Păi cum să conduc? Aşa:
Glumesc, evident. Pornind de la comentariul de aici şi de la o discuţie pe FB, m-am gîndit că nu strică să explic cum şofez de obicei şi de ce.
Am permis de conducere auto din 2005, dar am început să conduc la modul serios abia prin 2007, an în care circumstanţele au fost de asemenea natură încît am învăţat în Germania cum să merg în trafic. Pot spune că Germania e locul în care mi-am deprins atît îndemînarea cît şi bunul simţ în trafic după cîteva mii de kilometri parcurşi la volanul unui Opel Corsa B.
Majoritatea timpului la volan e petrecut în România, ţară în care şoselele au început să fie efectiv invadate de tîmpiţi în ultimii 5-6 ani şi în care respectul în trafic e aproape inexistent. Drept urmare, în scurt timp de la cumpărarea primei mele maşini a trebuit să cam uit de legislaţie şi să mă adaptez la modul haotic în care circulă bezmeticii noştri conaţionali. Fără a fi vreun guru într-ale şoferiei, regăsiţi mai jos cum înţeleg eu condusul.
Vigilenţa permanentă
Sintagma „tre’ să ai capu’ pe rulmenţi, şi rulmenţii bine unşi” am auzit-o atît de la instructorul cu care am învăţat să conduc, cît şi de la tata. E, poate, cea mai bună descriere a cît de atent trebuie să fiu atunci cînd mă aflu la volan. Sînt cu ochii ca girofarul după şoferi neatenţi, animale, pietoni, biciclişti, schimbări de aderenţă etc, practic încerc să fiu cît mai ancorat în mediul prin care mă deplasez, indiferent de condiţiile meteo şi perioada zilei.
Pe lîngă mediul înconjurător, încerc să-mi urmăresc propriile acţiuni cît de bine pot, să depistez greşelile şi să le corectez din timp. Dacă restul lumii e uşor de observat, observaţiile şi evaluările asupra reacţiilor propriei mele persoane sînt mai dificil de făcut, însă le consider mai importante. De ce? În primul rînd pentru că vreau să fiu conştient de ceea ce fac şi să-mi dau seama din timp cînd se instalează oboseala, iar în al doilea rînd pentru că acţiunile cotidiene des întîlnite şi/sau repetitive duc la crearea de automatisme. În cazurile limită acestea lipsesc cu desăvîrşire, iar problema reacţiilor instinctive e că nu sînt mereu cele mai potrivite, deseori fiind complet contra-intuitive. Ştiind însă cum reacţionez într-un context oarecare, e oarecum facil să-mi corectez în viitor o eventuală greşeală comisă fără intenţie. Personal mă bazez mai mult pe precizie decît pe nevoia de spaţiu şi am învăţat să nu mă panichez dacă mă trezesc cu vreo altă maşină venind din faţă pe contrasens, cum se poate vedea în cele două imagini de mai jos.
Anticiparea
E un rezultat direct al observaţiei. Ca să citez un clasic în viaţă, urmărind cu atenţie şi îngrijorare ce se întîmplă pe drum, am ajuns la un moment dat să pot anticipa acţiunile altor şoferi, cu erori minime. Cîteva minute de condus în spatele altei maşini îmi sînt suficiente pentru a-mi da seama de abilităţile şoferului respectiv (sau de absenţa lor, de prea multe ori) şi decid rapid dacă e cazul de păstrat loc de manevre sau de depăşit şi luat avans. Foarte rar, poate de două-trei ori pe an, dau de cîte unul care merge ca mine sau mai bine şi atunci mă ţin după el la o distanţă care să-mi permită oprirea sau evitarea vreunui pericol în condiţii de siguranţă. Ştiu că pentru bieţii mei pasageri nu pare aşa, mi s-a spus în repetate rînduri.
Dacă şoferii sînt cît se poate de previzibili, cu totul alta e situaţia în cazul pietonilor, bicicliştilor şi – mai nou – a trotinetiştilor. În special ultimii şi noaptea în mod deosebit, cînd majoritatea par a fi sinucigaşi: îmbrăcaţi în culori închise, fără elemente reflectorizante, mergînd fără vreo fărîmă de simţ de autoconservare. Cea mai mare parte a bicicliştilor se comportă la fel: multora le e inexistentă prezenţa oricărei noţiuni elementare de reglementare rutieră, iar altora li se poate constanta lipsa crasă de bun simţ. Unii sînt jigodii peste tot: geniul care înjură cicliştii care merg pe trotuar (atunci cînd e pieton), cicliştii care trec călare pe zebră (atunci cînd e şofer) şi pietonii (cînd e el pe bicicletă). Fiind la rîndu-mi pieton, ciclist sau şofer, încerc să nu fiu unul din gunoaiele umane pe care le înjur zilnic.
Cunoaşterea maşinii
Primul lucru pe care-l fac într-o maşină nouă e să mă acomodez cu comenzile, treabă care-mi ia cîţiva kilometri. Prima mie de kilometri sau primele două plinuri intră în categoria „hai să vedem cum merge” şi mă limitez la învăţatul curbei de acceleraţie, punctele optime de schimbat vitezele, modul în care frînează. Primul rezervor îl termin în regim de mers mai agitat, iar al doilea în regim de minim de energie necesară. Făcînd media celor două aflu cam la ce consum să mă aştept la drum lung.
După asta trec la categoria „hai să vedem ce poate” şi încerc să fac tot felul de manevre cînd sînt singur în maşină, pe drumuri pustii. Mă fascinează tehnicile de pilotaj, aşa că încerc să învăţ şi să aplic din ele cît de mult pot şi sînt interesat în mod special de comportamentul maşinii în situaţii critice: frînare de urgenţă (în linie dreaptă sau în curbă), evitarea unui obstacol (moose test) cu sau fără frînare, limitele aderenţei, tendinţa de sub- şi supra-virare. Dacă pot dezactiva ESP, o fac pentru a învăţa cum reacţionează maşina şi voi fi pregătit în eventualul caz în care ar putea da gherle.
În ciuda a ce aţi putea crede, tehnicile de pilotaj nu bruschează maşina şi nici n-o distrug. Scopul e parcurgerea cît mai fluentă a unei traiectorii, cu un minim de intervenţie asupra direcţiei, acceleraţiei, frînării şi schimbărilor de viteză. Aşadar: volanul nu e smucit, frînele nu sînt izbite din fundu’ grădinii, iar accelerarea şi frînarea se fac gradual.
Regimul de mers
În general merg relaxat şi cu viteza oarecum în limitele legale, cît să-mi permită să mă bucur de peisaj, excepţii fiind locurile cu restricţii de viteză complet cretine în care îmi asum riscul de a primi vreo amendă. Chiar şi pe autostrăzi sînt rare cazurile în care merg cu mai mult de 100-110km/h.
Folosesc puţin spre deloc pedala de frînă în afara oraşului, avînd nevoie de ea doar cînd vreau să mă opresc, cînd cobor pe serpentine în care frîna de motor chiar nu mai e suficientă sau cînd am chef de dat talpă şi vine vreo curbă mai acătării. Cîteodată mai folosesc heel-toe de divertisment, în rest am tendinţa de a frîna foarte tîrziu şi doar cît e nevoie. Probabil de aia schimb plăcuţele la peste 80.000km şi tot de aia le dau emoţii în primii kilometri celor care merg pentru prima dată cu mine pe post de şofer.
Schimbările treptelor de viteză le fac astfel încît să nu se simtă trecerea dintr-una în alta, ca la o cutie automată, deşi nu calc pedala de ambreiaj mai mult de o secundă în timpul mersului. E valabil inclusiv atunci cînd folosesc frîna de motor şi schimb în treaptă inferioră: un şpriţ în acceleraţie înainte de a ridica piciorul de pe pedala de ambreiaj face minuni. La maşinile cu tracţiune faţă nu e chiar aşa importantă schimbarea lină în timpul frînei de motor, dar la cele cu tracţiune spate devine riscant ridicatul brusc al pedalei de ambreiaj fiindcă roţile spate se pot bloca şi în curbe ai şanse mari de zburat în boscheţi dacă aderenţa e redusă.
Drumurile care-mi plac cel mai mult sînt cele de munte sau de deal, virajate, iar dacă sînt pustii deja devin ideale, rarităţi din ce în ce mai greu de găsit.
Depăşirile
Lucrul care mă scoate din minţi la drum lung nu e aglomeraţia, ci mersul în şuturi. Şoferi care merg cu 150km/h în linie dreaptă şi iau curbe lejere cu 40km/h după frînări lungi de cîteva sute de metri, suficiente pentru a-i ajunge din urmă. Şoferi care frînează în fiecare nenorocită de curbă. Şoferi de concediu care se uită nedumeriţi din Range Rover cum îi depăşeşte un TIR. Pizde care se fardează sau belesc ochii în telefon la volan în loc să belească vreo pulă prin parcare, căscaţi care nu se uită decît înainte, sute de idioţi care accelerează în timp ce-i depăşesc, de multe ori fiind forţat să pun frînă… Ei, cînd dau de ăştia nu mai merg relaxat, ci trag tare pînă scap de ei şi – de cele mai multe ori – îi pierd din oglinzi după cîteva curbe. Uneori, un singur viraj e suficient.
Ca să scap de ei, tre’ să-i depăşesc, iar asta depinde extrem de mult de maşina în care mă aflu şi dacă ştiu drumul sau nu. Mulţi se trezesc din mersul legănat cînd maşinile sînt în paralel, abia atunci începînd s-o calce. Pe ăştia îi calmez cu reintratul pe bandă unde consider eu că trebuia să se termine depăşirea, dîndu-mă înspre ei cu aceeaşi nesimţire cu care accelerează. De fiecare dată frînează ca nişte imbecili. Pe alţii, care îi dau forjă în linie dreaptă de-i sar mucii, îi presez din spate pînă realizează că merg mai tare şi mă lasă să trec în faţă. De cele mai multe ori nu funcţionează, aşa că pîndesc o curbă cu vizibilitate şi depăşesc fie pe exterior, fie pe interior, iar după două sau trei viraje îi pierd din oglinzi.
Uneori mai depăşesc pe linie continuă inadaptaţi care merg cu 30-40km/h în afara localităţilor (o dată am şi rămas fără permis din cauza asta), condiţia fiind să am timp şi vizibilitate pentru manevră. Nu de alta, dar şoselele mirobolantei noastre ţări au vopseaua dată de multe ori la mişto şi e plin de locuri marcate cu linie continuă, deşi se poate depăşi fără niciun risc, în timp ce alte locuri sînt marcate cu linie discontinuă, însă trebuie să fii realmente cretin să te bagi. De marcaje care se contrazic şi limite de viteză date pentru secolul al XIV-lea nu mai zic.
Cînd sînt eu cel care urmează a fi depăşit, încerc să mă comport ca orice om normal la cap şi-i facilitez manevra celuilalt şofer, pe cît posibil. Nu mă interesează ce maşină are: mică, TIR, autocar, trotinetă cu vîsle. Dacă merg mai încet ca el, îl las să se ducă şi-i fac semn din timp cînd am vizibilitate.
Tamponări
Probabil o să detaliez în alt articol stereotipurile de şoferi, aşa că pînă atunci va trebui să vă mulţumiţi cu lista trosnelilor avute.
Primăvara lui 2008, BMW E21 vs Fiat Linea
Conduceam de la Sibiu spre Braşov într-o noapte, perioadă în care tot drumul era lăţit pe alocuri şi plin de semafoare. Lipsa marcajelor şi asfaltul complet negru m-au obosit groaznic, iar în giratoriul din Codlea am intrat în laterala unui taxi ieşit din spatele unui camion. Pur şi simplu nu l-am văzut, nici n-am apucat să schiţez vreo frînă. Capotă strîmbă, un far spart, grila zob la mine, Fiatul aruncat în şanţ. Vinovat.
Octombrie 2010, Corsa B vs Dacia Nova
În coborîrea de la Miercurea Sibiului se săpaseră nişte şanţuri. Pe unul l-am luat în plin, pe al doilea l-am văzut prea tîrziu şi am frînat violent. Cel din spatele meu n-a mai apucat să frîneze la fel de bine. Am văzut că o să se înfigă în mine şi am ridicat piciorul de pe frînă în ultima clipă. Tabla de sub bară îndoită uşor, Dacia cu botul cam terci.
Iunie 2011, Corsa B vs proastă pe bicicletă
Veneam de la serviciu s-o iau pe fie-mea de la grădiniţă, iar de pe trotuarul din dreapta ieşea un dobitoc cu spatele. Reduc pe la vreo 20-25km/h, atent să nu intre în mine, fără să văd că din stînga venea pe trecerea de pietoni o proastă călare pe bicicletă, trecînd peste refugiu, imperturbabilă. Am tras dreapta şi m-am cîntărit în frîne ca s-o evit, dar tot am luat vaca pe capotă. Primul reflex a fost să sun la 112, anulat cu greu în urma insistenţelor că n-a păţit nimic. La fel le-a spus şi celor care fuseseră martori.
Ianuarie 2014, Corsa B vs VW Transporter
Pe o mîzgă infectă, VW semnalizează dreapta, se duce lîngă bordură, mă bag să-l depăşesc şi atunci încearcă să întoarcă peste două benzi, tăindu-mi calea. M-am proptit în el cu farul drept. Dată la pace pe loc, mi-a dat 300 de lei pentru reparaţii.
Ianuarie 2014, Corsa B vs Seat Leon MK1
La nici o săptămînă de incitentul anterior, ieşeam din parcare de la Carrefour, iar o vacă dădea cu spatele. N-am mai apucat să dau în spate, mi-a futut una în aripă de-a făcut-o muci. La ea nu se vedea nimic. Neavînd martori că ieşisem înaintea ei, conform legislaţiei eu eram cel vinovat şi am rămas cu buza umflată. A doua zi mi-am cumpărat camera de bord.
August 2014, Corsa b vs Astra F
Mergeam spre serviciu prin oraş. Înaintea unei intersecţii care pe atunci era oribil de aglomerată, de pe contrasens a ieşit o altă maşină spre mine. În dreapta mea era un autobuz care a ocolit o groapă, tot spre mine. Presat între cei doi şi atent la namila de autobuz, n-am mai apucat să frînez la timp la semaforul care tocmai se făcuse roşu, atingîndu-l pe cel din faţa mea. Avarii zero la ambele maşini, în ciuda zgomotului care păruse mult mai consistent. I-am dat omului numărul de telefon, în caz că are vreo chestie ruptă pe sub bară. Nici pînă azi nu m-a mai căutat. Vinovat.
Octombrie 2014, Corsa B vs Corsa B
Mergeam spre Bran, copiii se certau în spate, mi-au distras atenţia şi m-am proptit cu frîna pusă în cel din faţa mea. Un far spart la mine, iluminatorul numărului la el. Maşinile fiind identice, am scos piesa mea şi am pus-o la celălalt. Vinovat.
August 2017, Ford vs VW Caddy
Cu nici o sută de metri înainte de a ajunge în parcarea firmei, un deştept îmi taie calea perpendicular, avînd „STOP”. Aici am greşit şi eu, luînd curba cu vreo 60km/h. Zbierînd în gura mare că eu sînt de vină, am acceptat propunerea respectivului de a merge la asiguratorul meu ca să fie despăgubit. A fost extrem de nemulţumit cînd nu i s-a aprobat nicio daună, eu depunînd ca mărturie filmarea din camera de bord, din care reieşea cît se poate de evident că nu a cedat prioritatea. La mine: suportul de număr spart, numărul îndoit, ceva vopsea julită şi un far zgîriat. La el: uşă, aripă, praguri şi lonjeron stînga făcute muci. Vinovat moral.
Decembrie 2017, Ford vs BMW E60
Fix înainte să las copiii la şcoală, un şmecher cu un seria 5 voia să-mi taie calea în giratoriu, intrînd în intersecţie încet şi la tupeu, doar-doar opresc şi trece. Nu avea cum să nu mă vadă. Sătul de nesimţiţii care se bagă la intimidare şi ştiind pe unde are Fordu’ întăriturile, am frînat cît să fiu sigur că-i fut una în bară. După ce l-am trosnit, s-a dat jos ţanţoş din maşină, îndreptîndu-se spre mine cu mers legănat, de şmecher. I-au dispărut figurile din clipa în care a văzut camera în parbriz. N-am chemat poliţia dintr-un acces de bunătate, dar a plecat cu bara desprinsă şi fără să aibă un mod de a da de mine. Fordul nu avea nici măcar un semn că ar fi fost implicat în accident.
Texte anemice de citit la bere 
Am permis de vreo 6 luni numa’ si masina de vreo 4 si mi se pare un mediu absolut infiorator pentru un incepator, caci, pe langa tot ce ai zis, exista o ura viscerala pentru lamaia aia desi multi conduc si parcheaza mult mai prost fara ea.
In alta ordine de idei, am inceput sa tin un soi de log cu tampeniile pe care le fac si sa ma gandesc cum altfel puteam sa procedez. Constat ca e o chestie foarte misto genul asta de feedback, mai ales daca apuci sa revezi cateva din chestiile relevante inainte sa pleci la drum (asta asa in caz ca ai cititori care sunt si ei incepatori).
Sincer, nu înțeleg ura aia pentru lămîie, zici că toți s-au născut șoferi. La fel de înfiorător a fost și pentru nevastă-mea, mai ales conducînd în Sibiu o mașină înmatriculată în Vîlcea. Ăștia au ură pe vîlceni. Îți dai seama că nu dădeam jos lămîile cînd conduceam eu, am traumatizat o grămadă de imbecili care se băgau la intimidare. Pe unul l-am trosnit intenționat, să se sature. Faci foarte bine cu jurnalul greșelilor, e o unealtă absolut formidabilă de a deveni mai bun, aplicabilă în orice domeniu.