocar, terminînd tura cu o baie sănătoasă din care m-am crucit cît praf am putut aduna pe piele, apoi rachetă spre – unde altundeva? – Aiolos. Tocmai realizam că e ultima zi la greci, buget mai era, deci azi poate să fie pe opulenţă.
Stînd frumos la masă, ascultînd marea şi mai schimbînd cîte o vorbă cu Jimmy şi Babis, apar doi români pe la 50+ cu un kinder de vîrsta lu’ fi-miu. N-am prea prins toată discuţia, fiind ocupat să mă simt bine, dar gagiul tot povestea afectat că el nu trebuia să ajungă aici, de ce a ieşit de pe autostradă? De ce a fost pus în postura asta? O tot ţinea langa certîndu-se cu nevastă-sa, o tută care-l întărîta fix cînd se mai calma. Mi-au reamintit că există oameni care nu ştiu să se bucure de viaţă, un contrast extrem de vizibil la două mese distanţă.
Veni vremea luatului bun rămas. Îi mulţumim lui Babis pentru tot şi îi promit că voi trece pe acolo de fiecare dată cînd voi mai avea ocazia. Sper să nu mă lase memoria, se pare că are deschis aprilie – octombrie, mai rar începînd din martie. Se scuză, îmi zice să aştept pun pic şi dispare cîteva minute, apoi se întoarce cu o cutie de sticluţe de ouzo. Iau una de acolo, mulţumesc, mi-o smulge din mînă, o pune înapoi şi-mi dă toată cutia în braţe. Nu, nu – o iei pe toată! Bine, prietene, fie cum vrei tu. Ne salutăm cu o îmbrăţişare prietenească, facem o fotografie împreună şi plecăm spre cazare, să adunăm toate drăciile. Vecinii? A, da, vecinii încă se certau…
Luni, 10 iulie 2023
Zău că nu-mi vine să cred că trebuie să plecăm. Cînd o fi zburat timpul? În timp ce-mi adunam boarfele, rememoram fiecare moment, fiecare loc, fiecare interacţiune, gîndindu-mă că nu-mi vine să plec. Singurul lucru bun rămas pentru ziua de azi e că mergem prin piaţa din Litochoro după fructe şi legume proaspete, eventual nişte extratereştri marini. În drum spre piaţă oprim la o patiserie să luăm nişte chestii de haleală pentru drum, vorbind cu nenea de acolo în greacă. Văzîndu-mă cam cătrănit, întreabă zîmbind dacă e ultima zi. Vorba aia, cumpărăm de acolo de nişte ani şi probabil că ne ştie cel puţin din vedere, însă nu mă aşteptam să se vadă aşa tare „entuziasmul” cu care plecam spre casă. Mă consolează cu un „ne vedem la anul”, ne salutăm şi pornim spre piaţă.
În părculeţul din Litochoro, piaţa săptămînală se ţine în fiecare luni, cu condiţia să nu fie vreo sărbătoare bisericească. De toate pentru toţi, ca la un bîlci de pe la noi, inclusiv chinezisme. Am luat doar nişte măsline murate, fructe şi legume, o vizită scurtă în Pitsias să iau nişte ulei de măsline pentru un prieten şi… dunga, spre România.
Mă rog, Bulgaria mai întîi, atîta că drumul a fost destul de plictisitor pînă pe lîngă Sofia. La ieşirea de pe centură spre Montana mi se aprinde iar becul de la benzină. Băi, şi trecusem pe lîngă enşpe benzinării! Cu un pic de grijă, probabil că ajungeam în Montana cu ce mai era în rezervor, dar am ales să nu mă hazardez. Întreb în trei benzinării consecutive dacă se poate plăti cu cardul şi mi se dă din cap că nu. Singura rămasă disponibilă, un Lukoil, pe partea greşită a drumului, la cîteva sute de metri de mers înapoi spre Sofia. Întorc într-un giratoriu, ajung la benzinărie, întreb dacă merge cu cardul şi mi se răspunde în engleză (miracol!) că da. Ajung la casă, scot cardul, cucoana de acolo dă din cap că nu. Futu-ţi rasa mă-tii! Şi io ce fac acu’? Văzîndu-mă descumpănit, casiera îmi indică unde să pun cardul şi-mi aduc aminte că idioţii ăştia dau din cap invers. Mda, superb. Măcar am făcut plinul.
Drumul spre Montana se scurge destul de repede, iar puţinele maşini întîlnite pe parcurs s-au rărit – iarăşi – pînă la dispariţia completă a traficului şi apariţia decopertărilor de pe centură, suficient de urîte cît să tai vreo anvelopă prin ele. La dus nu le remarcasem existenţa, fix cum nu remarcasem nici denivelările din apropiere de Smolianovtsi, luate în plin. În afară de patru camioane pe care le-am depăşit, n-am mai văzut niciun alt autovehicul pînă aproape de Dunavtsi, la intersecţia cu drumul care merge pe malul Dunării către Archar/Lom.
La graniţă am fost extrem de surprins de coada extrem de mică de TIR-uri: vreo 3km la bulgari şi absolut nimic la noi. Zero. De altfel, intrarea în ţară a fost una dintre cele mai rapide avute vreodată cu maşina: 4 minute, cu tot cu achitarea taxei de pod. Ei, cum mergeam eu relaxat şi foarte mulţumit de lipsa maşinilor şi ascultînd România Cultural, la un moment dat începe să cînte Alexandrina Hristov – Printre flori. Pe cît de insensibil sînt eu în general, melodia asta are nu numai o însemătate aparte ci şi darul de a mă invada de tot felul de trăiri. Nu le voi înşirui aici, tot ce vă pot zice e că prima localitate pe care mi-o aduc aminte e Radovanu. Şi doar fiindcă m-a trezit curba aia nasoală.
Kilometru după kilometru, drumul s-a tot scurtat pînă am ajuns acasă. Aş fi stat la o ţuică cu tata, numai că mai aveam de mers pînă în Sibiu în seara aia şi ne-am limitat doar la o poveste pe scurt, retrăind fiecare moment ca într-un film colorat în care personajele te transpun în scenă. La revedere, Grecia! Chiar îmi lipseşti.
Texte anemice de citit la bere 
Ai ceva de zis? Bagă mare: