Încă n-am uitat cum se preda şi încă se mai predă istoria în şcoală, aşa că încerc s-o învăţ cît şi cum pot. Istoria României, întinsă pe milenii întregi, modificată şi interpretată după bunul plac al unora sau altora, e la fel de fascinantă ca bătaia de joc la care e supusă în zilele nostre. Dacă istoria recentă, bine documentată, e supusă unor astfel de acţiuni, deja se conturează o idee asupra celor ce se întîmplă cu perioadele arhaice, unde izvoarele sînt cel puţin dubioase şi greu de desluşit peste negurile timpului. În special cînd vine vorba de daci şi mai ales cînd trebuie să citeşti o cîrcă de inepţii pînă dai de chestii concludente, reale, scrise de istorici care chiar ştiu ce fac.
Un obiectiv care mi-a suscitat interesul e zidul de apărare de la Cioclovina, despre care am dat pe un site atît de obscur că nici nu-l mai găsesc. Am ridicat o sprînceană, gîndindu-mă că e doar un alt articol din seria tunelurilor dacice de sub Bucegi. Dar dacă există, totuşi? Drept urmare, m-am apucat de arheologie virtuală şi de filtrat tone de jeguri ca să-mi dau seama pe unde ar fi trebuit să-l caut, iar după ce am considerat că am o idee legată de locul presupus al existenţei, rămînea doar să aştept un moment propice.
Momentul respectiv a sosit sîmbătă dimineaţa, luni bune după ce aflasem de zid. Nevastă-mea şi fi-miu n-au chef de peregrinări, indiferent de propunerile mele. Decid să plec cu fiică-mea la o mică explorare prin Şureanu, vrînd să vedem nişte chestii la care nu am mai fost pînă acum: cetatea Piatra Roşie şi zidul de la Cioclovina.
La cetate e uşor de ajuns, mai ales că e plin de indicatoare,aşa că primul obiectiv e zidul, fiind consumator de timp. Las maşina undeva mai jos de peştera Ciclovina şi, dîndu-mi seama că n-am fost nici la asta, abandonez traseul iniţial, luînd-o pe firul apei în sus, către peşteră. Pîrîul curge din marmită în marmită prin cîteva cascade şugubeţe, îl trecem de cîteva ori de pe o parte pe alta, iar la capătul lui dăm de peşteră. Din păcate nu putem merge mai mult de cîţiva metri în interior, fiindcă apa curge din perete în perete şi n-am chef de udeală.
Trebuia să ajungem într-o poiană de deasupra cascadei, însă fără a avea habar cum şi pe unde. Topografia zonei împiedica avansul pe malul drept în mod evident, prin ditamai pereţii de calcar, aşa că unica soluţie viabilă era să ieşim din peşteră spre dreapta, în urcare, spre ceea ce consideram eu că e drumul.
Intuiţia mea a fost corectă, ajungînd în drum după nici cinci minute şi dînd de marcajul bandă roşie. Am decis să-l urmez pînă în vreun loc din care urcarea spre poiană să fie cît de cît acceptabilă şi am avut parte de prima surpriză plăcută a zilei: traseul marcat ducea fix acolo. Cred c-am făcut vreo douăzeci de minute de la peşteră pînă sus.
Şi-acum să înceapă exploratul. Tocmai urcaserăm o pantă zdravănă, uşor de apărat, pe unde n-ar fi atacat niciun conducător de oştire întreg la cap. În faţă era poiana deschisă, în dreapta noastră erau pereţii ăia de stîncă ce forţau fizic atacul din sud-vest. Ce să fie, ce să fie? Hai spre nord-est. Ştiind din surse de încredere că zidul respectiv avea rol defensiv, am început să mă gîndesc de unde aş fi început eu construcţia lui. Logic, din buza prăpastei. Drept urmare, am cotit la stînga de cum am ajuns în poiană, mergînd fix pe lîngă marginea hăului, iar după nici două sute de metri mi s-au muiat picioarele: în faţa ochilor ne stă zidul, a doua surpriză plăcută a zilei.
Eram realmente extaziat. Nu doar că exista şi că-l găsisem, dar e absolut imens! Vreo opt metri lăţime, în tehnică murus dacicus, dar din piatră nefasonată, umplut cu spărtură de piatră, amplasat exact în schimbarea de gradient a pantei. Într-o zonă în care traversează o vîlcea, zidul se ramifică în două direcţii, ambele prevăzute cu scurgeri, a treia surpriză plăcută a zilei. Am mers pe lungimea lui cît am putut, însă la un moment dat e mult prea înţelenit şi mi-am lăsat destulă piele prin ţepi şi rugi cît să facem cale întoarsă. Arată fantastic şi din perspectiva asta, e incredibil cîtă muncă a fost depusă pentru construcţia lui. Fiindcă nu am suficiente detalii istorice şi nici capacitatea de a le expune într-un mod decent, las imaginile să vorbească de la sine.
Începutul zidului
Profil
Zona bifurcaţiei
Partea superioară
Scurgerea zidului superior, amonte
Scurgerea zidului superior, aval
Scurgerea zidului inferior, aval
Zona înţelenită
Detaliu al construcţiei în zona înţelenită
Zidul, privit dinspre sud-est
Detaliu de construcţie în zona cea mai lată
Foarte aproape de începutul zidului, la întoarcere, zic să fac un selfie cu fiică-mea şi aud foşnete deasupra noastă, destul de aproape. Fac linişte şi ridic privirea, să văd ce capră sau cerb îşi face veacul pe acolo. De după o tufă răsare ditamai grăsanul de urs, înaintînd domol şi curios către noi, de mi-a îngheţat sîngele.
– Căcat! Ursu’!!
Văd că prostul nu se opreşte, aşa că-mi vîr în bot degetele pline de pămînt şi trag două fluierături sănătoase, de mi-au ţiut urechile în următoarele cîteva minute. Stînga împrejur şi dă-i sub zid, cu cuţitul scos din teacă. Nu că aş fi avut vreo şansă, dar măcar să nu cedez fără luptă. Ne oprim la cîţiva metri distanţă, mă uit înapoi şi răsuflu uşurat cînd văd că nu mai e pe urmele noastre şi nici nu i se mai aud lăboanţele prin frunze.
Urcăm iarăşi pe zid, fiind mai uşor decît prin pădure, fără să-mi dau seama cum dracu’ reuşesc să fiu atît de calm şi să nu intru în panică în situaţiile de criză. O posibilă cauză ar putea fi zecile de conjuncturi tîmpite prin care am trecut, fie cauzate de alţii, fie – majoritatea – de mine. Cert e că-n cîteva minute uitasem de animal.
Coborîm înapoi spre maşină, de data asta urmînd drumul. Într-o poiană e un grup de cercetaşi care urlă ca la balamuc, iar cele trei javre de stînă care-i însoţeau au dat năvală spre noi, lătrînd de mama focului. Iar? Scot din nou cuţitul, că nu-i chema nici dracu’ înapoi, doar că la vreo cinci metri de mine încep să se gudure şi să se bage în seamă la mîngîiat. Erau inofensivi, da’ poţi să rişti?
Ajungem la maşină după o repriză ţeapănă de mure şi ne îndreptăm spre Piatra Roşie, una din cetăţile fortificate cu rol de apărare, un superb monument al nepăsării. V-am zis că suprizele plăcute s-au terminat odată cu apariţia lu’ nea ursu’? Drumul e asfaltat pînă foarte aproape de cetare, pe nişte pante de-ţi tremură chiloţii. De aici mai departe la pas, uitîndu-ne la cît de inaccesibile locul. Ca un nepriceput ce sînt într-ale milităriei, părerea mea e că singura modalitate de a cuceri boţul ăla stîncos era să asediezi pînă rămîneau ăia din cetate fără săgeţi, bolovani şi ce alte obiecte îţi expediau spre scăfîrlie. Ori să aştepţi să crape de sete şi foame. De urcat… ţinut de mînuţă cîte doi, că n-ai loc de mai mulţi, plus că e o rîpă tare drăguţă sub potecă, de-ţi e drag să cazi în ea şi să-ţi sfărîmi oscioarele.
Cetatea e doar o urmă fadă a ceea ce a fost cîndva. Un drum pavat care pleacă la vale, turnuri dărîmate, pietre de zid răsfirate prin văgăuni, uşoare urme dezgropate şi un panou ruginit care ar vrea să informeze o idee despre ce era acolo. Doamne fereşte să fie mai multe detalii pentru boul de turist care vrea să înţeleagă ceva mai mult la faţa locului! Aşa, pe net, există detalii. Din nou, las imaginile să vorbească.
Am plecat nervos de la cetate şi urma să mă mai enervez o dată în drum spre casă, cînd am decis să vedem castrul roman de la Cigmău. După ce mi-am omorît maşina pe o tentativă de drum, am dat de o adunătură de pietre. Zidurile, sau mai bine zis rămăşiţele acestora, erau căzute. Nefiind protejate de intemperii, mortarul şi lutul cu care fuseseră lipite acum vreo două milenii s-au destrămat în urma săpăturilor. Îţi trebuie ceva imaginaţie să vezi pe unde ar fi fost principia, termele sau drumurile. Mie mi-a lăsat mai mult impresia de vicus decît de castru, da’ v-am zis că nu sînt specialist.
De aici am plecat spre Geoagiu, localitate în care n-am mai călcat din 1999. Am dat o vizită pe la băile romane, care mai arată cît de cît a ceva, apoi la drumul roman despre care se spune că e cel mai bine păstrat sector de la noi din ţară. Nu ştiu ce înţeleg prin „bine păstrat” cei care i-au zis aşa, fiindcă nici ăsta nu prea merită deranjul. Ca fapt divers, drumul din Porolissum arată cu mult mai bine şi încă păstrează şleaurile lăsate de roţile căruţelor. Ăsta? Cu greu poţi observa dalele de pavaj pe sub buruieni, nici n-am avut ce dracu’ să pozez. În schimb, are un panou impresionant montat de ministerul subdezvoltării regionale împotriva turismului, panou care nu spune mare lucru, dar se laudă că, citez: „Investim în viitorul tău!”. Mă întreb cum poţi scrie asemenea elucubraţie, din moment ce zeci de situri arheologice stau în paragină, sînt vandalizate, li se minimizează importanţa sau sînt efectiv luate în derîdere. Alte popoare se zbat să aducă vizitatori către un pumn de cioburi pentru care nu merită să baţi drumul, dar cărora li se întocmeşte cîte-o poveste. Lacrimogenă sau nu, reală sau nu, povestea aia aduce turişti cu duiumul. La noi? Cui îi pasă? Se lasă de izbelitşte vestigii istorice cu o însemnătate mult mai importantă. E cert un lucru: atîta timp cît ne batem joc de ea, România îşi merită cu vîrf şi îndesat atît conducătorii, cît şi soarta.
Texte anemice de citit la bere 
Am intrat de la Cetin pe blogul tau si am gasit si postul asta 🙂 Tot in zona Cioclovinei, intre zid si Fundatura Ponorului e si un drum facut de Romani, daca nu ma insel, in timpul razboaielor. E sapat prin stanca, foarte interesant de vazut.
Am vizitat de mai multe ori zona impreuna cu cercetasii. Cainii, Novac si Iancu, sunt obisnuiti cu oamenii si nu stiu sa fi muscat pe cineva, dar sunt indispensabili in drumetii pe acolo. Ne-au salvat pielea de cateva ori pe dealurile alea.
Salut. Deci voi eraţi? De drum şi de olane am aflat ulterior, o să mai fac incursiuni pe acolo că sînt multe de văzut şi doar ca peisaj. Legat de cîini, am văzut că erau prietenoşi, dar na… eram în gardă după episodul cu ursul şi cu fie-mea lîngă nu ezit s-o apăr. Am mai avut alte întîlniri cu cîini deţinuţi de ciobani realmente tîmpiţi, una soldată cu ruperea beţelor de trekking, altele cu bolovani expediaţi su sete, însă în majoritatea întîlnirilor se mulţumesc doar cu lătrat şi dat emoţii.
Nu eram eu atunci, nu fac parte din cercetasi si ultima oara cand am fost la Cioclovina a fost pe 1 decembrie, dar imi e foarte drag locul acela si am avut norocul sa il vizitez alaturi de ei si de cainii lor. Sunt in zona caini agresivi, de asta si cercetasii umbla cu namilele alea dupa ei. Partea amuzanta e ca nu sunt ai lor, sunt caini din sat, dar s-au atasat de ei si pleaca de acasa ca sa vina in ture.