Un început de vară ploios şi rece împreună cu proiectele care nu se mai termină (spre deosebire de cheful şi puterea de muncă) îmi fac din timpul rămas pînă la concediu un adevărat calvar. Grecia. Vă era dor de ea? Că mie da, chit că din vara trecută am mai fost de două ori, o dată la începutul iarnii şi o dată de Paşti, ultima cu părinţii mei.
Am fost întrebat deseori dacă nu m-am plictisit de ţara aia. La modul în care înţeleg eu să-mi petrec concediile… e cam greu cu plictiseala. Vorba aia, găsesc mereu locuri noi de explorat în România, d-apăi la greci? Uite aşa, cele două săptămîni dispar ca fulgerul.
Cu cîteva zile înainte de plecare mă trezesc cu un mesaj pe Whatsapp de la Alin, un văr care voia să ştie dacă am trecut prin munţii dintre Montana şi Sofia şi ce variantă să aleagă: prin munţi sau prin Mezdra. I-am zis că am fost pe amîndouă, dar prefer varianta montană: drum mai liber, peisaje mai frumoase, mai scurt şi ca distanţă, şi ca timp. Întîmplarea face că amîndoi plecam în aceeaşi noapte: eu undeva între orele 21-22 vineri seara, el sîmbătă dimineaţa, între 1-2. Cum nu-i prea surîdea să meargă singur prin munţi, am hotărît să mergem împreună.
Vineri închid şandramaua pe la unu, sătul de scris documentaţie. E mai devreme faţă de cît ar fi trebuit să fie programul de lucru, dar compensez ziua precedentă în care scrisesem ca animalu’ o mizerie de help, peste 12 ore, luat de flamă şi de inspiraţie. Arunc chestiile de-a valma prin portbagaj, o culeg pe nevastă-mea de la serviciu şi-i dau spre Valea Oltului, aşteptîndu-mă să fac vreo trei ore pînă la Vîlcea. Am prins destul de liber pe drum, trecînd destul de repede de haosul de la Boiţa, unde se asfalta, ajungînd la ai mei după vreo două ore şi jumătate.
Mă bag în pat pe la opt seara, cu gîndul că apuc să dorm pînă la unu, cînd urma să mă întîlnesc cu Alin. Mai mult m-am foit, speram că am reuşit să mă odihnesc suficient cît să nu trebuiască să mă opresc prea curînd pentru somn.
Sîmbătă, 24 iunie 2023
Pe la unu şi un pic ajung în Petromul de la Tătărani, mă întîlnit cu Alin, iau un Redbull la care-i dau talpă din mers şi-l termin înainte să ajung la coşul de gunoi, ne urcăm în maşini şi valea!
Drumul e foarte liber şi ajungem în vamă pe la patru şi ceva, după ce facem plinul şi mai iau un Redbull. Pe primul îl băusem mai mult de sete, ăstălalt reuşeşte să-mi ţină companie mai mult timp. Vreun sfert de oră cred că am stat la coadă, iar după verificarea actelor şi plata taxei de pod intrăm în Bulgaria. Traficul se răreşte, iar după Vidin dispare aproape complet pînă în apropiere de Montana. Aici începem traversarea muntelui pe drumul care nu prea-i surîdea lui Alin, fiind mai izolat, deşi eu fusesem pe el inclusiv noaptea, pe beznă, singur cuc. Mai apar maşini sporadic, majoritatea depăşindu-ne.
Se făcuse lumină de multă vreme, puţin înainte de Gintsi terminasem a doua doză de cancer la cutie, cafeaua era pe ducă, iar pe mine mă cam încerca oboseala. Obişnuit să dorm peste noapte, tura asta m-a sărit rîndul, iar la graniţă era ditamai coloana, mai rău ca-n pandemie. Ştiam eu de ce plec de vineri seara: ca să ajung înainte de şapte dimineaţa în vama de la bulgari şi să nu prind haos. Acum? Vreo 4km de maşini, medie de 1km/h… e clar, ajungem în Grecia după minim patru ore. Desigur, pe banda de urgenţă se băgau destui nesimţiţi din toate ţările, fentînd coloana prin benzinărie. Alin voia să facă plinul la bulgari şi-l despărţeau nici o sută de metri de breteaua de intrare, numai că nu-i venea să treacă bucata aia scurtă pe banda de urgenţe, fiind om cizelat. Într-un final şi-au luat inima în dinţi şi s-a băgat să alimenteze. Aici ne-am şi despărţit. Pentru că nu aveam chef să stau la miloagă la ieşire, am zis că fac plinul la greci. Şi-aşa consumasem cam o treime din rezervor, 5 euro în plus sau în minus n-ar fi fost cine ştie ce pagubă în portofel. Mi s-a părut touşi hilar că am ajuns în vamă simultan cu o foarte mare parte din cei care încercaseră să fenteze coada.
N-a durat chiar patru ore în cap să ajungem la greci, dar nici departe n-am fost. Aveam de condus încă 360km pînă la cazare şi, cu toată moţăiala din ambuteiaj, simţeam nevoia să bag un corn în pernă. Abia aşteptam să fac dreapta spre Kilkis, să-mi plantez hamacul între doi măslini şi să sforăi pînă pică frunzele din copaci. Ironia sorţii face că în Grecia erau alegeri şi toate punctele de taxare au fost moca. Păi, dacă e aşa, hai să-i dăm spre Aiolos direct pe autostradă, mîncăm, poate dorm un pic acolo, şi apoi ne vedem de drum pînă în Pelion. Îi trimit gazdei un mesaj pe booking ca să ştie că ajungem la şapte seara, nu pe la prînz, cum preconizasem, iar de aici mai departe am un vid în memorie, semn că am mers şi eu pe pilot automat, nu doar maşina.
Ajungem la Aiolos, tavernă de care nu mă lipsesc în ruptul capului. Am devenit cumva de-ai casei, Babis şi Jimmy ne aşteaptă cu braţele deschise şi zîmbetul pe buze. Rupt de oboseală, nu prea reuşesc să articulez mare lucru în greacă, deşi situaţia era similară şi pentru română, şi pentru engleză. E clar, după mîncare trebuie neapărat să dorm. Babis nu mă lasă să plec cu mîna goală. Cum nu băusem bere, îmi pune în braţe un bax de 6 Gambrinus de la mama lor, să am pentru acasă. Ăştia se duc pe malul mării să se holbeze la peisaj, eu pun berile în portbagaj, mă înfig în maşina trasă la umbră şi mi se ia mira înainte să apuc să pun capul pe perna sprijinită de spătarul scaunului. Sign out.
Cam jumătate de oră a fost leşinul, că nu-i pot spune somn. Eram oarecum mai proaspăt cînd am plecat mai departe spre Kala Nera, dar nu în deplină stare de funcţionare, aşa că undeva după Larissa am tras într-o parcare să mai închid ochii pentru cîteva minute, complet indiferent la faptul că mai aveam doar 40km pînă la destinaţie. De ce să risc un accident?
Pe cît eram eu de somnoros după a doua repriză de nănică, drumul pe lîngă Volos a reuşit să mă aducă la viaţă datorită pleiadei de şoferi slabi: lenţi, neatenţi, multe maşini închiriate, frîne puse aiurea etc. M-a băgat în priză suficient de tare cît să devin foarte alert şi să ajungem la cazare în sub jumătate de oră, totodată împrospătîndu-mi-se cunoştinţele de greacă subit. Luăm cheile, ne instalăm confortabil în casă şi plecăm spre plaja locală. Casc incontrolabil şi, cum n-am chef să-mi petrec restul nopţii dormind pe plajă în compania ţînţarilor, ajung în pat după o scurtă incursiune printr-un minimarket pentru bere, suc şi ceva fructe. Am apucat să beau o lingură de bere înainte să cad lat. Încă era lumină afară.
Duminică, 25 iunie 2023
Mă trezesc cu chef de plajă. Nu neapărat proaspăt ca o panseluţă, dar suficient de odihnit după jumătate de zi dormită, caut prin lista de locuri de ajuns o plajă la care nu am mai fost şi pun GPS-ul să mă ducă la ea. Evident, uit că pînă acolo e o urcare tîmpită cu înclinaţie de 24%, lată cît să încapi cu oglinzi cu tot, unde fusesem foarte aproape să-mi las bucăţi din maşină în 2021. De data asta remarc pericolul din timp, dezactivez ESP-ul ca să nu-mi mai taie puterea motorului cînd mi-e lumea mai dragă, dau a I-a de jos de tot, de la baza urcuşului, şi talpă! La fel ca tura trecută, doar că ceva mai elegant şi mult mai controlat, urc mizeria aia de cubă cu curu’ maşinii pe laterală şi cu doar un strop de fumăraie extrasă din roţi. Parcă n-a mai fost aşa jegoasă.
Iaca plaja dorită, Agia Thymia, un şirag de pietre împrăştiat pe vreo sută de metri, fix lîngă şosea. Gata, frăţică, aici ne plantăm: umbră pentru maşina parcată, o caşcarabetă cu cafea, apă limpede ca-n Slivei şi peisaj de-ţi lua capul de la probleme. Înfig una din umbrele, înşir rogojinile şi mă duc să iau nişte cafea. Gagiul care făcea licoarea magică se prinde abia după vreo două minute de conversaţie că nu sînt grec.
Trec vreo patru ore de soare, bălăcit şi un pic de explorat pe mal pînă la plaja vecină, timp în care mi se face foame. Sîntem foarte aproape de Lefkokastro, aşa că decid să mergem aici să mîncăm. Cam greu cu parcările, las maşina de izbelişte în cel mai grec mod posibil, încercînd totuşi să nu încurce. Spre restaurant, pe malul mării, aşezate pe nişte pari, stau la uscat tentaculele de caracatiţă. Aia mi-am şi luat, restul optînd pentru calamari şi creveţi, plus nelipsita salată grecească. Astea plus nişte bere şi sucuri au fost vreo 70 de euro cu tot cu bacşiş.
Plecăm spre casă. Eram la 10km depărtare şi totuşi destul de devreme, n-aveam nici cea mai mică tentaţie să mă întorc pe prăpădul ăla de văgăună cu pretenţii de drum, aşa că aleg o mică incursiune prin Milies, sătucul în care oprea mocăniţa. E trecut mult de ora plecării, n-ar trebui să fie aglomerat.
Bineînţeles că greşesc drumul. În loc să merg spre gară, intru în mijlocul sătucului pe o străduţă unde cu greu aveau loc două maşini una pe lîngă alta. Tot răul spre bine: abia mai văd şi eu ceva nou. Parchez la umbra unui paltin imens şi o luăm la pas pe aleile pietruite care-mi evocă un pic din incursiunile avute în Zagoria prin superbul Monodendri. Ca fapt divers, unul din locurile care-mi dăduseră ghes a fost Monodendri şi am renunţat la el în favoarea unui alt sătuc de munte în care n-am ajuns niciodată. Dar mai e pînă acolo. Momentan bănănăim agale printre casele acoperite cu lespezi de piatră pînă ajungem în gară.
Evident, pustie. Nici ţipenie de om, restaurantul la care mîncaserăm în trecut arată de zici că e abandonat. Stăm un pic la umbra copacilor şi răcoarea oferită de cascadele pîrîului, apoi plec cu fiică-mea pînă la podul Chirico, o bijuterie inginerească unică în lume prin faptul că podul e drept iar şinele de pe el în curbă. Pînă la el ajungem printr-un debleu săpat în stîncă, admirînd paramentele construite din blocuri de piatră fasonată. Pe unul din ele stă sculptat „Wiesbaden”, mărturie rămasă peste timp a colaborării dintre germani şi nemţi pentru realizarea căii ferate pe vremea cînd încă nu se omorau unii pe alţii. Cît mă holbam eu la textul respectiv, mi se pare că aud glăsciorul nevesti-mii. Şi eu, şi fiică-mea ne întoarcem brusc. Fluier. Linişte deplină. Dau din umeri şi ajungem la pod cînd mai aud o dată strigînd şi-i văd pe nevastă-mea şi pe fi-miu relativ aproape. Ne benoclăm cîteva minute la pod şi la prăpădul de sub el, apoi plecăm către maşină.
Undeva pe la jumătatea drumului spre gară, nevastă-mea mă întreabă dacă prin Grecia sînt şerpi. Evident că au, care e treaba? Cică văzuse nu ştiu ce şarpe cu carouri pe spate căzînd de pe o stîncă pe un prag. Clar, zic, aia e 100% o viperă. Ajungem la locul cu pricina şi – într-adevăr – pe un prag aflat la 3-4 metri deasupra noastră stă relaxată o viperă. Arunc cîteva beţe prin jurul ei s-o fac să mişte, cu gîndul că scoate capul din frunze, dar reuşesc opusul: se trage în cine ştie de gaură pe acolo, dispărînd din raza vizuală. După urcuşul către maşină, reuşit cumva fără să-mi aud blesteme, direcţia a fost către casă, terminînd seara cu bere, cipsuri şi TV.
Luni, 26 iunie 2023
Ah, în sfîrşit o noapte dormită corespunzător! Sînt plin de vervă, stau pe ace, abia îmi ţin în frîu entuziasmul. Parcă abia acum e prima zi la greci, deşi s-au dus deja două. Vreau Melani, plaja cu ţurţudane ieşind din mare, să stau relicvă pe plajă şi să mă prăjesc în curu’ gol bînd liniştit din bere. Vremea de afară nu prea cooperează, e noros, iar pe partea estică arată ca dracu’. Mai mult, e vînt destul de zdravăn şi valuri babane. Cel puţin e pustiu, în afară de noi mai era un cuplu tînăr care tocmai se căra şi un alt cuplu trecut bine de tot de a doua tinereţe.
Mă duc să explorez colţişorul care era veşnic ocupat de corturi şi nu ştiu cum fac, dar calc pe o albină. Săraca fiinţă îşi lasă acul în talpa mea, sacrificîndu-şi viaţa inutil. Două minute mai tîrziu – începe fi-miu să zbiere. E clar, zic, a luat şi ăsta una. Aflu că l-a muşcat un păianjen şi mă trec fiorii, fiindcă nu am nici cea mai vagă idee de tipul ăstora de la greci. Sînt periculoşi? Dacă da, care? Fi-miu îmi arată unul pe jos şi zice că arăta la fel, doar că mai mare. Îl trimit în apă, să-i mai taie din durere, deşi nu-s chiar aşa convins că-i făcea bine, iar eu mă arunc pe telefon să văd ce hram poartă proaspăta victimă. Se pare că nu e periculos şi mă liniştesc.
Problema cea mare e că norii dinspre nord arată groaznic şi n-am chef de ploaie. Aşadar, la nici o oră de la instalare decidem să ne mutăm pe partea de vest a peninsulei, însă mă răzgîndesc pe drum şi aleg sudul, undeva mai la vest de Platania, pe o plajă recomandată de Lau, prietenul cu care fusesem pentru prima oară în Grecia. Coborîrea spre ţărm e incredibil de abruptă, însă vremea perfectă, apa limpede, lumea puţină şi peisajul excelent o dau repede uitării. Pe plajă e nisip, apa nu creşte în adîncime la fel de repede ca prin alte locuri, valuri din părţi, zici că e lac, într-un contrast incredibil cu ce era la Melani. Copiii îşi văd de treabă pe lîngă nişte bolovani, eu mă rumenesc agale la soare, intrînd din cînd în cînd în apă dacă mi se făcea prea cald.
Pe la prînz ne instalăm la o tavernă de lîngă locul în care parcasem, alt Aiolos, tot o recomandare de-a lui Lau. Eu îmi iau o salată de caracatiţă, absolut fenomenală. Restul vor calamari, doar că fiind înconjuraţi de cîteva pisici prietenoase care ne dau tîrcoale şi care nu vor să dispară de acolo nemîngîiate, dau mai multă atenţie blănoaselor. Rezultatul? Mă încurc în greacă şi greşesc cuvintele, aşa că n-au decît să mănînce creveţii pe care i-am comandat în loc de calamari.
Pentru că încă mai era o bună bucată rămasă din zi, alegem să mai zăbovim pe vreo plajă în drum spre casă, aşa că aleg una dintre cele pe care pusesem ochii: Vathia Spilia. Fix lîngă drum, pustie, cu măslini pe lîngă, era numai bună de stat aşa… langa. După cum citisem prin recenzii, era cam şerpărie prin livadă, fapt constatat inclusiv de nevastă-mea. M-a întrebat ce şerpi au ăştia, că văzuse unul lung. I-am zis să-şi facă griji dacă e scurt şi grăsan, tipic viperidelor, dar din descrierea ei părea să fi fost un şarpe de casă sau şarpele lui Esculap, ambii inofensivi. Iniţial am fost singuri pe toată plaja, cînd am plecat erau în jur de douăzeci de persoane.
E ultima zi în Kala Nera. Mă bag la un duş ca să mă răcoresc şi să scap de saramura de pe piele, apoi plecăm la cumpărături cu specific local. De data asta nu mai luăm ulei, încă mai e o grămadă pe acasă, deci ne limităm la dulceaţă de cireşe, al cărui preţ a rămas neschimbat de anul trecut.
Ultimele minute ni le petrecem pe ponton, urmărind namilele de peşti care înoată netingheriţie pe lîngă. Mi-era cam ciudă că nu am undiţa la mine, poate prindeam vreunul. Între timp, cum stăteam eu şi mă gîndeam la cum ar fi arătat un peştoc înşirat în tigaie, apare un rusnac cu cîteva undiţe, însoţit de copii. Se apucă tacticos să-şi tragă fir pe mulinetă, mormăind nemulţumit de cele două mîini stîngi ale unuia dintre copii, apoi să-şi facă monturile. Cred că a durat peste o jumătate de oră pînă să lanseze. Am plecat la culcare înainte să prindem evoluţia peştilor în amfibieni, pentru că mîine avem un loc nou de explorat, am de condus 380km şi vreau să fiu odihnit.
Texte anemice de citit la bere 
Ai ceva de zis? Bagă mare: