Din lipsă de timp, aventuri şi inspiraţie aproape uitasem că am blog şi n-am mai prea dat pe aici. Am în schimb poveşti proaspete, care cred că merită aşternute pe hîrtia asta virtuală. Luaţi-vă de băut, e un text destul de lung.
Interesant cum o tură de trei zile pe bicicletă îţi poate crea amintiri pentru o viaţă: locurile, poveştile oamenilor cu care te întîlneşti şi din care poţi prelua învăţături şi puncte de vedere la care nu te-ai fi gîndit – poate – niciodată, istorie, culturi etc. Călătoritul poate fi un mod excelent de a-ţi cizela felul de a fi, cu condiţia de a nu te plimba doar aşa… să treacă timpul.
S-o luăm totuşi cu începutul, fiindcă am impresia că am intrat din nou abrupt în subiect. Plănuiam de cel puţin vreo zece ani o tură de bicicletă pe ambele maluri ale Dunării, în zona Cazanelor. La sfîrşit de aprilie, după ce s-a mai terminat cu zăpezile şi vremea urîtă, stăteam la o bere cu George şi ajungem la concluzia că în intervalul 1-5 iunie e o grămadă de timp liber, deci am putea trînti o plimbare mai lungă. Din vorbă în vorbă şi din sticlă în sticlă, ajunge pe masă subiectul cu Serbia. Atît ne-a trebuit: s-a decis ferm şi irevocabil că rămîne Dunărea.
În următoarele două săptămîni, destinaţia Marghioalei s-a modificat din MTB în trekking: anvelope mai de şosea, pedale, un portbagaj. Mai mult, primăria Sibiului a decis că e timpul să lăţească o stradă şi, pe lîngă alt pod în lucru, au transformat traficul într-un infern. Deja asta e altă poveste, pentru că eu oricum n-am mai mers cu maşina la lucru din ianuarie, cînd începuseră să mă lase nervii. Venisem de vreo cîteva ori din centru spre casă cu autobuzul şi, remarcînd că nu se mai tîrăsc, am decis că nu m-ar deranja 20-30 de minute în plus la navetă. Cu maşina făceam 15-20 de minute, cu autobuzul vreo 40, doar că ăsta era timp în care mă puteam relaxa citind. Ei, închiderea străzii respective a mai adăugat o oră pe sens, moment în care am decis că trec la bicicletă, indiferent de ce vreme e afară. Încă nişte sute de lei lăsate prin Decathlon.
Voiam să mă antrenez pentru Dunăre, altfel mai mult ca sigur aş fi mers cu electrica, să nu ajung transpirat în birou. Au urmat trei săptămîni de navetă făcută exclusiv cu bicicleta, indiferent de cît de ud sau frig era afară. Săraca Marghioală nu mai văzuse roţile învîrtindu-se de vreun an şi ceva, dar mi-am adus aminte cît de confortabilă poate fi încă de la primul drum spre serviciu.
Zilele trec, se scurg cîteva sute bune de kilometri, mă simt în formă cum n-am mai fost de o grămadă de timp – totul pare să fie suspect de în regulă. Cu două zile înainte să plecăm spre Orşova am făcut ultimele mici reglaje, în ultima zi m-am dus la lucru cu tot echipamentul plănuit (de control) şi am remarcat că mă pot lipsi de rucsac fără griji.
Şi acum, să intrăm în pîine. Traseul stabilit în mare era următorul: Orşova – Porţile de Fier I – Kladovo – Donji Milanovac – Golubac – Ram – Bela Crkva – Naidăş – Belobreşca – Moldova Veche – Berzasca – Orşova. Nu mai puţin de 340km, risipiţi pe parcursul a patru sau cinci zile de pedalat, în funcţie de vreme şi chef. Ca să condimentăm puţintel, am hotărît că ne luăm cazări pe unde ne taie capul, în timpul excursiei. Ce atîta planificare?
Joi, 1 iunie 2023
Traseu: Orşova – Porţile de Fier I – Kladovo – Donji Milanovac
Distanţa parcursă: 93km
Durată: 13:45 – 21:30
Se vede că e zi liberă, toate străzile sînt pustii. Plec către George călare pe bicicletă, traversînd oraşul pe diagonală, bucurîndu-mă de aerul rece al dimineţii şi încercînd să evit băltoacele rămase după ploaia de peste noapte. Mă încearcă un sentiment de nerăbdare amestecată cu entuziasm de aproape intru în transă, aproape că nu-mi venea să cred că se întîmplă pe bune un vis amînat în multiple rînduri.
Urcăm bicicletele pe suport, radem cîte o cafea, facem plinul şi pornim către Orşova, unde lăsam maşina. Drumul a fost mai mult decît decent, cred că am făcut vreo patru ore şi un pic pînă pe malul Dunării. Cît ne-am mai coit noi cu luat nişte mărunţişuri a trecut bine de ora prînzului.
Între Orşova şi Porţile de Fier I nu prea e de pedalat. Dacă nu eşti stăpîn pe sine şi pe bicicletă, rişti să mori. Nu glumesc. De fapt, ca să-mi citez un alt amic diliu, ai mai multe şanse să scapi cu viaţă pedalînd pe fundul Dunării decît pe malul nostru. Paroxismul pericolului a fost o secătură de şofer turc, un gunoi căruia i-am urat să moară în chinuri între vămi. Deşi avea loc liber şi vizibilitate căcălău să ne depăşească decent, muistul a decis să ne îngrămădească între TIR şi marginea podului pe care eram, trecînd la o palmă de ghidoane şi dînd o goarnă fix (băi, dar FIX!) cînd era în dreptul nostru. Deja eram cu pedala la doi centimetri de parapetul podului, nu mai aveam unde să mă mai duc în dreapta, iar în stînga mai aveam loc doar pe sub roţile idiotului. Norocul meu e că nu mă pierd cu firea şi, avînd degetele pe frîne non-stop, am oprit violent pe pod, punînd piciorul jos.
Tot oprindu-ne pentru poze, remarcăm cît de cald e afară. De fapt, zăpuşeală. Ajungem în vamă după vreo oră de la plecarea din Orşova, scăpăm rapid de controlul documentelor şi pe baraj trebuie să ne oprim: e semafor, sîrbii operează o macara cu care scot toate lemnele şi jegurile purtate în derivă. O domnişoară vameşă foarte simpatică ne urează bun venit, aşa că iată-ne pe malul civilizat al Dunării. Parcă văd că vine (iar) careva să mă acuze că sînt defetist. O să vedeţi mai departe că sîrbii ne dau clasă la aproape orice capitol.
Traficul infernal de pe malul nostru e înlocuit cu cîteva maşini pe oră, depăşirile sînt largi, fără claxoane, asfaltul e neted ca sticla, fără cuie, sîrme, cioburi, plastice, şuruburi şi alte căcaturi omniprezente la noi. Marginile drumului sînt tunse frumos şi totul arată extrem de îngrijit. Efectiv ţi-e drag să mergi.
Prima orprire mai lungă o facem la Kafanica, unul dintre restaurantele mele favorite. Mîncare foarte bună spre excelentă, preţuri umane şi atmosferă care te poartă înapoi în timp. Fiind zi liberă şi aflat la nici 30km de Severin, localul e plin ochi de – evident – exculsiv români. Scot vreo 10.000 de dinari de la un ATM din zonă şi e prima prima oară cînd aştept să se elibereze o masă. Îmi pierd timpul la o ţigară în zăpuşeala de afară, chit că se putea fuma şi în interior, fiindcă refuz să fumez unde mănînc şi unde dorm din principiu. Admir un Pegas vechi, echipat cu motor, termin ţigara şi mă duc la masa ocupată de George, să comandăm. Pentru el era prima dată acolo.
Ştiam că avem drum destul de lung pînă la următoarea localitate în care am fi avut cazare, în afară de cafea nu mîncasem absolut nimic, aşa că era timpul să-mi fac plinul pînă pentru a doua zi. Îi zic că-s porţii imense, dar îşi ia tot ca mine: o porţie de cevapi. La ăştia nu e cu „cîţi mici vrei?”, ci e porţie standard: 10 cevapi şi o garnitură la alegere, în cazul nostru cartofi prăjiţi. Mi-era sete, aşa că mi-am luat şi două beri la halbă, să fie. Pe prima am supt-o în cîteva secunde, de rîdea chelnerul că n-a apucat să desfacă sticla de apă.
Vine haleala. Cine zice că micii noştri sînt împrumutaţi de la sîrbi greşeşte. În afară de faptul că ambele variante au carne, similitudinile iau sfîrşit aici. Mi s-au părut mult mai consistenţi ca micii şi parcă o idee mai uscaţi.Vrusesem să mai comandăm o salată sîrbească, noroc că am uitat s-o cer, că nu-i făceam faţă. George a reuşit doar să înjumătăţească porţia de cevapi, dovedind a şasea bucată cu mare greutate, iar restul au aterizat la mine. Fiind obişnuit să curăţ masa după ai mei, cei patru cevapi rămaşi au intrat cam la limită pe lîngă ceilalţi unsprezece (greşeală de-a bucătarului). Total de plată: 3200 de dinari, echivalentul a 135 de lei.
Nu puteam pleca din Kladovo fără o îngheţată; au ăştia o gelaterie pe pietonală de te lingi pe degete. Eu, care nu prea sînt fan îngheţată, cu toate că ultimul cevap îmi ţinea tiroida de poveşti, n-am putut trece impasibil. Mi-am luat una de fructe de pădure contra 80 de dinari (sau 4 lei, dacă voiai să plăteşti în lei) şi m-am plantat la umbră, savurînd fiecare moleculă. O ultimă oprire la un magazin să luăm apă şi pe-aici ţi-i drumu’!
Trecînd pe lîngă hidrocentrală, venind din aval, remarc faptul că apa curge peste deversoare, în ciuda faptului că nivelul Dunării era destul de scăzut. Inginerul din mine face rapid conexiunea cu vremea instabilă şi mi-e clar că oamenii se pregătesc pentru un nivel crescut de precipitaţii. Să sperăm că măcar azi scăpăm uscaţi.
Devine evident că Tekija e mult prea aproape de graniţă şi că avem timp suficient să ajungem în Donji Milanovac pe lumină, deşi oarecum la limită. Oricum luasem deja prima cazare pe un vîrf de deal. Un bucătar gonflabil ne invită şăgalnic către un restaurant. Inutil, însă, cevapul amintit mai devreme încă nu terminase de vrăjit tiroida. Mă simt cam plin pentru pedalat, dar nu pînă în punctul în care să devină o problemă.
Kilometri întregi se scurg pe sub roţi în timp ce admirăm peisajul de pe ambele maluri. Observînd diferenţa frapantă de trafic între malul sîrbesc şi malul românesc, dăm de prima urcare mai susţinută după Tekija, o căţărare confortabilă de circa 200m diferenţă de nivel, iar pe coborîrea lungă ce urmează după satul Vidikovac oprim în două puncte de belvedere, situate la distanţă relativ mică unul faţă de celălalt. Un căţel prietenos ne întîmpină cu bucurie în primul dintre ele, loc în care caut o creangă sau un băţ pe post de cric în care să-mi sprijin Marghioala pentru o poză. Găseşte George după ceva căutări, v-am zis că ăştia ţin locurile îngrijite.
Încă o oprire în al doilea punct de belvedere, de unde se vede superb chipul lui Decebal. Umblă vorba că Drăgan încercase să convingă autorităţile sîrbe să demareze un proiect similar pe partea lor, unde ar fi urmat să fie sculptat Traian. Vă imaginaţi priveliştea? Doi coloşi ai războaielor, privindu-se semeţi peste apa care despărţea Imperiul Roman de Dacia. Cred că ar fi arătat magnific, iar cu istoria din spate ar fi fost cu atît mai impresionant.
Un izvor ne aşteaptă pe partea stîngă a drumului, relativ vizavi de Ponicova. Cade la fix, că apa din bidoane e pe sponci, iar pînă la cazare mai avem încă vreo 25km. Am transpirat ca la balamuc, deşi ritmul de mers nu era unul în care să ne dăm sufletul. Pînă aici s-au dus aproape trei bidoane de apă şi două beri. Faza tare e că pe panoul indicator de lîngă izvor stau scrise nu doar traseele turistice, ci şi perioadele din an în care se ţin diverse festivaluri. Ia d-aci turism!
Încă o căţărare scurtă, cu peisaje de basm, un ocol luuuung al golfului Porečki, şi iată-ne în Donji Milanovac. Opriţi la un market local pentru rehidratarea de la cabană, ne-am cam luat cu îndesatul berilor printre bagaje şi am uitat să mergem la statuia mamutului din parc. În schimb, am căscat un pic ochii la variantele de ajuns la cazare: una mai scurtă, de vreun kilometru, dar extrem de brutală, cu pante între 8%…18% (cam rupere la sfîrşit de zi) şi alta mai lungă, de aproape doi kilometri, cu mai puţin împins. Pe maps figura cu asfalt, dar în realitate fusese spălat de ploi şi erau nişte tranşee cît China pe alocuri. N-am putut pedala din cauza lipsei de aderenţă, aşa că am împins bicicletele la deal pentru vreo jumătate de kilometru.
Priveliştea era foarte frumoasă, păcat că eram cam rupţi de oboseală şi n-am putut-o admira la adevărata ei valoare. Intrăm în curtea cabanei. Nenea Jonovic ne primeşte cordial, dîndu-ne cheia de la cameră şi vorbindu-ne în vlaşcă. Nu i-aş spune dialect, e mai mult un grai bănăţean şi mai îndulcit, folosind cuvinte oarecum mai arhaice pe alocuri. A zis că ne aşteaptă să bem o şliboviţă după ce ne instalăm.
Lăsăm toate drăciile în cameră, ne duşuim regulamentar şi coborîm pe terasă, unde ne aştepta şliboviţa. A intrat aia la marele fix, iar pînă după miezul nopţii am stat de poveşti cu gazda şi cu Darius, un tînăr de origine româno-sîrbă, născut în Chicago, mutat prin Texas şi care trăieşte momentan în Nevada. Conversaţiile au fost spectaculoase şi extrem de bogate în subiecte consistente: istoria României şi Serbiei, distrugerea clădirilor istorice de către regimul comunist, descrisă de Darius extrem de plastic ca „Ceauşima”, despre diferenţele de cultură între Europa şi State (care sînt cu mult mai mari decît ar părea la prima vedere), locuri de vizitat, felul de abordare a politicii, modurile de călătorit mai variate din bătrînul continent, plusurile şi minusurile diferitelor ţări prin care mai călătoriserăm fiecare – cîte şi mai cîte. Trei ore pe care nu am cum să le înşir aici că-mi ia o săptămînă. Tot ce pot spune e că m-am dus la culcare îmbogăţit cu nişte cunoştinţe noi, pe care nu cred că le-aş fi putut afla altfel, de exemplu că Sviniţa e o colonie a Donji Milanovac.
Vineri, 2 iunie 2023
Traseu: Donji Milanovac – Lepenski Vir – Golubac – Usije – Požeženo – Veliko Gradiste
Distanţa parcursă: 93km
Timp: 9:10 – 20:45
George e trezit de alarma telefonului, pusă ca să nu rateze micul dejun pentru care optase în seara de dinainte. La mine era doar o cafea, rar mănînc dimineaţa. De fapt, rar se întîmplă să mănînc mai mult de o dată pe zi, bag ceva mai consistent şi nu-mi mai trebuie nici seara. În fine, sună alarma. Uitasem să-i zic că sîrbii sînt pe fusul orar de Europa Centrală, aşa că mai era vreo oră pînă la micul dejun. Dacă tot făcusem ochi, coborîm să ne holbăm la peisaj, într-o linişte pe care o găseşti cu mare greutate prin pensiunile de la noi. În afară de ciripitul păsărilor nu se auzea nimic.
De pe terasa unde stătuserăm de poveşti cu o seară înainte mai coborîm cîţiva metri pînă la terasa unde se lua masa. Lîngă ea, într-o bucătărie de vară, soţia gazdei găteşte de zor la un meniu care mi s-a părut nu numai variat, ci şi monstruos din punct de vedere cantitativ. Două plăcinte de tip poale-n brîu, o prăjiturică de sezon cu ceva fructe, ceai (spre juma’ de litru), cafea, iaurt (pe care l-am încurcat cu laptele şi mi-am turnat peste cafea), vreo patru felii de pîine prăjită, două tipuri de gem (smochine şi încă ceva din care nu am gustat), unt, nişte brînză şi o porţie de paste. Evident că nu a putut termina tot ce era acolo, o parte mi-a revenit mie, chit că nu prea intra. Foarte, foarte bun, se simţea că ingredientele sînt proaspete şi de calitate, genul de cazare de la care nu-ţi mai vine să pleci. Mai facem cîteva poze şi-o luăm din loc după ce salutăm gazdele şi pe Darius.
Avem puţin de urcat pînă în vîrful pantei, după care urmează o coborîre vijelioasă pînă la acelaşi magazin. Bine că n-am urcat pe aici, dădeam de dracu’. George a intrat după apă şi încă ceva, eu după ţigări şi un RedBull, aşezîndu-mă la cea mai mocăită coadă posibilă. Pînă şi biata vînzătoare era exasperată de babele care plecau de la casă pentru a mai lua cîte ceva din raft. Trag o ţigară, topesc cutia de RedBull şi o luăm din loc la pas lejer pe răcoarea încă oferită de umbră.
Înainte de Lepenski Vir avem parte de o urcare susţinută prin soare, unde începem să dăm de primii ciclişti. Alţii ca noi, cu bagaje în coburi, făcînd traseul în sens invers, oameni cu care ne salutăm veseli. George era înaintea mea cu cîteva zeci de metri, eu tot oprindu-mă să mai fac cîte o poză, iar un localnic care ne vede cu bicicletele opreşte şi-i dă un bilet cu un număr de telefon şi încă ceva scris, probabil că ne invita să ne cazăm la el. Îi mulţumim, pleacă, mai urcăm un pic şi începem coborîrea spre canionul Boljetinske, aflat destul de aproape de Lepenski Vir. Pe mine m-ar tenta să cobor în firul văii ca să admir stîncăria de aproape, numai că n-am chef să urc la loc încă vreo sută de metri, aşa că las pe altă dată. Ne mulţumim cu poze de pe pod.
Ne mai despart circa doi kilometri şi două tuneluri de Lepenski Vir, sit arheologic descoperit în 1965, înainte de construcţia hidrocentralei. Ne cam sperie panta abrutpă pe care o avem de urcat înapoi, dar e un loc de neratat şi ne facem curaj să coborîm în parcare. Legăm bicicletele, dăm cu nişte apă pe faţă, dacă tot era cişmea, iar între timp apare un autobuz cu italieni din sudul Tirolului. Desigur, a urmat o altă conversaţie cu un tip volubil, categoria 65+. Dacă nu trebuia să meargă împreună cu grupul, ne prindea noaptea acolo; şi-ăsta avea poveşti interesante.
Într-un final ne pornim şi noi către muzeu, pe o alee pietruită care trece mai întîi pe lîngă trei case cu tipic sîrbesc, urmînd să fie învăluită de o pleiadă de copaci variaţi, veritabilă grădină botanică în aer liber. Din loc în loc, copacii aveau cîte o pancartă cu descrierea lor, un alt motiv pentru a nu te plictisi în drumul către muzeu. Mai fusesem de două ori aici, dar de data asta am prins filmul de prezentare aproape de la început.
După cum spuneam, situl a fost descoperit în 1965 şi constă într-o aşezare veche de peste 9500 de ani, printre cele mai vechi din întreaga Europă. Ce o face diferită faţă de altele e faptul că a fost permanentă, iar în cîteva din colibele preistorice s-au descoperit sculpturi care – probabil – reprezentau divinităţile sau zeităţile locale. Majoritatea acestor sculpturi aduc a peşti stilizaţi, un indiciu asupra tipologiei locuitorilor din vechime, probabil pescari. Întregul sit a fost mutat cu circa 30m mai sus faţă de locul original şi reconstruit în întregime, apoi acoperit de o uriaşă cupolă de sticlă şi metal. Încă o palmă dată peste ochi României, care nu dă doi bani pe situri cel puţin la fel de importante. Trec peste faptul că situri din patrimoniul UNESCO sînt lăsate de izbelişte la noi, că deja-mi vuieşte sîngele în urechi. Recomand cu toată căldura o vizită, biletul e ieftin şi aveţi ce vedea.
Plecăm mai departe după ce mai bem nişte apă şi umplem bidoanele, însă fără o ţintă anume, remarcînd totodată că sîntem pe coridorul Eurovelo 6, cel care face legătura între Atlantic şi Marea Neagră şi de care uitasem complet. Are rost să zic că bucata de la noi e parte din E80, ăla pe care ne-am văzut moartea cu ochii? Nu are, că mă umplu iar de draci. Pe drum, printre nenumăratele opriri pentru poze, străbatem o puzderie de tuneluri. De multe ori am impresia că la noi s-au făcut drumurile după traseul cailor care-şi cărau acasă stăpînii beţi. Se sapă deblee de sute de metri adîncime, în contrast puternic cu tunelurile care făceau legătura între Sarmizegetusa, Bucegi şi piramidele din Egipt. Iertaţi-mi gluma, mi-e greu să mă abţin. Da, încă o palmă peste ochi, încă un capitol la care sîntem în urmă.
Remarcăm totuşi puzderia de maşini de România care mişună în ambele direcţii, provenite din toată ţara. Spre deosebire de modul haotic în care se circulă la noi, aici erau civilizaţi, depăşind la distanţă, fără claxoane idioate. Doljeni am văzut din belşug, la un moment dat am crezut că s-a mutat toată Prazilia peste mal. Pot zice că-i înţelegeam perfect, deja îmi imaginam ţigănia de la noi şi-i felicitam în gînd pentru alegere. Bine ar fi dacă s-ar întoarce cu o parte din mentalitatea sîrbească, totuşi. Dacă ar şi păstra-o ar fi vis.
Mai aveam vreo 25km pînă în Golubac cînd ne prinde ploaia. Devine foarte evident că azi nu mai vedem soarele la faţă, temperatura scade destul de bine şi ne luăm pe noi ţoalele de ploaie. Dă mărunţel, cu opriri pe ici, pe colo, destul cît să mă tenteze să scap măcar de suprapantalonii pe sub care îmi fierbeau picioarele. În Dobra începe ceva mai tare, îl vedem şi pe nenea cu maşina care ne face semn şi strigă ceva la noi, dar sîntem chitiţi pe Golubac. Fără cetate, de data asta, chit că oprim pentru cîteva poze, mai mult din mers.
Oprim pe malul apei să ne holbăm la imensitatea de golf care ne desparte de malul românesc, rîdem de ruina de cetate de la noi, aflată în renovare, apoi ne băgăm la restaurant Nana, că mă cam prinsese foamea din urmă. Am comandat începînd cu băuturile: bere pentru mine, apă pentru George, cîte o cafea, cîte o pleşcaviţă, o salată sîrbească şi un desert fenomenal. Total: 3100 de dinari, deci vreo 130 de lei. Bă, nene, să tot mănînci la ăştia!
George ar vrea să-i cumpere lu’ fi-su un cadou de la sîrbi, dar chelnerul ne spune că nu găsim nimic în orăşel. Un pic cam ciudat să nu găseşti suveniruri, avînd în vedere apropierea de cetatea impozantă aflată la nici 5km. Decidem să mergem la cetate pentru cadou şi… surpriză: nu poţi cumpăra nimic din interior dacă nu achiţi taxa de vizitare. Ăştia preiau tîmpeniile de pe la noi, îmi zic. Se cam apropia ora închiderii, de vizitat nu prea mai aveam chef – lăsăm baltă operaţiunea „suvenirul”.
Ori căutam cazare prin Golubac, ori prin Veliko Gradiste, ultima fiind ceva mai turistică şi mai bogată în ofertă. Ne continuăm drumul spre Veliko Gradiste, unde cazările erau şi mai abundente, şi mai bune ca preţ, fiind de asemenea la distanţă egală de Ram sau Usije, singurele locuri unde puteam traversa cu bacul. Varianta prin podul de la Smederevo era mult prea ocolită. În plus, nici nu mai ploua, doar cîţiva stropi rătăciţi mai cădeau pe ici, pe colo.
Pe drum facem o escală la Usije, să vedem la ce oră avem bacul către Moldova Veche, opţiunea de rezervă. Nenea de la vamă e foarte amabil şi ne spune că sînt două curse pe zi: la 9 şi la 16, ora lor. Ţine să sublinieze acest aspect, fiindcă semnalul de pe partea noastră e zdravăn şi ceasurile se ajustează automat pe ora României. De asemenea, ne spune să fim acolo cu cel puţin zece minute înainte de plecare, că durează pînă ni se verifică documentele şi e păcat să ratăm trecerea. Îi mulţumim călduros şi pornim către Veliko Gradişte, urmînd malul Dunării pe şosea, nu pe pista de biciclete. Alegerea se dovedeşte a fi extrem de inspirată, fiindcă traversăm nişte zone care-mi dau un iz de Grecia: pini, vegetaţie variată şi abundentă, ca să nu zic luxuriantă, doar că mai verde. Încep să răsară o grămadă de biciclişti şi bicicliste care fac traseul invers, asflatul se cam strică, dar ajungem fără probleme în Veliko Gradiste.
Localitatea nu arată foarte primitor, iar George se apucă de săpat pe Booking în parcul de pe malul Dunării. Trec cam mulţi dubioşi pe acolo şi nu pare un loc ideal de cazat, deja mă vedeam mergînd pe jos pînă în Orşova. Aşadar, mutăm căutarea la vreo 4km distanţă, pe malul lacului Srebrno Jezero, Lacul Argintiu, un fost braţ al Dunării lîngă care a luat naştere o staţiune turistică frumuşică şi în care ajungem după cîteva minute de pedalat. Se construieşte destul de frenetic, dar cu gust, pe mal sînt amenajate cîteva plaje micuţe, un aqua parc, terase cochete cu muzică în surdină, preţuri de oameni normali la cap şi chelneri amabili, cu zîmbetul pe buze. Are rost să mai spun că e doar o altă palmă dată României?
Cazarea de aici e practic în buricul tîrgului. Doamna de la recepţie e o sîrboaică trecută bine de 70 de ani, trăită mai mult de trei sferturi din viaţă în State, avînd o engleză impecabilă şi chef de vorbă. După ce ne-am dus bicicletele în beciul hotelului, George s-a băgat la duş, iar eu la o ţigară cu doamna. Altă serie de lecţii de viaţă şi comparaţii între trecut şi prezent, cu bune, cu rele, de abia am scăpat de sub asaltul povestirilor. Bag şi eu un duş rapid, apoi spre mal, să căutăm un loc de mîncat. Din păcate, terasa la care ne-am aşezat are bucătăria închisă (era trecut de nouă seara). Ne limităm la cîte o bere, motiv suficient să-i înşire chelnerului un zîmbet dintr-o ureche în cealaltă.
Se pare că mîine dimineaţă se deschid toate prăvăliile abia pe la opt, rămînîndu-ne cam puţin timp pentru drumul spre bac. Vremea nu se arată îmbucurătoare, de bacul de la Ram nu ştiam nimic, pînă în Bela Crkva era oricum mult prea puţin de pedalat (sub 30km), cazări pe malul nostru – ioc, deci soluţia a fost să mergem pe varianta de rezervă: Usije – Moldova Veche. Cum am zis, mă lipsesc de micul dejun fără probleme, George însă nu. Ce ar fi dacă mîncăm în seara asta cîte o pizza şi luăm una la pechet pentru mîine? Zis şi făcut. Mergem la Panorama, întreb dacă mai au bucătăria deschisă, se confirmă, luăm cîte o quatro stagioni plus o capriciosa la pachet şi dă-i, şi bagă! A fost cea mai bună pizza mîncată în ultimii 5-6 ani, de departe. George avea chef de bere, doar că mie mie-mi cădeau ochii în gură de somn, după a doua berică de 0,33 am plecat spre cameră şi am căzut lat. Nu cred că am apucat zece secunde întins înainte să adorm.
Sîmbătă, 3 iunie 2023
Traseu: Veliko Gradiste – Usije – Moldova Veche – Berzasca – Dubova – Orşova
Distanţa parcursă: 132km
Timp: 8:15 – 21:00
E dimineaţă, în cameră draperiile sînt trase, e cam beznă şi mă trezesc speriat, neştiind exact cît e ceasul. Deşi-l aveam la mînă, n-aveam nici cea mai vagă idee pe ce fus orar mergea. Noroc cu ciclocomputerul care nu e atît de deştept, mai era timp destul să adunăm calabalîcul, să mîncăm omeneşte şi să bem cîte o cafea înainte de plecare. George încă mai căuta cazări pe la noi, dar propune să mergem direct la Orşova, dintr-o bucată, cu toate că erau peste o sută de kilometri şi că prognoza arăta înfiorător de-a dreptul. În caz de ceva, întrebam pe la zecile de pensiuni de pe lîngă Dubova. Pe mine reuşeşte să mă seteze pe varianta asta cu Orșova, deja nu-mi mai păsa dacă avem sau nu unde dormi.
Băi, nu ştiu cum facem, cum ne coim, cert e că pînă mîncăm şi bem cafeaua ne trezim că e 8:15 şi mai avem 17km sau 19km pînă la bac, în funcţie de ruta aleasă. Varianta mai lungă era mai plată şi cu asfalt mai prost, varianta mai scurtă pe naţională, dar cu circa 100m de căţărare. Fac un calcul rapid, luînd o medie de 25km/h: 41 de minute pe varianta scurtă, 47 de minute pe varianta lungă. Pierdeam bacul dacă mergeam cu medie de sub 29km/h pe unde veniserăm, viteză care mi se părea cel puţin fantezistă. Dau drumul la Magic Earth din mers, şuntăm cîteva străduţe, iar cînd ajungem în principală începem să pedalăm ca doi apucaţi, schimbîndu-ne la trenă cînd ne lăsau puterile. Media de puls pe bucata aia a fost peste 165.
Ajungem în vama din Usije cu vreo şase minute înainte de plecarea bacului, timp suficient să ni se scaneze documentele şi să ne mai revină sufletul. Urcăm pe bac, relaxaţi, rîzînd. Nu cu mult înainte de graniţă propusesem să facem traseul îndărăt tot pe malul sîrbesc. E mişto rău să mergi aşa, fără ţintă, fără să-ţi pese.
George plăteşte biletele, 30 de lei de om şi 10 lei de bicicletă. În afară de noi doi mai sînt doi francezi şi o familie de sîrbi care mergea în vizită la rudele din Pojejena. Văzîndu-ne cu bicicletele, Marius, tipul care coordona traficul de pe bac, se întinde cu noi la poveşti. Şi el era fan pedalat, în special MTB, tot ca noi. Zice de căpitan că e cam diliu şi că o să ne distrăm pe durata traversării. A avut dreptate. În timp ce primeşte actele semnate de la căpitănie, îl întreabă pe sîrbul care i le adusese: „cu muzică sau fără?”. Evident că a fost cu. Scoate nebunul ditamai boxa pe puntea superioară, volumul cît s-a putut de tare, şi-i dă cu o învîrtită de Oaş de era să murim de rîs pe acolo.
Stăm de poveşti cu unul din francezi, originar din Montpellier, care vorbeşte excelent română. Fusese în cîteva misiuni diplomatice prin România în anii `80, se pensionase recent şi voia să ne viziteze ţara ca turist. Era a patra persoană care ne povestea cît de răi au fost anii ăia şi că lumea de azi nu apreciază libertatea pe care o au, de parcă noi nu ştiam. Lucrurile se văd totuşi altfel din exterior. Privind cu detaşarea celui care nu suferă de lipsuri, poţi avea un punct de vedere care tinde mai mult către obiectivitate. Îi răspundem că am prins şi noi suficient din regim cît să ne dăm seama că erau multe în neregulă şi că, dacă ar fi rămas la fel, n-am fi fost capabili să întreţinem conversaţia respectivă, din moment ce n-am fi putut ieşi din ţară după bunul plac.
O altă perspectivă la care nu m-am gîndit şi care m-a lăsat oarecum perpelex a fost faptul că înainte de 1990 majoritatea românilor ştiau franceză, trecerea spre engleză (aproape omniprezentă acum) fiind făcută destul de rapid. Îmi dau seama că am făcut cîte două ore de franceză pe săptămînă dintr-a treia pînă la final de liceu, că înţeleg ce povestesc între ei (cel care vorbea în română îi mai traducea celuilalt), dar că nu pot să articulez două propoziţii. Cred că e cazul să mă reapuc de învăţat şi de urmărit măcar un TV5.
Cît stăteam eu de poveşti cu francezii, Marius era cu George pe puntea superioară, unde mă chemase şi pe mine. Mi-a fost greu să mă rup între două conversaţii mişto, aşa că am împărţit timpul în două: prima jumătate cu francezii, a doua cu Marius. Urc fix cînd treceam pe lîngă insula Ostrov, rezervaţie naturală în care trăiesc cai sălbatici. Deşi n-am fost în Deltă, locul dă un iz asemănător. În timp ce primesc o cafea din partea casei, Marius ne povesteşte despre relicva de pod care face legătura între mal şi insulă, pod construit pentru un set de conducte prin care se voia expulzarea cu apă sub presiune a sterilului din mina de cupru. Deja îmi imaginam cum ar fi arătat dezastrul ecologic dacă proiectul era dus la bun sfîrşit. Cînd era mic, urca pe scările de pe pilonii podului, traversa pînă pe Ostrov şi-şi trecea timpul pescuind sau plimbîndu-se pe insulă.
Acostarea pe malul nostru e la fel de hilară ca plecarea de la sîrbi. Muzica din boxa care zbiera să-şi dea duhul trece subit de la o piesă cîntată de Jean Constantin la Dunărea Albastră a lui Strauss. Rămînem ultimii să trecem de vamă, unde sîntem priviţi cu admiraţie şi cu dezamăgirea că nu se fac şi la noi lucruri la fel de frumoase ca la sîrbi. Aşadar, nu pot fi acuzat de defetism. Mai degrabă ar fi de pus sub acuzare autorităţile române, corupte pînă în adîncurile ADN-ului, preocupate de îmbuibarea propriilor buzunare, fără pic de viziune pe termen lung. Nici măcar nu e nevoie de ceva nou, se poate copia pur şi simplu ce merge la alţii. În fine, ţară eşuată care se zbate lîngă mal, pe un banc de nisip.
Că tot veni vorba de nisip, diferenţele între drumurile de la noi şi drumurile de la sîrbi s-au văzut clar încă de la primele două pedale date pe caldarîmul românesc: pe margine au început să apară tot felul de sîrme, cuie, şuruburi, cioburi, plus buruienile de rigoare, lăsate să crească în voie. O fi fost semnalul de bun-venit acasă, cine ştie?
Ne abatem pînă în Moldova Veche, să scoatem nişte bani de la bancomat, îmi iau nişte apă pentru drum, George se bagă la benzinărie pentru o cutie de Monster, la care visa încă de pe bac, apoi îi dăm la vale în pas relaxat, evitînd capcanele tăioase de pe acostament. Opresc în Coronini să citesc panourile informative pe care e prezentată o mică parte din fauna aviară locală, iar mai în aval de peştera Gaura cu Muscă încep să apară zeci de variaţii de reţete de asfalt. Ba grunjos, ba denivelat, ba smoală, ba cu crăpături etc. Ajung să-mi pun întrebări: România e o ţară variată sau inconsistentă? Am ajuns la concluzia amară că inconsistenţa e ceea ce ne defineşte: fiecare cu modul lui de a vedea lucrurile, fiecare cu propria abordare, greu spre imposibil de lucrat în echipă, fiecare fiind în mod evident mai deştept decît ceilalţi.
Şi aici ne curg kilometri întregi pe sub roţi, din păcate fără prea multe locuri de văzut. O oprire am făcut-o la placa monumentală care amintea de regularizarea Dunării, făcută sub austrieci, una scurtă la rămăşiţele unei villa rustica aflată chiar lîngă şosea şi invadată de buruieni, una pe lîngă lacustrele din Berzasca şi una la un Profi Loco, să mai luăm cîte ceva de băut. Ardea soarele pe afară, în faţă se cam adunau norii, izvoare nu ştiam să fie, aşa că-mi iau nişte biscuiţi cu portocale şi lichide care să ţină şi de sete, şi de energie: o apă minerală şi un RedBull. De la prima gură de apă mi-am dat seama că ăsta e un capitol la care chiar excelăm, fără niciun mișto. Nicăieri în Europa nu am băut apă minerală la fel de bună ca la noi. De multe ori am dat peste nişte jeguri pe care pînă şi sifonăriile cu apă de robinet le bat la cur.
Dacă tot stăteam afară la o pauză, mă uit pe maps să vedem pe unde avem vreo chestie de mîncat. Trecuserăm pe lîngă o pizzerie pînă în Profi, doar că voiam ceva mai acătării. Găsesc la nici doi kilometri distanţă, la pensiunea Ecaterina. Următorul posibil restaurant era la dracu’ în praznic, tocmai prin Dubova, la vreo 50km distanţă. Nu-mi venea să pedalez atît pe maţu’ gol, mai ales că pizza nu e chiar printre cele mai consistente mîncăruri. Decidem să urcăm la pensiune.
Intrăm în curte. E plin de lume şi la terasă, şi la piscină. Ne aşezăm la o masă din colţul terasei, avînd privelişte către Dunăre, văzîndu-se o bucată lungă în amonte. Imediat apare o chelneriţă care ne întreabă dacă să ne aducă meniuri, răsare cu ele în cîteva clipe, iar la auzul că am vrea peşte ne recomandă un crap afumat. Eu mă gîndisem să iau nişte somn, iniţial. Cum voiam grăsime, mergea şi crapul, iar afumat nu ţin minte să fi încercat vreodată. N-a durat prea mult şi ne-a venit comanda, un platou imens chiar şi pentru mine. Îi zic chelneriţei că sper că aia nu e o porţie, că n-avem atîta loc, însă ne linişteşte: ambele porţii erau puse acolo.
Cum stăteam noi relaxaţi, mîncînd şi sorbind din bere, respectiv cafea, peste Berzasca se adună un norălău greu şi negru, aducător de apocalipsă locală. Îi zic lui George că nu se mai văd lacustrele şi să ne aşteptăm la potop. N-apuc să-mi termin bine propoziţia că vreo douăzeci de telefoane încep să zbiere sincron, inclusiv cel de pe care era pusă muzica: RO-Alert, cod portocaliu de inundaţii. Imediat începe să toarne ca-n filme. Noi, cum stăteam fix în marginea terasei, sîntem udaţi printre primii. Devine clar că vom pedala exclusiv prin ploaie pînă la Orşova, aşa că nu facem caz de o udeală mică în condiţiile în care o să ajungem la maşină efectiv muraţi.
Cheleriţa ne invită de cîteva ori înăuntru, părînd de fiecare dată surprinsă de alegerea de a rămîne afară. O întreb dacă au clienţi aşa sensibili şi reuşesc să-i iau un of de pe inimă. Ne-a zis că mulţi lasă impresia că e totul în regulă, doar pentru a se plînge şi a face caz la sfîrşit; că mulţi vin cu pretenţii absurde, imposibil de împlinit; că majoritatea caută efectiv lucruri de care să se lege şi altele pe temă. În ruptul capului nu pot înţelege de ce ai căuta motive de disconfort într-un loc în care mergi să te relaxezi. Pe cealaltă parte, înţeleg de ce e starea turismului românesc în halul actual.
Desertul recomandat de aceeaşi chelneriţă e la fel de fenomenal ca peştele. Motivul: bucătar sîrb. Mi-am terminat farfuria în picioare, îmbrăcat în costumul de scafandru, ca să nu mă mai tot biciuiască apa plimbată de rafalele care veneau din toate direcţiile, iar la un moment dat decidem să dăm curs invitaţiei şi ne mutăm înăuntru. Cineva din staff ne arată unde ne putem lăsa bagajele şi ne mai întindem la o cafea şi un ceai pînă se domoleşte ploaia. Mai primim un RO-Alert, cod roşu de data asta, însă norii dau semne că se sparg şi afară se mai luminează. Deşi mă setase pe Orşova, George aruncă un ochi pe radar şi începe să aibă dubii asupra celor peste 70km pe care-i mai aveam de parcurs. Mie mi se rupe, nu-mi mai pasă cît va ploua. Rezervări oricum n-aveam unde să facem, era totul plin. Singurele găsite erau prin Dubova, dar de acolo mai era prea puţin pînă la maşină cît să merite să stricăm banii aiurea. Plecăm deci pe mocănească, uitînd să-mi iau rămas bun de la cea mai mişto chelneriţă întîlnită vreodată în România. Elena, dacă citeşti aici, scuze că am plecat ca vita, dar te ţineau de vorbă fosilele alea infatuate de pe terasă!
Drumul nu mai oferă cine ştie ce peisaj. De jur împrejur sînt doar nori şi ploi, în orice direcţie ne-am uita. Localităţile dispar, ne mai petrecem cu cîţiva ciclişti, însă abia în Sviniţa mai dăm de semne de viaţă relativ inteligente, opriţi ca să-şi schimbe George hainele de sub geacă, ude muci de transpiraţie. Eu mă simt de parcă aş putea pedala pînă acasă, semn periculos căruia nu-i dau curs. Pe el, în schimb, îl luase frigul şi-l încerca tot mai tare gîndul unei cazări. Din fericire, haine uscate îi dau puteri. Şi nu orice puteri, ci chiar prea mari, că trecem pe lîngă Tricule ratînd complet ruina cetăţii inundate de Dunăre.
Fără să mai avem la ce ne uita, mîncăm kilometri întregi pe pîine şi ne trezim faţă în faţă cu urcuşul de lîngă Ciucăr. Mult a fost, puţin a mai rămas. Păi de aici mai avem sub 30km pînă la maşină! Cît să mai facem, două ore? Bine, şi-n urmă cu vreo oră zisesem tot vreo două ore, zîmbind cu subînţeles. Abia acum s-a percutat referitor la relativitatea timpului, cele două ore fiind înşirate pe organele de reproducere.
Urcarea pînă în Dubova e susţinută şi cam de căcat: spre vîrf e tot mai abruptă, apoi coboară cît să te ia frigul, după care mai urcă o dată, te păcăleşte cu un fals plat şi-ţi mai arde încă un hop destul de brutal înainte de o coborîre mai lungă spre zona cu pensiuni. De aici începe haosul care caracterizează modul în care se face turismul la noi. Maşini peste maşini, parcate care pe te miri unde, manele la greu, muzică de n-aveai cum să te înţelegi om cu om, grătare etc. În punctul ăsta chiar mă bucuram că n-am găsit nimic de rămas noaptea, numai odihnă şi relaxare nu găseam pe acolo.
Încă nişte kilometri. Cazanele Mici. Poză la mufanu’ lu’ Decebal. Pauză de ţigară şi schimbat cîteva haine. Căutat un suvenir care să nu fie chinezărie. Succes zero. Talpă mai departe.
În Eşelniţa rămînem fără ploaie şi mă cac pe mine de cald. Încă o urcare nasoală, ultima, pe care o ţinusem minte ca fiind urîtă dintr-o incursiune făcută prin 2018, parcă. De data asta nu a mai fost aşa grea, chit că n-am trecut prea des de 10km/h. Ajungem în vîrful pantei, facem o ultimă poză cu bicicletele şi Orşova pe fundal şi-i dăm la vale către maşina de care ne mai desparte cam un kilometru şi cîteva minute. Tura ia sfîrşit fără nici cea mai mică problemă tehnică la biciclete, inclusiv a coburilor care şi-au cam dat doctoratul în materie de ploaie.
E nouă seara, ne aşteaptă vreo 300km de drum pînă acasă, dar cu maşina. Avînd în vedere că ne-a plouat fără încetare vreo 70km, efortul depus pentru a ţine corpul cald trebuia răsplătit cu nişte mîncare la restaurantul de peste drum de maşină, unde parcase întîmplător. Trecem amîndoi la ţoale uscate şi curate, intrăm, comandăm cîte o pizza, mîncăm vînînd ţînţari, plătim şi pornim spre casă, unde ajungem pe la 2:30 dimineaţa.
Privind înapoi către excursia nu de mult timp încheiată, mi-e greu să nu trag nişte concluzii. Poate că europenii nu ne privesc degeaba ca pe proştii clasei, care nu vor să înveţe nimic din ce au în jur. Poate că turismul românesc ar avea şanse de evoluţie dacă turiştii români s-ar opri din a fi ghiolbani şi s-ar relaxa fără să strice tot ce prind. Poate că istoria îngropată ar merita să fie scoasă la lumină şi sub o altă formă mai diferită, nu doar pancarte seci şi ruine lăsate de izbelişte. Întrebarea e: pentru cine? Pentru hoardele agramate care nu înţeleg nimic dintr-un titlu, darămite din articole lungi cît o zi de post? Devin tot mai resemnat cînd mă gîndesc la toate astea, cînd văd cîţi proşti colcăie în jur îmi pierd tot mai mult din voinţa de a-mi ajuta benevol semenii, simt că-mi bubuie iar o venă în cap, aşa că pînă nu încep să stric povestea cu divagaţii şi aberaţii socio-politice: pe data viitoare!
Texte anemice de citit la bere 
L-am parcurs pana la final.
Frumoasa tura!
Pace!
Aberatiile socio-politice sunt chiar de-rigeur, sarea si piperul, altfel n-ar mai avea sens ce-ai zis in introducere: „Călătoritul poate fi un mod excelent de a-ţi cizela felul de a fi, cu condiţia de a nu te plimba doar aşa… să treacă timpul.”. Alaturi de altele, e de pus drept motto.
Am ramas de cand aveam vreo sase ani cu dorinta de-a face Dunarea de sus in jos (pe malul nostru, cel putin) si privesc mereu cu jind cand cineva scrie de asta, chiar daca visul mi l-am vazut cu ochii. Eh, mi-ai cam facut pofta de Dunare iar…
Mare pacat ca ati prins vreme asa rea la Dubova: acolo unde coboara drumul in valea Ponicovei, unde s-a rasturnat caruta cu proasta, in dreapta pe sensul vostru de mers, se poate cobori spre pestera Ponicova. Cand e seceta, raul trece prin albia subterana si poti merge pan’la Dunare prin ea. Uite aici o poza facuta din zona portalului de intrare: https://imgur.com/a/5v5sPCQ. Iar dupa ce se urca a doua oara, in dreapta, se pot vedea Cazanele Mari de pe Ciucaru Mare (nu-i ruda cu Papa-Ciuca, lol).
La noi e mai greu sa descoperi zone misto de vazut langa Dunare, adica obiective si toate cele, afara de traseul propriu-zis prin clisura, ca nu-s documentate. Ar fi traseele din PN Portile de Fier si ce mai au astia pe Muntii Nostri, dar per total muntii aia de la Nord de Dunare sunt un parc de joaca absolut fenomenal si pustiu si, in fine, anume facut pentru MTB.
Pe Ciucăr am fost în mai ultima oară, la Ponicova n-am coborît încă. Îi vine şi-ăleia timpul, la fel cum nici o tură de MTB nu e refuzabilă.
Faină povestea de călătorie și fain stilul de scris. Citind, mi-am amintit de toate locurile si oamenii frumosi întâlniți acolo, în turele de toamnă cu motocicleta. Cu motorul vezi totul mai pe fugă, ca într-un scurt metraj, sub adrenalină, dar suficient cât să simți magia locului. Păcat că, în materie de civilizație și bun simț, am sesizat exact aceleași diferențe, dar observ că încet, încet se mișcă lucrurile și la noi. Mulți km pe 2 roți îți doresc.
[…] recomand călduros să citiți și istorisirea lui Rață. Unde-s 2, puterea crește […]